Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 292/2008. Curtea de Apel Oradea

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL ORADEA

SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr.--

DECIZIA NR.292/CA/2008-

Ședința publică din data de 24 septembrie 2008

PREȘEDINTE: Toros Vig Ana Maria

JUDECĂTOR 2: Marinescu Simona

Judecător: - -- președinte secție

Grefier:

Pe rol fiind soluționarea recursului în contencios administrativ declarat de recurenta pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE a Municipiului B cu sediul în B, str. prof. Dr. nr. 13 în contradictoriu cu intimatul domiciliat în O- A împotriva Sentinței nr. 92/CA din 03 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr-, având ca obiect Legea 188/1999.

La apelul nominal făcut în cauză lipsesc părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că recursul este scutit de plata taxelor judiciare de timbru, recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care:

CURTEA DE APEL

Deliberând:

Asupra recursului de față constată următoarele:

Prin sentința nr. 92/03.03.2008 Tribunalul Bihora respins excepția lipsei interesului, ridicată de pârâtă, a admis acțiunea în contencios administrativ introdusă de reclamantul, împotriva pârâtei DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B, a obligat pârâta să-i plătească reclamantului prima de concediu aferentă anilor 2001 - 2005 actualizată cu rata inflației până la data efectuării plății.

Pârâta a fost obligată la plata dobânzii legale calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data efectuării plății.

Pentru a pronunța astfel instanța de fond a reținut următoarele:

Asupra excepției lipsei de interes invocată de pârâtă instanța de fond a constatat că este nefondată. Într-adevăr prin OUG nr. 146/2007 s-a dispus acordarea primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006, însă având în vedere că prin art. 2 alin. 3 se face o distincție cu privire la modalitatea acordării drepturilor restante, respectiv în mai multe tranșe conform art. 2 alin. 1, ori într-o singură tranșă, în cazul în care drepturile sunt stabilite prin hotărâre executorie după intrarea în vigoare a ordonanței. reclamantul regăsindu-se în cea de a doua situație care îi profită, instanța apreciază că acesta justifică un interes în susținerea cererii sale.

Reclamantul a dovedit calitatea sa de funcționar în perioada pentru care pretinde acordarea drepturilor salariale, depunând în acest sens copie după cartea de muncă.

Potrivit art 34 al.(2) din L 188/1999, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Reclamantul nu a beneficiat de aceste drepturi întrucât această prevedere legală a devenit inaplicabilă în perioada martie 2001 - decembrie 2006 ca urmare a suspendării instituită inițial prin prev. art 3 al.(1) din OUG 33/2001 și menținută apoi prin disp. art.12 al(4) din L 743/2001, art 10 al.(3) din 631/2002, art 9 pct 7 din L 507/2003, art 8 al.(7) din L 511/2004 și art 5 al.(1) din /2005.

Însă dispozițiile art 34 al(2) din L 188/1999 nu au fost abrogate, iar dreptul consacrat prin acestea nu a fost desființat prin nici o altă dispoziție legală.

Dimpotrivă, prin G nr. 146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006, s-a dispus acordarea acestor drepturi tuturor categoriilor de personal cărora prin legi speciale li s-a acordat acest drept și al cărui exercițiu a fost suspendat pentru perioada menționată.

După cum s-a arătat, prin art. 2 din OUG nr. 146/2007 s-a stabilit și modalitatea concretă de acordare a acestor sume, respectiv acestea vor fi acordate într-o singură tranșă pentru cele date în temeiul unor hotărâri judecătorești pronunțate ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, cum este și cazul reclamantului.

Ca urmare, pârâtei îi revine obligația să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând primele de concediu pretinse prin acțiune, aferente anilor 2001- 2005, cuvenite conf. art. 34 al.2 din L 188/1999, acestea urmând a fi calculate de serviciul contabilitate al angajatorului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen pârâtul DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE a Municipiului B, solicitând admiterea acestei căi de atac, modificarea în parte a sentinței atacate și respingerea cererii de acordare a dobânzilor ca neîntemeiată.

În motivarea recursului se arată că obligarea pârâtului de către prima instanță și la plata dobânzii este nelegală pentru următoarele considerente: instanța nu a motivat în fapt și în drept obligarea la plata dobânzii legale; din interpretarea disp. art. 1088 cod civil rezultă faptul că legea pornește de la ideea că lipsa de folosință a unei sume de bani provoacă creditorului un prejudiciu constând în cuantumul dobânzii legale datorate pe perioada întârzierii la executare, însă în speță nu se poate pune problema reparării unui prejudiciu deoarece nu poate fi vorba despre angajarea răspunderii acestei instituții pentru faptul că legiuitorul a înțeles să suspende aplicarea unor dispoziții legale, iar recurentul pârât nu a făcut decât să respecte prevederile legale; intimatului reclamant i-a fost acordată suma cerută reactualizată cu indicele de inflație tocmai în vederea acoperirii prejudiciului pentru lipsa de folosință sumelor respective.

În drept se invocă disp. art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Intimatul, deși legal citat în cauză, nu a formulat întâmpinare.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu în temeiul disp. art. 3041Cod procedură civilă, instanța constată că recursul declarat de pârâtul DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE a Municipiului B este nefondat.

Intimatul reclamant a avut în perioada 2001-2005 calitatea de funcționar public în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului B și în conformitate cu dispozițiile art. 34 al.2 din Legea 189/1999 avea dreptul pe lângă îndemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu însă aplicarea acestor dispoziții ale legii au fost suspendate pe perioada martie 2001 - decembrie 2006 prin legi bugetare anuale succesive și acte normative privind salarizarea unor categorii de personal.

Suspendarea exercițiului dreptului privind prima de concediu a vizat doar perioada 2001-2006, ceea ce însemna că începând cu luna ianuarie 2007 se putea face oricând plata acestor prime de concediu deoarece prin suspendare acest drept nu a fost înlăturat.

Prin OUG 146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate pe perioada 2001 - 2006 s-a dispus acordarea acestor drepturi tuturor categoriilor de personal cărora prin legi speciale li s-a acordat acest drept și al cărui exercițiu a fost suspendat.

Prima instanță a obligat reclamanta pârâtă atât la plata primelor de concediu aferente anilor 2001-2005, actualizate cu rata inflației, cât și dobânda legală calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data efectuării plății, apreciind în mod corect că reclamantul are dreptul și la plata dobânzii legale.

Motivul de recurs privind nemotivarea în drept și fapt a obligării recurentului pârât la plata acestei dobânzi este neîntemeiat.

Întradevăr, judecătorul nu a motivat în fapt de ce a obligat recurentul pârât la plata dobânzii legale, însă din moment ce acordarea acestei dobânzi este prevăzută de lege, cu condiția de a fi cerută de reclamant, obligarea pârâtului la plata acestei dobânzi nu trebuie motivată de către judecător, la fel cum judecătorul nu trebuie nici să aprecieze dacă creditorul a suferit vreo pagubă pentru neexecutare și nici creditorul nu trebuie să facă dovada acestei pagube.

Temeiul de drept pentru obligarea pârâtului la plata dobânzii legale îl reprezintă art. 1088 Cod civil, text de lege indicat chiar de către recurent în motivele de recurs și conform acestor dispoziții legale paguba provocată creditorului prin neexecutare este prezumată și dobânda legală este datorată numai din ziua chemării în judecată.

Apărarea recurentului că el nu se face vinovat de neplata acestor prime deoarece legiuitorul a înțeles să suspende exercițiul acestui drept, iar recurentul doar a respectat prevederile legale, nu este fondată, deoarece la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 07.12.2007, nu mai era suspendată plata primei de concediu, iar reclamantul avea dreptul la plata ei încă din luna ianuarie a aceluiași an.

De altfel, la momentul introducerii acțiunii de către reclamantul intimatul erau pronunțate deja hotărâri judecătorești irevocabile privind obligarea diverselor instituții publice la plata retroactivă a primei de concediu pentru perioada cât plata acesteia a fost suspendată.

Întrucât neacordarea primelor de concediu de odihnă decât în temeiul unei hotărâri judecătorești ar duce la obligarea ordonatorilor de credite de a achita atât sumele aferente, actualizate cât și cheltuielile de judecată sau dobânda legală, cum e cazul în speță, ceea ce ar determina sporirea efortului bugetar, a fost adoptată OUG nr. 146/19.12.2007 prin care în mod expres s-a prevăzut plata și modalitatea de plată a acestor prime de concediu.

Referitor la faptul invocat de recurent că prin obligarea la plata către reclamant a sumei reactualizate cu indicele de inflație s-a urmărit acoperirea prejudiciului pentru lipsa de folosință a acestei sume, instanța constată că recurentul face o confuzie între reactualizarea sumei, care înseamnă ca la momentul plății efective reclamantul să primească nu suma pe care ar fi primit-o în urmă cu câțiva ani, ci o sumă mai mare, dar echivalentă cu cea de acum câțiva ani, ca urmare a inflației, respectiv a scăderii puterii de cumpărare a leului la momentul efectuării plății față de anii 2001-2005, în timp ce dobânda legală prevăzută de dispozițiile art.1088 Cod civil reprezintă daunele interese moratorii datorate de către debitor pentru repararea prejudiciului cauzat creditorului prin simpla întârziere în executarea obligației sale având ca obiect plata unei sume de bani.

Pentru aceste considerente instanța de recurs constată că motivele de recurs invocate de recurent sunt neîntemeiate, iar în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă respinge ca nefondat recursul.

Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs de către intimatul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECI DE:

RESPINGE ca nefondat recursul declarat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE a Municipiului B cu sediul în B, str. prof. Dr. nr. 13 în contradictoriu cu intimatul domiciliat în O- A împotriva Sentinței nr. 92/CA din 03 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor pe care o menține în totul.

Fără cheltuieli de judecată în recurs.

IREVOCABI LĂ.

Pronunțată în ședință publică azi 24.09.2008.

Președinte Judecător Judecător Grefier

- - - - - - - -

Red.dec.

În concept la 26.09.2008

Jud. fond,

Tehn.red./2 ex.

29.09.2008

Președinte:Toros Vig Ana Maria
Judecători:Toros Vig Ana Maria, Marinescu Simona

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 292/2008. Curtea de Apel Oradea