Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 634/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 07.05.2008
DECIZIA CIVILĂ NR. 634
Ședința publică din 28 mai 2008
PREȘEDINTE: Pătru Răzvan
JUDECĂTOR 2: Barbă Ionel
JUDECĂTOR 3: Olaru Rodica
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 199/19.II.2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Timiș, în contradictoriu cu reclamanții intimați, și, și pârâții intimați Curtea de APEL TIMIȘOARA, Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării B, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamanta recurentă, lipsă celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că s-au depus la dosar, prin registratura instanței, note de ședință, din partea reclamanților intimați, în 5 exemplare.
Reclamanta recurentă arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri și nici excepții, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Reclamanta recurentă solicită respingerea recursurilor și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.
CURTEA
Asupra recursurilor de față constată:
Prin sentința civilă nr.199/19.II.2008 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Timișa respins excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor și a admis acțiunea reclamanților, și, obligând pe pârâții Curtea de APEL TIMIȘOARA, Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice la plata către reclamanți a drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție B și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative ale celorlalte instanțe judecătorești pentru perioada 1 noiembrie 2004 - 1 noiembrie 2007 actualizată în raport cu rata inflației la data plății efective a acestora; a obligat pârâții menționați la acordarea în continuare, către reclamanți, a acelorași drepturi salariale cu cele prevăzute în lege pentru funcționarii publici din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție B până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare. A obligat pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor B și Ministerul Justiției să includă în bugetul de stat, respectiv la prima rectificare de buget, după rămânerea definitivă a sentinței, a sumelor datorate reclamanților; a obligat pârâta Curtea de APEL TIMIȘOARA să emită noi decizii de încadrare în funcții și să efectueze mențiunile corespunzătoare în Cărțile de muncă ale reclamanților.
În motivare s-a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a MEF, că acesta neavând calitatea de ordonator principal de credite nu poate fi obligat la plata despăgubirilor bănești către reclamanți si ca atare dispoziția de plata instituita ca efect al admiterii acțiunii fata de pârâții, nu-l vizează direct, dar aceasta calitate nu-l exonerează de obligația alocării către bugetul Ministerului Justiției a sumelor pretinse, aspect ce justifica necesitatea ca prezenta hotărâre sa-i fie opozabila si MEF. Ca atare MEF este cel care coordonează acțiunile ce sunt de responsabilitatea Guvernului cu privire la pregătirea legilor de rectificare a bugetului la propunerea ordonatorilor principali de credite. Instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei si Finanțelor Publice.
Privitor la fondul cauzei Tribunalul Timișa stabilit că reclamanții au calitatea de funcționari publici in cadrul departamentului economico-financiar si administrativ al Curții de APEL TIMIȘOARA. Salarizarea funcționarilor menționați se face conform OUG nr. 82/2004. Deși potrivit art. 125-128 din Legea nr. 304/2004 organizarea si funcționarea departamentelor economico/financiare si administrative din cadrul instanțelor judecătorești este uniforma pentru tribunale, curți de apel si Înalta Curte de Casație si Justiție, salarizarea funcționarilor din departamentele economico-financiare al tribunalelor este diferita. Funcționarii publici din cadrul ICCJ sunt salarizați conform anexei 1 OUG nr. 82&2004 in timp ce funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar si administrativ a Tribunalului Timiș sunt salarizați la un nivel inferior, potrivit anexei nr. 3 la actul normative menționat. Aceasta situație s-a perpetuat prin OUG nr. 92/2004 pentru anul 2005, OG nr. 2/2006 si OG nr. 6/2007.
Instanța de fond a constatat că diferențierea privind salarizarea funcționarilor publici din departamentele economico-financiar si administrativ a Tribunalului Timiș este inechitabila si discriminatorie.
Potrivit art.6 al.2 din Codul Muncii ( raportat la art.1 al.2 ), pentru toți salariații se garantează retribuție egală pentru muncă și pregătire profesională egală.
Prin aplicarea acestui criteriu discriminatoriu de salarizare se încalcă flagrant art.20 din Constituția României, art.6 al.2 din Codul Muncii, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului,art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și o serie întreagă de norme comunitare în materia raporturilor de muncă și drepturilor salariale ( Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale; Carta social europeană revizuită).
Relevantă în speța de față și obligatorie pentru instanța de judecată națională ( art.46 din CEDO) este practica CEDO în materie.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de art.14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art.14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și compatibile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Instanța europeană a decis în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să se producă " trebuie stabilit ca persoane plasate în situații analoage sau comparabile în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă"(, 18 februarie 1991, Fredin c/, parag.60, 23 iunie 1993, Hoffman c/, parag.31,28 septembrie 1995 Scalambrino c/Italie, 22 octombrie 1996 autres c/, parag.75).
Faptele de discriminare sunt combătute si interzise de art. 7 alin 1 lit. b din Decretul nr. 212/1974 pentru ratificarea Pactului Internațional cu privire la drepturile civile si politice.Toate actele normative menționate ocrotesc dreptul la munca si la asigurarea unei remunerații egale, pentru munca de valoare egala, excluzând discriminarea, astfel ca in baza art 20 din Constituția României trebuie avute in vedere cu precădere aceste dispoziții internaționale.
În același sens, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr.69 din 16 martie 1994, stabilit că " un tratament diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional,în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și autorităților publice". De asemenea, prin decizia nr.135 din 5 noiembrie 1996 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.345 din 17 decembrie 1996,Curtea Constituțională a reținut că " principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite".
In acest sens s-a pronunțat si prin hotărârea nr. 262/21.06.2007( fila 8 dosar tribunal ), astfel încât instanța de a fond a admis sa admită acțiunea reclamanților.
În cauză au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor B solicitând modificarea sentinței și respingerea acțiunii.
În motivare pârâtul Ministerul Justiției critică prima instanță pentru că și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ceea ce reprezintă o situație gravă de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat, consacrat prin art. 1 din Constituția României, fapt pentru care nesocotirea lui atinge prestigiul justiției și dăunează interesului public.
Dacă sunt analizate considerentele sentinței criticate, se poate observa că instanța nu găsește și nu justifică existența unui caz de discriminare în ceea ce privește aplicarea legii față de persoane care se află în situații analoage sau comparabile, în conformitate cu nr.OG 137/2000. Ceea ce face Tribunalul constă în a aprecia că soluția legislativă este discriminatorie, enumerând a serie de prevederi legale care ar fi astfel încălcate. În acest fel este evident că Tribunalul își depășește competențele constând în a stabili o situație de fapt, în aoa precia și a aplica dispozițiile legale cazului concret, iar nu de a modifica actele normative și de a acorda drepturi despre care se recunoaște că nu sunt prevăzute de lege, o astfel de cerere fiind inadmisibilă.
Din moment ce dispozițiile legale în discuție, pe baza cărora se determină salarizarea funcționarilor publici din cadrul instanțelor de judecată, nu au fost declarate neconstituționale, nu și-au încetat aplicabilitatea ori nu au fost modificate, instanța de judecată nu poate să le ignore ori să le cenzureze.
Prima instanță își depășește astfel atribuțiile și se substituie legiuitorului la adoptarea unei anume soluții, ceea ce nu este posibil din punct de vedere legal. În virtutea rolului său, numai puterea legislativă adoptă soluții legislative, iar puterea judecătorească face aplicarea dispozițiilor legale în vigoare, fără a impune și soluții legislative.
Referitor la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, din examinarea dispozițiilor care reglementează drepturile salariale și alte drepturi ale categoriei profesionale ale funcționarilor publici, rezultă că funcționarii publici din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt salarizați în mod diferit față de funcționarii publici din cadrul celorlalte instanțe judecătorești.
Funcționarii publici din cadrul instanței supreme sunt salarizați conform Anexei I la OG 6/2007, aprobată prin Legea nr.232/2007 și modificată, în ceea ce privește anul 2008, prin nr.OG9/2008, în vreme ce funcționarii publici din cadrul celorlalte instanțe judecătorești sunt salarizați conform Anexei III la același act normativ, prima anexă din lege făcând referire la "Aparatul Administrației Prezidențiale, Parlamentului, Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliului Legislativ, Consiliului Concurenței, Curții de Conturi, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și Consiliul Național al Audiovizualului."
Pe de altă parte, existența unei situații comparabile între categoriile de funcționari publici din sistemul justiției, astfel cum au reținut-o Consiliul, interpretare la care prima instanță a achiesat prin soluția pronunțată, este greșită.
Este real că dispozițiile art.125-128 ale Legii nr.304/2004, republicată, relative la organizarea și funcționarea departamentelor economico-financiare și administrative din cadrul instanțelor judecătorești au caracter uniform pentru tribunale, curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, iar cu referire la situația particulară a managerilor economici atribuțiile de serviciu ale acestora sunt reglementate în mod identic pentru toate instanțele judecătorești.
Pe de altă parte însă, speța de față, unde se ridică chestiunea unei discriminări în materie de salarizare, existența unor situații analoage sau comparabile trebuie analizată nu doar prin prisma calității de funcționar public (manager economic) ci din punctul de vedere al conținutului concret al atribuțiilor de serviciu, complexitatea acestora, responsabilitățile funcției.
În acest sens este de observat că spre deosebire de președinții tribunalelor și ai curților de apel, ce au calitate de ordonatori terțiari și secundari de credite, președintele instanței supreme are calitatea de ordonator principal de credite, aceasta putând fi delegată managerului economic, conform dispozițiilor art.129 din Legea nr.304/2004, republicată; corespunzător, activitatea managerilor economici poate fi stabilită în raport de calitatea președinților instanțelor de ordonatori de credite.
Aceleași precizări sunt valabile și în cazul celorlalte categorii de funcționari publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative ale instanțelor judecătorești, salarizarea acestora realizându-se nu prin raportare la atribuțiile de serviciu generice, ci prin raportare la conținutul concret al acestora.
De altfel art.4 din nr.OG6/2007 stabilește criteriile pentru salarizarea funcționarilor publici după cum urmează "Salariul de bază se stabilește în funcție de categorie, de clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice, și, după caz, de gradul profesional al funcției publice, precum și în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivelul central sau local, potrivit anexelor nr.1- 6."
Situațiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității, ce nu semnifică uniformitate - Deciziile Curții Constituționale nr.168/1998, nr.294/2001. Apreciază că nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora prevederile privind salarizarea funcționarilor publici sunt discriminatorii, pentru că așa cum s-a statuat și de Curtea Constituțională prin decizii "diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă " De asemenea, în continuarea argumentației, Curtea Constituțională statuează că " în acord cu practica constată a Curții Europene a Drepturilor Omului ( de exemplu cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979), principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări", conchide pârâtul recurent.
Recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor critică Tribunalul Timiș pentru că a admis acțiunea deși nu are calitate procesuală de pârât pentru că nu poate fi obligat să aloce și să vireze sumele de bani izvorâte din titluri executorii, atâta timp cât ordonatorul principal de credite al reclamanților nu a solicitat în scris propunerile de rectificare ale bugetului de stat pe baza rectificării bugetului anual al lor. Ordonatorii principali de credite pot solicita în baza titlurilor executorii eliberarea sumelor necesare achitării acestor drepturi bănești în condițiile prevăzute de nr.OG22/2002: " art.1) Executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă; art.2) Ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii; art.3) În procesul executării silite a sumelor datorate de către instituțiile publice în baza unor titluri executorii trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii."
Față de acest text de lege, în mod nelegal instanța de fond a obligat ca și chemat în garanție să vireze sumele de bani necesare plății drepturilor salariale, fără ca ordonatorul principal de credite al reclamanților să facă dovada solicitării rectificării bugetului de stat.
Examinând recursurile în raport cu motivele invocate și cu cele din oficiu prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, se constată că sunt fondate și se admit recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 199/19.II.2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Timiș, se modifică sentința în sensul că se admite excepția lipsei de calitate procesuală pasivă față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și respinge acțiunea reclamanților față de acest pârât pe excepție și de asemenea respinge cererea acelorași reclamanți, pentru obligarea pârâtului Ministerul Justiției, la acordarea în continuare a drepturilor salariale cu cele prevăzute în lege pentru funcționarii publici din cadrul, până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare și se menține în rest sentința, pentru că:
Privitor la pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea constată că, într-adevăr, nu există un raport de subordonare financiară între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției.
Totodată, Curtea remarcă rolul important al Ministerului Economiei și Finanțelor în evaluarea și redactarea actelor normative cu implicații financiare, conform art. 19 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, stfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 și prin Legea nr. 96/2006. Potrivit acestui text legal, "în domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: - j) avizează, în fază de proiect, acordurile, memorandumurile, protocoalele sau alte asemenea înțelegeri încheiate cu partenerii externi, precum și proiectele de acte normative, care conțin implicații financiare."
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. 1 lit. l) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite.
Date fiind acest dispoziții legale, Ministerul Economiei și Finanțelor are posibilitatea de a bloca orice alocare a unor sume propuse prin bugetul altor ordonatori de credite, inclusiv a sumelor ce ar trebui alocate Ministerului Justiției pentru plata drepturilor solicitate de reclamanți în prezenta cauză.
Pe de altă parte, posibilitatea Ministerului Economiei și Finanțelor de a refuza avizarea actelor normative cu implicații financiare nu poate constitui sursa unei obligații a acestui minister de a aloca sumele solicitate de alți ordonatori de credite bugetare.
Sub acest aspect, Curtea reamintește că prin calitate procesuală pasivă se înțelege, potrivit doctrinei, identitatea între persoana pârâtului și cea a debitorului din raportul juridic dedus judecății.
În speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamanților, în calitate de funcționari publici, de a le fi acordate anumite drepturi cu caracter salarial.
Or, în condițiile în care reclamanții au calitatea de funcționari publici in cadrul departamentului economico-financiar si administrativ al Curții de APEL TIMIȘOARA, iar drepturile bănești le sunt plătite de Curtea de APEL TIMIȘOARA, debitorul din raportul juridic dedus judecății este instituția competentă să efectueze plata drepturilor salariale, iar nu Ministerul Economiei și Finanțelor, care nu are calitatea de angajator în acest raport juridic.
Curtea subliniază că nu există un raport de subordonare financiară între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției, ambele ministere având calitatea de ordonatori principali de credite bugetare.
Obligația Ministerului Economiei și Finanțelor constă, eventual, în avizarea pozitivă a proiectului de act normativ de alocare către Ministerul Justiției a sumelor necesare pentru efectuarea plăți sumelor datorate reclamantului.
O asemenea obligație nu se confundă cu obligația Ministerului Economiei și Finanțelor de a aloca, respectiv de a plăti din bugetul său, sumele respective.
Totodată, obligația Ministerului Economiei și Finanțelor de a aloca sumele necesare plății unor drepturi salariale ale unui funcționar public salariat de un alt ordonator de credite bugetare contravine și dispozițiilor art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, stfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 și prin Legea nr. 96/2006, conform cărora "creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
În concluzie, Curtea apreciază că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitatea de debitor în raportul juridic dedus judecății, respectiv că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Față de acestea, Curtea de APEL TIMIȘOARA constată că pârâtul nu are calitate procesuală în cauză, astfel că recursul se admite așa cum s-a arătat anterior.
În privința recursului pârâtului Ministerul Justiției, soluția primei instanțe este nelegală în privința admiterii cererii pentru acordarea drepturilor salariale în viitor, deoarece aceasta este lipsită de bază legală, pentru că indiferent de natura creanței, aceasta trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă pentru a putea face obiectul unei acțiuni, ori pretențiile reclamanților pentru viitor sunt incerte și neexigibile, astfel că această cerere trebuia respinsă.
Codul Muncii, Declarația universală a drepturilor omului sau practica judiciară, invocate prin acțiune, nu creează norme juridice care să susțină caracterul cert și exigibil al creanței pentru viitor, astfel că recursul este fondat și sub acest aspect și se admite, modificându-se sentința prin respingerea acestei cereri.
Referitor la recursul pârâtului Ministerul Justiției, critica legată de depășirea atribuțiilor puterii judecătorești este nefondată, atâta timp cât obiectul acțiunii îl constituie acordarea de drepturi salariale, ceea ce cade în competența instanțelor judecătorești atât potrivit Codului muncii cât și dispozițiilor Legii nr.188/1999 republicată, în temeiul art.103 din lege.
Faptul că pretențiile salariale ale reclamanților se justifică pe invocarea încălcării principiului nediscriminării și pe hotărârea nr.262/21.VI.2007 pronunțată în temeiul nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, nu schimbă natura juridică a obiectului acțiunii și drept urmare nu se ajunge la imixtiunea puterii judecătorești în atribuțiile puterii legislative, cum eronat se susține prin recurs.
Reținerea considerentelor dintr-o decizie a Curții Constituționale, de către prima instanță, nu reprezintă o manifestare a prerogativei de cenzurare a soluției alese de legiuitor, cum se menționează prin recurs, ci o preluare a unei motivări referitoare la o dispoziție legală cu conținut discriminatoriu, tocmai pentru a se scoate în evidență criteriile după care o reglementare legislativă poate fi considerată discriminatorie.
Este nefondată și susținerea legată de competența exclusivă a Consiliului pentru combaterea discriminării în materia investigării și sancționării contravențională a faptelor de discriminare pentru că la dosarul cauzei există hotărârea 262/21.VI.2007 emisă de acest consiliu, prin care a constatat că faptele prezentate în petiția Asociației funcționarilor publici "Justiția", reprezintă un tratament diferențiat și s-a recomandat să aplice un tratament asemănător categoriilor profesionale ce presupun condiții de recrutare și activitate asemănătoare, hotărârea fiind pronunțată în temeiul art.20 al.4 și 7 și art.26 din nr.OG137/2000.
De altfel temeiul juridic al sentinței nu este nr.OG137/2000, ci dispoziții din Decretul 212/1974, din Legea nr.74/1999, Legea nr.103/2006 sau din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Afirmațiile recurentului privitoare la inexistența unei discriminări, în privința salarizării funcționarilor publici din Înalta Curte de Casație și Justiție și cei din cadrul celorlalte instanțe judecătorești exclusiv pe criteriul conținutului concret al atribuțiilor de serviciu, al complexității acestora și al responsabilității funcției, cu motivarea că președintele instanței supreme are calitate de ordonator principal de credite, aceasta putând fi delegația managerului economic, conform art.129 din Legea nr.304/2004 republicată, și că acest aspect poate fi invocat pentru fiecare categorie a funcționarilor publici, rezultând în concret un conținut diferit, ca importanță, a atribuțiilor de serviciu, nu sunt de natură să înlăture constatarea unei salarizări discriminatorii, în nr.OG6/2007, atâta timp cât recurentul nu a demonstrat în concret, cu extrase din dispozițiile legale incidente funcției publice din compartimentele financiare ale instanțelor, complexitatea și importanța diferită a muncii de la nivel central față de cea de nivel local.
Invocarea situațiilor deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariați, care determină soluții diferite ale legiuitorului în privința salarizării, și pe cale de consecință invocarea cazului împotriva Belgiei, 1979, aflat pe rolul CEDO, este lipsită de consecințe juridice pentru că în dosar situațiile obiective în care se găsesc diferitele categorii de funcționari publici, în sistemul organelor de justiție, nu sunt obiectiv diferite, dimpotrivă sunt analoge prin atribuțiile de serviciu prevăzute de lege.
Distincția pe care o face pârâtul, raportată la nivelul central sau local în care se desfășoară activitatea funcționarilor publici, aflați în litigiu, este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice.
De aceea, pentru eliminarea oricărei discriminări între diferitele categorii de funcționari publici, cu profesii implicând pregătire, experiență și responsabilități identice, în raport cu gradul profesional și funcția îndeplinită de fiecare, se impune ca pârâtul recurent să acorde drepturile solicitate de reclamanți pe ideea de răspundere pentru tratament discriminatoriu.
Concluzia se impune și în raport cu dispozițiile art.16 al.1 din Constituția României și art.23 al.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care instituie obligația respectării dreptului fiecărui cetățean la egalitate de tratament remuneratoriu pentru aceeași muncă, în condiții de responsabilitate identică.
În concluzie, pentru motivele expuse, Curtea constată că recursul pârâtului Ministerul Justiției este întemeiat doar în parte, așa cum s-a arătat mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 199/19.II.2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Timiș.
Modifică sentința în sensul că admite excepția lipsei de calitate procesuală pasivă față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și respinge acțiunea reclamanților față de acest pârât pe excepție și de asemenea respinge cererea acelorași reclamanți, pentru obligarea pârâtului Ministerul Justiției, la acordarea în continuare a drepturilor salariale cu cele prevăzute în lege pentru funcționarii publici din cadrul, până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare.
Menține în rest sentința.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică 28.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. /10.06.2008
Tehnored. /20.06.2008/2 ex.
Primă instanță: Tribunalul Timiș
Judecători:,.
Președinte:Pătru RăzvanJudecători:Pătru Răzvan, Barbă Ionel, Olaru Rodica
