Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 1556/2014. Tribunalul CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1556/2014 pronunțată de Tribunalul CLUJ la data de 17-09-2014 în dosarul nr. 23297/211/2012
Dosar nr._
Cod operator de date cu caracter personal 3184
ROMÂNIA
TRIBUNALUL CLUJ
SECȚIA MIXTĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL, DE CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1556/2014
Ședința publică din 17 Septembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. T.
Judecător A.-M. B.
Judecător P. U.
Grefier R. P.
S-a luat spre examinare recursul formulat de recurenta ., împotriva Sentinței Civile nr. 1246 din 23.01.2013, pronunțată de Judecătoria Cluj-N. în dosarul nr._, privind și pe intimatul I. T. DE MUNCĂ CLUJ-N., având ca obiect anulare proces verbal de contravenție.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă administratorul societății recurente, dl. D. C. A., lipsă fiind intimatul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Reprezentantul recurentei solicită instanței admiterea recursului, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe pentru administrarea probatoriului sau modificarea Sentinței Civile atacate în sensul anulării procesului-verbal sau transformarea în avertisment. Învederează instanței că dintr-un accident s-a aflat în imposibilitate de a înregistra contractele de muncă în ziua respectivă, însă actele au ajuns la ITM în cursul săptămânii următoare. Mai arată că societatea recurentă are peste 100 de angajați cu forme legale astfel că nu a avut intenția de a prejudicia în vreun fel dispozițiile legale. Totodată, arată că în judecată instanței de fond i-a fost încălcat dreptul la apărare.
Instanța reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Prin Sentința civilă nr. 1246/23.01.2013 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Cluj-N. s-a respins ca neîntemeiată plângerea contravențională formulată de petenta . în contradictoriu cu intimatul I. T. DE MUNCĂ CLUJ-N. și a fost menținut ca legal și temeinic procesul-verbal contestat-. nr._/20.09.2012.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin procesul-verbal de constatare a contravenției . nr._ din 20.09.2012 încheiat la sediul ITM Cluj, petenta a fost sancționată cu 42.000 lei RON amenda contravenționala, deoarece a încălcat dispozițiile art. 3 alin. 1 coroborat cu art. 11 din Legea 53/2003 republicata si art. 9 alin. 1 lit. a din HG 500/2011.
Procesul verbal contestat conține toate elementele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 16 și art.17 din OG nr.2/2001, alte critici neputând duce la anularea actului, prin raportare la Decizia nr. XXII/19.03.2007 a ÎCCJ.
În fapt, societatea a stipulat in contractele individuale de munca ale celor 4 salariate nominalizate in cuprinsul procesului verbal contestat clauze nelegale prin conținutul cărora s-a reglementat interdicția salariatelor de a înceta contractul individual de munca mai devreme de 30 de zile de încheierea acestuia sub sancțiunea pecuniara in valoare de 1000 lei și nu a transmis către ITM Cluj contractele individuale de munca ale celor 4 persoane anterior începerii activității de către acestea, încălcând in acest fel obligația imperativa stipulata in sarcina angajatorului prin dispozițiile art. 4 alin 1 lit. a)din HG 500/2011.
Raportat la prevederile legale in vigoare, reclamanta nu are posibilitatea aplicării unor amenzi administrative in sarcina salariaților. Indiferent de scopul avut in vedere de către petentă in reglementarea clauzelor are formează obiectul art. Lit. M punct 2 lit. g din contractul de munca al celor 4 persoane, acesta nu poate sta drept argument in favoarea unei clauze nelegale. Protejarea intereselor angajatorului in cadrul raporturilor de munca se poate realiza numai in limitele cadrului legal aplicabil relațiilor de munca, nefiind permis angajatorului sa-si sporească aceasta protecție in forma unor masuri abuzive.
Încetarea contractului individual de munca la inițiativa angajatului reprezintă expresia principiului libertății muncii, a cărui efecte se reflecta nu doar in dreptul persoanei de a munci, ci, în egala măsura si in dreptul persoanei de a pune capăt unui raport de munca, cu respectarea condițiilor impuse de lege .. Acest drept nu poate fi îngrădit de angajator, orice clauza prin care s-ar urmări acest scop fiind vădit nelegala. Mai mult, o astfel de clauza contravine dispozițiilor art. 38 din Legea 53/2003, care interzice renunțarea de către salariat la drepturile ce-i sunt recunoscute lui prin lege, in speța dreptul salariatelor de a pune capăt raporturilor de munca oricând pe parcursul executării contractului de munca.
Abuzul de putere din partea reclamantei pornește de la convingerea acesteia ca "penalizarea unor angajați in contextul in care dovedesc neseriozitate era binevenita".
Agentul constatator a respectat dispozițiile art.21 al.3 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aplicând sancțiunea în limitele prevăzute de actul normativ, raportat la gradul de pericol social al faptei, la împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, la modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, la scopul urmărit, precum și circumstanțele personale ale contravenientului.
Verificând, potrivit art. 34 al. 1 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției contestat, instanța constată că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.
Sub aspectul temeiniciei, instanța de fond a retinut că, deși O.G. nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, din economia textului art. 34 rezultă că procesul verbal contravențional face dovada situației de fapt și a încadrării în drept până la proba contrară.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franța, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002).
Persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. v. România, hotărârea din 4 octombrie 2007).
Prin plângerea formulată, petentul nu a dovedit inexactitatea acesteia sau o explicație rațională motivului pentru care agentul ar fi întocmit procesul-verbal cu consemnarea unei situații nereale, pentru a se ridica un dubiu cu privire la obiectivitatea acestuia.
Petentul nu a fost în măsură să răstoarne prezumția de temeinicie a procesului-verbal, nu s-a prezentat în instanță și nu a propus probe, recunoscând prin plângere fapta ce i se impută și solicitând înlocuirea amenzii cu avertismentul.
Deși, potrivit art.1169 C.civ, sarcina probei revine petentului, acesta nu a adus nici o dovadă solidă și veridică în sprijinul contestării stării de fapt reținute în procesul verbal. Procesul verbal de constatare a contravenției face dovada deplină asupra situației de fapt și a încadrării în drept, până la proba contrarie, conform unei practici constante.
Mai recent, această poziție a fost exprimată și prin deciziile nr.216/2008,490/2008 și 727/2008, Curtea statuând din nou că Hotărârea A. contra României nu are relevanță în spețe similare, OG nr.2/2001 respectând cu strictețe cerințele art, 6 din CEDO și garanțiile procesuale impuse de acesta.
La data de 3 aprilie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o hotărâre în cauza N. G. împotriva României (cererea nr._/05), similară cauzei A. împotriva României, prin care Curtea a constatat că statul român a respectat exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție, specifică materiei penale, dar aplicabilă și în domeniul contravențional, în anumite condiții.
În cererea sa adresată Curții Europene la data de 8 iunie 2005, reclamanta a invocat, în esență, faptul că nu a beneficiat de un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție, întrucât a fost obligată de instanțele de judecată să facă proba contrară prezumției de legalitate și validitate de care beneficia un proces-verbal de contravenție, prin care îi fusese aplicată sancțiunea amenzii contravenționale.
Curtea a analizat aplicabilitatea art. 6 din Convenție în cadrul procedurii litigioase. Astfel, văzând dispozițiile din legislația națională, care nu oferă explicit caracter penal procedurii în discuție și care nu au decât o valoare relativă, fără rol decisiv, Curtea a reținut că regula de drept încălcată în cauză de reclamantă viza menținerea liniștii între vecini, adresându-se nu unei categorii speciale de persoane, ci tuturor cetățenilor. În plus, amenda aplicată reclamantei nu avea drept scop acoperirea unui prejudiciu material, ci împiedicarea comiterii unor fapte similare, ceea ce îi conferea un caracter punitiv, care caracterizează de obicei sancțiunile penale.
Curtea a considerat că imposibilitatea aplicării unei sancțiuni privative de libertate nu era în sine un element determinant cu privire la stabilirea aplicării art. 6 – latura penală, întrucât modicitatea unei sancțiuni nu ar putea să înlăture caracterul penal intrinsec al unei infracțiuni. Curtea a apreciat că, alături de caracterul general al dispoziției legale încălcate în cauză de reclamantă, scopul disuasiv și cel punitiv al sancțiunii aplicate erau suficiente pentru a demonstra că fapta în cauză avea un caracter penal în sensul art. 6 din Convenție, care era aplicabil.
Asemenea Guvernului, Curtea a reținut că nu exista niciun element care să dovedească faptul că instanțele naționale ar fi avut idei preconcepute cu privire la vinovăția reclamantei. Dacă este cert că, așa cum rezulta din hotărârea judecătoriei, instanțele naționale așteptau ca reclamanta să aducă elemente de probă contrare faptelor stabilite de către polițist, nu este mai puțin adevărat că această abordare era justificată de regimul juridic aplicabil în materie contravențională, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, potrivit căruia, în materie de probe, este aplicabil principiul conform căruia sarcina probei îi revine celui care pretinde ceva în fața instanței. Curtea a reținut că orice sistem de drept cunoaște prezumții de fapt sau de drept, iar Convenția nu se opune în principiu acestora, însă obligă statele membre, în materie penală, să nu depășească o anumită graniță. În particular, art. 6 par. 2 din Convenție impune statelor să încadreze aceste prezumții în anumite limite rezonabile, ținând cont de gravitatea mizei pentru cel vizat și respectând drepturile apărării. Curtea a analizat în continuare dacă statul român a depășit aceste limite în defavoarea reclamantei, utilizând cele două criterii de referință indicate anterior.
Astfel, cu privire la miza speței, Curtea a reținut că reclamantei i-a fost aplicată o amendă, care nu ar fi putut fi transformată, în caz de neexecutare, într-o sancțiune privativă de libertate (per a contrario, a se vedea cauza A., citată anterior, par. 61). Referitor la drepturile apărării, Curtea a reținut că reclamanta s-a limitat să depună la dosar, drept probe, înscrisuri de unde rezulta de manieră generală că existau tensiuni în imobil între aceasta și vecinii săi. Curtea a observat că reclamanta nu a solicitat în niciun moment citarea, în vederea audierii, a persoanelor care ar fi fost martori la evenimentele din 1 mai 2004, sau a lucrătorului de poliție care ar fi întocmit procesul-verbal contestat. Or, această posibilitate îi era oferită de lege, astfel cum rezultă din cele două hotărâri pronunțate de instanțele naționale, în fața cărora reclamanta a declarat că nu avea probe de administrat. În plus, deși tribunalul i-a încuviințat reclamantei cererea de a depune la dosar declarații extrajudiciare ale unor martori, rezultă că abia după pronunțarea hotărârii reclamanta ar fi depus la dosar astfel de înscrisuri.
S-a arătat că nici interpretarea literală, nici cea teleologică a art. 6 din Convenție, nu conduc la ideea că acesta ar împiedica o persoană să renunțe, din proprie voință, la garanțiile oferite de acest articol, cu condiția ca această renunțare să aibă un caracter neechivoc și să nu vizeze un interes public important. Arătând în ședință publică că nu dorea să fie administrate alte probe, reclamanta s-a expus în mod conștient riscului de a fi „condamnată” doar în baza elementelor de la dosar, inclusiv în temeiul procesului-verbal de contravenție, pe care chiar ea l-a depus la instanță, și care se bucura de o prezumție de temeinicie care putea fi răsturnată.
Curtea a mai constatat că instanțele care au analizat contestația reclamantei erau instanțe de plină jurisdicție, care erau competente să anuleze actul contestat, în măsura în care ar fi reținut nulitatea sau netemeinicia acestuia. De altfel, conform jurisprudenței constante a Curții, instanțele naționale sunt cele care au competența de a interpreta legislația internă. Curtea a reținut că nu are drept sarcină să stabilească erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță națională sau de a aprecia ea însăși elementele de fapt care au condus instanța națională la adoptarea unei decizii. În caz contrar, Curtea ar încălca limitele atribuțiilor sale (a se vedea cauza Kemmache c. Franței ( nr. 3), hotărârea din 24 noiembrie 1994, par. 44).
În speță, Curtea nu a putut reține niciun indiciu de comportament arbitrar sau de lipsă de echitate a procedurii. Faptul că instanțele naționale, prin hotărâri motivate, au analizat motivele de nulitate invocate de reclamantă și au considerat că acestea nu atrăgeau nulitatea procesului-verbal, în sensul dorit de reclamantă, nu este suficient pentru a pune la îndoială echitatea procedurii în cauză sau, mai concret, respectarea dreptului acesteia de a beneficia de prezumția de nevinovăție.
Prin urmare, Curtea a concluzionat în sensul că art. 6 din Convenție a fost respectat.
În primul rând, este de reținut că, în prezenta cauză, Curtea europeană a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru a face aplicarea noului criteriu de admisibilitate prevăzut de art. 35 par. 3 lit. b) din Convenție, deși, la prima vedere, problema ridicată de reclamantă nu sugera că aceasta ar fi suferit un prejudiciu important. Cu toate acestea, având în vedere importanța cauzei din perspectiva mai amplă a sferei de aplicare a garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție - componenta sa penală, în domeniul contravențiilor, Curtea a folosit această ocazie pentru a pronunța o hotărâre de principiu, care să ofere magistraților naționali liniile orientative necesare pentru a stabili întinderea acestor garanții.
De altfel, Curtea continuă demersul său în această direcție inițiat prin pronunțarea hotărârii de condamnare a României în cauza A. c. României, citată anterior. În același sens, nu trebuie omise argumentele Curții redate în hotărârea din cauza A. c. României și în deciziile din cauzele N. c. României și I. P. c. României.
De asemenea, în materia contravențiilor prevăzute și sancționate de legislația rutieră, recent Curtea a respins ca inadmisibile cererile formulate de o . reclamanți cu privire la proceduri interne de contestare a unor procese-verbale de contravenție, constatând că instanțele naționale au respectat toate garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție în materie penală-decizia din 13 martie 2012 pronunțată în cauza H. și alții c. României. În aceste cauze reunite, Curtea a reamintit că, în materia circulației rutiere, prevederile art. 6 par. 2 din Convenție nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumție relativă de conformitate a procesului-verbal cu realitatea, prezumție fără de care ar fi practic imposibil să sancționezi încălcările legislației în materie de circulație rutieră, intrând în competența poliției. Ceea ce este important este ca sistemele de drept care aplică aceste prezumții, de fapt sau de drept, să conțină garanții care să constituie limite ale aplicării acestor prezumții, Curții revenindu-i doar rolul de a verifica respectarea acestor limite, în fiecare caz în parte.
Revenind la analiza hotărârii din cauza N. G., aceasta nu aduce noutăți în ceea ce privește criteriile utilizate de Curte pentru a aprecia cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenție în domeniul contravențiilor.
Plecând de la raționamentul Curții europene, odată stabilită aplicabilitatea art. 6 în cauza concretă, este de o importanță crucială ca instanțele de judecată care sunt sesizate cu soluționarea unor plângeri împotriva unor procese-verbale de contravenție, să acorde petenților în mod efectiv posibilitatea de a propune probe prin care să aducă dovada contrară celor reținute de agentul constatator și de a-și prezenta argumentele în apărare, în cadrul unei proceduri contradictorii. Nu mai puțin important este faptul că, pentru a nu se aduce atingere art. 6 din Convenție, orice decizie a instanței naționale de a respinge anumite cereri în apărare sau de a acorda relevanță unei anumite probe în defavoarea alteia, trebuie să fie temeinic motivată, în caz contrar intervenind arbitrarul.
Împotriva hotărârii instanței de fond a formulat recurs . solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În motivarea recursului s-a arătat că sentința pronunțată este nelegală si netemeinică atâta timp cât prima instanță a respins cererea de acordare a unui termen pentru angajarea unui apărător, încălcând drepturile procesuale ale petentei.
Administratorul petentei este de profesie arhitect si nu are studii juridice neavând abilitatea de a conduce un proces.
Potrivit plângerii, s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri si martori, însă instanța nu s-a pronunțat pe solicitările în probațiune.
Pe fond, se arată că petenta a fost sancționată contravențional având în vedere faptul că aceasta a stipulat în contractele individuale de muncă ale celor patru salariate nominalizate clauze nelegale si că societatea nu a transmis către ITM contractele individuale de muncă anterior începerii activității acestora.
Sentinta este nelegală si pentru ca nu s-a analizat plângerea formulată în ceea ce priveste aplicarea sancțiuni de 40.000 lei iar considerentele nu cuprind motivele pe care se sprijină hotărârea.
Starea de fapt reținută a fost produsă ca urmare a unui caz fortuit, respectiv plecarea din țară a administratorului societății si a producerii unui accident de circulație care nu au mai permis respectarea termenelor legale.
În drept, recursul a fost întemeiat pe disp.art. 299 Cod Procedură Civilă.
Analizând recursul declarat în raport cu dispozițiile art. 299 si urm. Cod Procedură Civilă, tribunalul retine că acesta este întemeiat.
Astfel, tribunalul va retine că prima instanță a reținut în mod greșit starea de fapt aplicabilă în cauză.
Retinerea faptei contravenționale a fost posibilă ca urmare a produceri unui caz fortuit respectiv producerea unui accident dovedit de către petentă care a împiedicat-o să depună contractele individuale de muncă în vederea înregistrării în sistemul REVISAL.
Astfel, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că administratorii societății au avut un eveniment rutier în data de 30.08.2013 înainte de plecarea sa programată din țară, astfel încât a fost in imposibilitate să ajungă în termen pentru declararea contractelor în REVISAL.
Contractele de muncă au fost însă semnate si au produs efecte de la data semnării acestora, angajații nefiind în niciun fel prejudiciați.
Cât privește clauzele nelegale înserate în contractul de muncă, instanța retine că acestea nu pot fi interpretate în sensul menționat de către intimată.
Obligația de prestare a muncii pentru minimum 30 de zile calendaristice nu poate fi interpretată ca fiind contra legii, nefiind de natură a duce îngrădirea principiului libertății muncii.
Clauza de obligare a angajatului la despăgubiri de 1000 lei a fost convenită în baza principiului libertății contractuale putând fi asimilate a unei clauze penale.
Pentru motivele arătate, în baza art. 304 pct.9 si art. 312 alin.3 Cod Procedură Civilă, instanța va admite recursul declarat si în consecință a modifica sentința atacată dispunând admiterea plângerii contravenționale si anularea procesului-verbal de contravenție.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta . cu sediul in București, ., ., având J/_ si CUI RO_ în contradictoriu cu intimatul I. T. DE MUNCĂ CLUJ-N. cu sediul in Mun. Cluj-N., .. 2, Jud. Cluj împotriva Sentinței civile nr. 1246/23.01.2013 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Cluj-N. pe care o modifică în sensul că admiterii plângerii contravenționale si al anulării procesului-verbal de contravenție . nr._/21.09.2012.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17 septembrie 2014.
Președinte, M. T. | Judecător, A.-M. B. | Judecător, P. U. |
Grefier, R. P. |
Red.M.T.
Tehn. V.A.M.
4 ex./01.10.2014
Jud. fond:S. I.
Judecătoria Cluj-N.
| ← Anulare acte emise de autorităţile de reglementare. Sentința... | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 765/2014.... → |
|---|
