Contestaţie act administrativ fiscal. Sentința nr. 2531/2014. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2531/2014 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 04-11-2014 în dosarul nr. 3025/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL C.
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Sentința civilă Nr. 2531
Ședința publică de la 04 Noiembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. J. N.
GREFIER A. N.
Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal având ca obiect
contestație act administrativ fiscal, formulată de reclamanta . SRL, cu sediul în C., ., nr. 2, ., ., în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G., cu sediul în G., ., județ G. și DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G. PENTRU ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE C., cu sediul în C., ., nr. 18, județ C..
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 21.10.2014 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din cuprinsul prezentei hotărâri, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 28.10.2014, apoi la data de 04.11.2014, când s-au hotărât următoarele:
TRIBUNALUL,
Asupra acțiunii în contencios administrativ de față:
1. Obiectul și părțile litigiului.
1.1. La 18.03.2013, pe rolul Tribunalului C. - Secția contencios administrativ și fiscal, sub nr._, a fost înregistrată contestația formulată de .”SRL împotriva deciziei nr.83/18.02.2013 emisă de DGFP C..
Reclamanta contestatoare a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța - în baza probelor ce se vor administra, în contradictoriu cu DGFP C. și AFP C., să dispună:
- anularea în parte a deciziei contestate, respectiv a punctului 2 privind respingerea ca neîntemeiată a contestației formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală F-CT 1608/17.12.2012, pentru suma de 72.125 lei;
- anularea deciziei de impunere F-CT 1608/17.12.2012;
- obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 72.125 lei reprezentând TVA aferent perioadei 1.02._11.
In motivarea demersului judiciar, reclamanta a arătat că la data de 30.09.2011 din evidența contabilă a societății a rezultat un sold negativ de TVA in valoare de 72.125 lei –aferent perioadei 1.02._11, pentru care a solicitat rambursarea de TVA.
Menționează reclamanta că un prim control a avut loc la începutul anului 2012, finalizat cu emiterea raportului de inspecție fiscală din 25.04.2012, ce a fost valorificat în Decizia de impunere F-CT 530/4312/25.04.2014 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată, care a fost desființată parțial prin Decizia nr.169/25.06.2012, emisă în soluționarea contestației administrative. S-a dispus reanalizarea situației de către o altă echipă de control.
Urmare a noului control, început în data de 1.08.2012, inspecția fiscală s-a concretizat în raportul întocmit de SAF- AIF C. F-CT 1608/17.12.2012 și decizia de impunere F-CT 1608/17.12.2012.
Invederează reclamanta că împotriva deciziei de impunere a formulat contestația înregistrată la organul fiscal sub nr._/21.12.2012, iar prin Decizia nr.83/18.02.2013 s-a dispus desființarea parțială a deciziei de impunere F-CT 1608/17.12.2012, fiind respinsă contestația formulată în referire la TVA în sumă de 72.125 lei dedusă din facturile de prestări servicii emise de furnizorul ., întrucât:
- „controlul încrucișat efectuat la . a demonstrat că societatea nu a avut salariați în perioada 1.03._11, care să efectueze servicii de manipulare-încărcare”
- „în contractul încheiat între părți nu se face referire la modul de stabilire a prețului de facturare în baza unor devize sau situații de lucrări și nici cu ce mijloace umane/materiale se vor efectua aceste prestații”.
Reclamanta apreciază că era perfect justificată solicitarea sa de a-i fi restituit TVA-ul, câtă vreme documentele prezentate cu ocazia inspecției fiscale probau în mod clar faptul că serviciile facturate au fost realizate în integralitate, arătând că: . i-a furnizat un încărcător frontal, așa cum reiese din contractul de prestări servicii B.-03S/3.02.2011, contract în care „ modul de stabilire a prețului de facturare” a fost cel convenit între părți și materializat în clauzele inserate la art.6.1 și art.5.1.
Fiecare factură fiscală a fost întocmită numai în baza: 1) anexelor care stau în spatele facturii;2)situațiilor de lucrări săptămânale/zilnice; 3) proceselor verbale de recepție a lucrărilor ce totalizează situațiile de lucru prezentate.
Motivul pentru care a încheiat contractul cu . a fost acela că nu deține un încărcător frontal (vehicul care are atașată în partea frontală o cupă cu care încarcă la înălțimea de 2-3 m bunuri și alte asemenea, a cărui manevrare se realizează numai de operator).
Necesitatea lucrărilor de încărcare rezultă din faptul că în urma achiziționării de deșeuri metalice feroase și neferoase acestea au fost curățate,debitate și manipulate, iar pentru a le transporta trebuiau încărcate în mijloace de transport, încărcare ce nu poate fi realizată în mod manual.
Concluzionează reclamanta ca societatea deține documente suficiente si concludente care atesta intenția de a desfășura operațiuni taxabile conform legilor in vigoare si considera ca autoritățile fiscale nu au un temei legal de a refuza dreptul sau legal de a deduce TVA in sumele arătate mai sus.
Mai mult, în baza art.3 lit.a din Codul fiscal unul din principiile de baza ale sistemului fiscal romanesc este neutralitatea masurilor fiscale, iar la TVA neutralitatea este unul din principiile fundamentale ce stau la baza sistemului comun de TVA aplicabil la nivelul Uniunii Europene, acest principiu fiind invocat in deciziile emise de CEJ in judecarea cauzelor privind TVA.
1.2. AFP C. a formulat întâmpinare (f.85), invocând lipsa calității procesual pasive.
1.3. DGFP CONSTANTA și-a precizat poziția procesuală prin întâmpinare (f.81-83), solicitând respingerea acțiunii ca nefondată.
Susține pârâta că în mod legal organele de inspecție fiscală și ulterior Serviciul Soluționare Contestații nu au acceptat la deducere TVA aferentă facturilor emise de furnizorul . au respins la rambursare TVA în sumă de 72.125 lei, câtă vreme reclamanta nu a demonstrat cu documente justificative realitatea prestației de care a beneficiat.
În perioada verificată, în urma controlului încrucișat, s-a constatat că . nu a avut salariați, nu a prezentat nici un document care să justifice prestarea serviciilor la care s-a obligat prin contractele nr. B.-03S/3.02.2011 și nr B.-03M/3.02.2011, iar pe facturile emise de furnizor – în valoare totală de 372.600 lei din care TVA-72.116 lei, prezentate în timpul controlului, era menționat generic denumirea de prestări servicii, fără să se facă referire la numărul contractului și la ce reprezintă prestația respectivă. Invederează pârâta că reclamanta beneficiar avea obligația să solicite documentele legal aprobate și să verifice nu numai marfa primită, în ceea ce privește cantitatea, ci și documentele ce trebuiau anexate la facturi, cunoașterea, aplicarea și respectarea actelor normative fiind obligatorie în egală măsură atât pentru furnizor, cât și pentru beneficiar.
2. Tribunalul,
din analiza actelor și lucrărilor dosarului, reține următoarele:
2.1. Premisele declanșării conflictului judiciar.
Raporturile de drept material devenite litigioase și deduse judecății își au izvorul în actele administrativ fiscale emise în urma inspecției fiscale declanșată prin depunerea de către .”SRL a deconturilorde TVA cu opțiune de rambursare a soldului sumei negative aferente perioadei 25.01._11.
Prin raportul de inspecție fiscală încheiat la 17.12.2012 (f.270-281, vol.I) s-a reținut, printre altele, referitor la facturile emise de . că acestea sunt în valoarea de 372.600 lei (-avansuri prestări servicii în sumă totală de 352.871 lei, din care TVA -68.297 lei; -prestări servicii în sumă de 71.971 lei, din care TVA – 13.940 lei;-storno avans prestări servicii -52.242 lei, din care TVA -10.112 lei), că a fost dedusă eronat suma de 72.125 lei- reprezentând TVA, întrucât nu au fost prezentate documente justificative care să demonstreze realitatea prestației de care a beneficiat. S-a considerat ca fiind încălcate disp.art. 21 alin.4 Cod fiscal coroborat cu pct.43 din HG 44/2004 privind Normele de aplicare ale Codului fiscal, art.145 alin 2 lit.a și 146 din același Cod.
Concluziile raportului de inspecție fiscală au fost valorificate prin emiterea deciziei de impunere F-CT 1608/17.12.2012.
.”SRL a formulat contestația administrativă, criticând măsurile dispuse prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr.F- CT 1608/17.12.2012 și prin Decizia nr.169/25.06.2012 privind modul de soluționare a contestației emisă de Serviciul soluționare contestații, constând în reanalizarea situației reprezentând respingerea la rambursare a soldului sumei negative de TVA cu opțiune de rambursare din luna septembrie 2011.
Prin Decizia nr.83/18.02.2013, Serviciul de Soluționare Contestații dispune:
- respingerea ca rămasă fără obiect a contestației - pentru suma de 831 lei;
- respingerea ca neîntemeiată legal a contestației – pentru suma de 72.125 lei, reprezentând TVA dedusă, aferentă prestărilor de servicii efectuate de către .;
- desființarea parțială a Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr.1608/17.12.2012, urmând ca o altă echipă de control decât cea care a întocmit actul, să procedeze la reanalizarea situației pentru aceeași perioadă pentru suma de 12.973 lei – TVA aferentă achiziției de țeavă uzată din recuperări precum și pentru accesoriile în sumă de 2.610 lei.
La 18.03.2013, .”SRL a investit instanța cu soluționarea prezentei acțiuni.
2.2. Mijloacele de dovadă administrate.
În cauză a fost încuviințată administrarea de înscrisuri, precum și efectuarea unei expertize contabile.
La cererea introductivă de instanță, reclamanta a anexat înscrisuri: Decizia nr.83/2013 (f.12-14), contestația administrativă (f.25-27), raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere (f.28-41), contractul de prestări servicii B.-03S/3.02.2011 (f.42-45), facturi fiscale (f.46-58) Decizia nr.169/2012 de soluționare a contestației împotriva deciziei de impunere F-CT 530/25.04.2012.
La dosarul cauzei, pârâta a înaintat documentația ce a stat la baza emiterii actelor administrativ fiscale contestate.
Prin raportul de expertiza (f.13-15, vol.II), expertul desemnat concluzionează că TVA în suma de 13.939 lei – aferent prestări servicii (închiriere încărcător frontal) este deductibilă, în vreme ce suma de 62.004,9 lei reprezentând TVA avans prestări servicii este nedeductibilă.
Reclamanta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, încuviințate la termenul de judecată din 17.06.2014- când a fost și suplimentată probațiunea, prin depunerea de înscrisuri noi.
În considerarea analizei înscrisurilor noi depuse, ce nu fuseseră prezentate nici expertului - după cum se menționează în răspunsul la obiecțiuni, concluzia a fost în senul că suma de_,9 lei – reprezentând TVA avans prestări servicii este deductibilă, fiind urmare a unor servicii efectiv prestate.
2.2. Normele juridice incidente situației de fapt. Soluția instanței. Titlul IX al OG.92/2003 este consacrat procedurii de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale.
Cel lezat printr-un act administrativ fiscal are dreptul – consacrat de art.205 din OG.92/2003, de a formula contestație administrativă, în vreme ce organul competent să o soluționeze – determinat potrivit dispozițiilor art.209, are obligația de a emite decizie/dispoziție motivată - definitivă în sistemul căilor administrative de atac și care poate fi supusă cenzurii instanței de judecată, după cum se dispune prin art.218 alin.2 din actul normativ menționat.
Controlul de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ relevă caracterul întemeiat, în parte, al criticilor aduse de reclamantă actelor administrativ fiscale contestate.
Concluzia în acest sens este argumentată prin cele ce urmează:
Prin definiție, actul administrativ fiscal trebuie să corespundă scopului legii care nu poate fi decât concordant cu scopul general al legislației fiscale, și anume acela de a realiza o impunere legală și echitabilă.
Taxa pe valoare adăugată este un impozit indirect datorat la bugetul statului, care este colectat conform prevederilor Titlului VI al Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal.
Organul fiscal și-a motivat soluția de respingere la rambursare TVA și a obligat reclamanta la plata sumei de 127.611 lei TVA pornind – pe de o parte, de la interpretarea clauzelor convenționale inserate în contractele nr. B.-03S/3.02.2011 și nr.B.-03M/3.02.2011 încheiate de reclamantă cu ., la care au fost efectuate controale încrucișate în în urma cărora s-a concluzionat că nu se poate demonstra realitatea operațiunilor comerciale, iar, pe de altă parte, de la neregularitățile de ordin formal ale facturilor fiscale ce nu cuprindeau mențiunile prev. de art.155 Cod fiscal.
Serviciul Soluționare Contestații din cadrul DGFP C., prin Decizia nr.83/18.02.201, a reluat considerentele din raportul fiscal, supunând analizei criticile aduse de contribuabil exclusiv din perspectiva incidenței în cauză a dispozițiilor Codului fiscal, a Codului de procedură fiscală, a actelor normative din legislația secundară, fără a se raporta în analiză la legislația comunitară și practica CJUE, invocată de reclamantă.
Art. 11 alin. (1) din Codul fiscal prevede că „la stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe (...) autoritățile fiscale pot sa nu ia in considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției.
In principal, dreptul de deducere este reglementat de art. 145 din Codul fiscal care stabilește sfera de aplicabilitate a acestuia astfel: alin. (1): dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei; (2): orice persoana are dreptul sa deducă taxa aferenta achizițiilor, daca acestea sunt destinate utilizării in folosul (...) operațiunilor taxabile, sau operațiuni scutite cu drept de deducere. In continuare, art. 146 Cod fiscal condiționează exercitarea dreptului de deducere pentru bunurile si/sau serviciile achiziționate de existenta unei facturi care sa cuprindă informațiile de la art. 155 alin. (5), iar pentru unele operațiuni, autofactura cu aceleași date sau declarația de import in cazul operațiunilor de import.
Potrivit art.155 alin. (5) din Codul fiscal:
Factura cuprinde în mod obligatoriu următoarele informații:
a)numărul de ordine, în baza uneia sau mai multor serii, care identifică factura în mod unic;
b)data emiterii facturii;
c)data la care au fost livrate bunurile/prestate serviciile sau data încasării unui avans, în măsura în care această dată diferă de data emiterii facturii;
d)denumirea/numele, adresa și codul de înregistrare în scopuri de TVA sau, după caz, codul de identificare fiscală, ale persoanei impozabile care emite factura;
e)denumirea/numele furnizorului/prestatorului care nu este stabilit în România și care și-a desemnat un reprezentant fiscal, precum și denumirea/numele, adresa și codul de înregistrare în scopuri de TVA, conform art. 153, ale reprezentantului fiscal;
f)denumirea/numele și adresa beneficiarului bunurilor sau serviciilor, precum și codul de înregistrare în scopuri de TVA sau codul de identificare fiscală ale beneficiarului, dacă acesta este o persoană impozabilă sau o persoană juridică neimpozabilă;
g)denumirea/numele beneficiarului care nu este stabilit în România și care și-a desemnat un reprezentant fiscal, precum și denumirea/numele, adresa și codul de înregistrare prevăzut la art. 153 ale reprezentantului fiscal;
h)denumirea și cantitatea bunurilor livrate, denumirea serviciilor prestate, precum și particularitățile prevăzute la art. 1251 alin. (3) în definirea bunurilor, în cazul livrării intracomunitare de mijloace de transport noi;
i)baza de impozitare a bunurilor și serviciilor sau, după caz, avansurile facturate, pentru fiecare cotă, scutire sau operațiune netaxabilă, prețul unitar, exclusiv taxa, precum și rabaturile, remizele, risturnele și alte reduceri de preț;
j)indicarea cotei de taxă aplicate și a sumei taxei colectate, exprimate în lei, în funcție de cotele taxei;
k)în cazul în care nu se datorează taxa, trimiterea la dispozițiile aplicabile din prezentul titlu sau din Directiva 112 sau orice altă mențiune din care să rezulte că livrarea de bunuri sau prestarea de servicii face obiectul unei scutiri sau a procedurii de taxare inversă;
l)în cazul în care se aplică regimul special pentru agențiile de turism, trimiterea la art. 1521, la art. 306 din Directiva 112 sau orice altă referință care să indice faptul că a fost aplicat regimul special;
m)dacă se aplică unul dintre regimurile speciale pentru bunuri second-hand, opere de artă, obiecte de colecție și antichități, trimiterea la art. 1522, la art. 313, 326 ori 333 din Directiva 112 sau orice altă referință care să indice faptul că a fost aplicat unul dintre regimurile respective;
n)o referire la alte facturi sau documente emise anterior, atunci când se emit mai multe facturi sau documente pentru aceeași operațiune.
(6)Semnarea și ștampilarea facturilor nu sunt obligatorii.
Codul fiscal, în art.146, identifică ca având calitatea de document justificativ, alături de factură și autofactura, declarațiile vamale de import, precum și actele constatatoare emise de organele vamale.
Mai puțin restrictivă decât dispozițiile Codului fiscal, și în fapt mai aproape de realitatea economică, Legea contabilității (Legea 82/1991 R), precizează în art.6 că „orice operațiune economico-finaniară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ (..)”
Prin art.11 alin.(1) și (2) din Constituția României, revizuită în 2003 se dispune că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.
Prin disp.art.148 alin.(2) din Constituția României se dispune că legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar conform alin.(4) al aceluiași articol – jurisdicțiile interne trebuie să garanteze îndeplinirea acestor exigențe.
De la aderarea României la Uniunea Europeană se aplică Tratatul de instituire a comunității Europene, cu privire la Sistemul Comun de TVA, prin care statul Român a cedat din suveranitatea fiscală, trebuind să se alinieze la legislația comunitară.
Curtea Europeană de Justiție are o jurisprudență extensivă, care este parte integrantă a sistemului de TVA și este de aplicabilitate imediată și obligatorie în toate statele membre.
Art. 1(4) Cod fiscal prevede că „dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederea acelui tratat.”
Directiva 2006/112/CEE din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată reglementează dreptul de deducere prin următoarele texte de lege:
Art. 167: dreptul de deducere ia naștere în momentul exigibilitatii taxei deductibile.
Art. 168: in măsura in care bunurile si serviciile sunt utilizate in scopul operațiunilor supuse taxei derulate de o persoana impozabila, persoana impozabila are dreptul, in statul membru in care efectueaza aceste operatiuni (...)
Art. 176: (...) TVA nu va fi in nici un caz deductibila pentru cheltuieli care nu sunt strict cheltuieli legate de afacere, cum ar fi cele pentru distracții si amuzament.
Art. 218: in înțelesul acestei Directive, statele membre vor accepta documentele sau mesajele pe suport de hârtie sau in format electronic drept facturi, daca acestea îndeplinesc condițiile prevăzute in acest Capitol.
Art. 226: fără a prejudicia prevederile speciale din aceasta Directiva, doar următoarele detalii sunt cerute pentru TVA in facturile emise ca urmare a art. 200 si 221.
Dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA ul pe care îl datorează pe cel care a fost deja aplicat bunurilor achiziționate si serviciilor primite în amonte de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA ului instituit prin legislația Uniunii. Acest drept face parte integrantă din mecanismul TVA ului si, în principiu, nu poate fi limitat. Acesta se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene – în cauzele reunite 11 C-354/355/03 Optigen Ltd, Fulcrum Electronics Ltd si Bond House Systems Ltd c. Commissioners of Customs & Excise a statuat în referire la implicarea în lanțul tranzacțional a unei societati-fantoma (frauda tip carusel) și utilizarea în deducerea TVA a unui cod de înregistrare fictiv.
Curtea – sesizată cu speța în care o societate comerciala dintr-un stat membru vinde bunuri unei alte societăți dintr-un alt stat membru (societate-fantoma) care utilizează un cod de TVA fictiv, iar bunurile sunt revândute ulterior altei societăți, astfel ca societatea-fantoma solicita deducerea TVA plătit in amonte si dispare înainte de a plăti TVA aferent vânzării ulterioare, apreciază că: „ (...) nici dreptul de a deduce TVA plătită în amonte al unei persoane impozabile care desfășoară asemenea operațiuni nu poate fi afectat de faptul ca, in lanțul din care tranzacția face parte, o alta tranzacție anterioara sau subsecventa este viciata de frauda in materie de TVA, fără ca persoana impozabila să știe sau să aibă vreun mijloc sa afle despre aceasta. Dreptul de deducere reglementat de art. 17 si următoarele din Directiva a VI-a este o parte integrala a schemei TVA si nu poate fi limitata in principiu”.
Prin Hotărârile din 21 iunie 2012, Mahagében si Dávid, C-80/11 si C-142/11, din 6 decembrie 2012, Bonik, C-285/11, si din 6 septembrie 2012, G. T., C-324/11, Curtea a stabilit că „administrația fiscală a unui stat membru nu poate refuza unei persoane impozabile dreptul de a deduce TVA datorată sau achitată pentru servicii care i-au fost furnizate pentru motivul că furnizorul a săvârșit anumite nereguli fără să se dovedească în mod obiectiv faptul că persoana impozabilă respectivă stia sau ar fi trebuit să știe că furnizorul sau o altă persoană impozabilă care a intervenit anterior în lanțul de operațiuni era implicat într-o fraudă, că nu le revine clienților obligația să se asigure că emitenții facturilor aferente bunurilor sau serviciilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere nu desfășoară eventual operațiuni frauduloase care ar putea afecta propriul drept de deducere al TVA-ului.
În cauza C 324/11, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Legfelsőbb Bíróság (Ungaria), prin decizia din 21 aprilie 2011, Curtea a statuat ca:
Directiva 2006/112 trebuie interpretată în sensul că se opune ca autoritatea fiscală să refuze unei persoane impozabile dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată pentru servicii care i au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii nu a declarat lucrătorii pe care îi folosea, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că această persoană impozabilă știa sau trebuia să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de emitentul respectiv sau de un alt operator care intervine în amonte în lanțul de prestații.
Raportarea la jurisprudența relevantă a Curtii Europene de Justiție cu privire la deductibilitatea TVA nu este întâmplătoare, deoarece soluțiile date de aceasta instanță au contribuit în mod major la uniformizarea practicii fiscale in statele membre, garantându-se o interpretare si aplicare uniforma a reglementarilor comunitare, obligatorii pentru statele membre. Deciziile CEJ sunt obligatorii pentru statele membre, astfel ca ele au obligația armonizării legislației cu acestea atunci când dispozițiile interne sunt contrare (conform art. 228 paragraful 1 din Tratatul de CE).
Prin analizarea clauzelor contractuale privind raporturile comerciale dintre părți, a respectării de către furnizorul . a cerințelor legislației muncii sub aspectul angajaților/salariați, s-a ajuns la anihilarea exercitării dreptului de deducere a TVA-ului din operațiunile comerciale efectuate de reclamantă, prin condițiile suplimentare impuse de autoritatea fiscală fiind nesocotit principiul neutralității.
Pe lângă recunoașterea unui drept de apreciere a stării fiscale a tranzacțiilor analizate, consacrat de art.11 Cod fiscal – mai sus citat, doctrina releva faptul ca legiuitorul a dat forma, chiar in cuprinsul Codului, principiului prevalentei economicului asupra juridicului. Textul art.11 alin. (1) al Legii nr.571/2003 dă expresie principiului realității economice, intenția legiuitorului fiind aceea de a împiedica evitarea plății impozitelor prin încheierea de acte care, invocând un scop economic aparent să urmărească de fapt, ca scop principal, un avantaj fiscal.
Dreptului de apreciere ii corespunde însă i obligația corelativă înscrisa in art. 6 din Codul de procedura fiscala conform căruia organul fiscal este îndreptățit sa aprecieze, in limitele atribuțiilor si competentelor ce ii revin, relevanța stărilor de fapt fiscale si sa adopte soluția admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare in cauza.
Nu se poate susține cu temei că, în cauză, autoritatea fiscală a probat o conivență/un concern fraudulos, între reclamantă și ., singura ipoteză ce o putea priva pe reclamantă de dreptul de deducere a TVA-ului. Interpretările organului fiscal și concluziile desprinse în urma verificărilor încrucișate vin în contradicție cu principiul bunei credințe în materie comercială, neputând fi sancționat cel care își îndeplinește toate obligațiile cerute de lege pentru fapte care nu-i sunt imputabile, cum ar fi comportamentul de contribuabil inactiv al unor societăți cu care a contractat ., neevidențierea de către această societate furnizoare a operațiunilor în evidențele sale contabile, lipsa salariaților angajați etc.
Prin prisma celor ce preced, Tribunalul apreciază că raportându-se la condițiile de fond, analiza realității tranzacțiilor realizată de organul fiscal - exclusiv prin prisma legislației interne, cu neobservarea principiilor ce guvernează materia, astfel cum acestea se desprind din Directiva 2006/112/CEE din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată și din jurisprudența relevantă a CJUE, este greșită; soluția de anihilare, de plano, a dreptului de deducere a TVA-ului de către reclamantă, este incorectă.
După cum am menționat, reclamanta nu poate fi „sancționată” pentru conduita partenerului contractual.
Este adevărat că prin prisma celor statuate de ÎCCJ – în decizia nr.V/15.01.2007 – obligatorie pentru instanțe prin prisma disp.art. 330/1 alin.4 c.pr.civ., „Taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă și nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA”.
Analizând conținutul facturilor fiscale depuse de reclamantă– înscrisuri cu care a fost suplimentată probațiunea, instanța reține că acestea suplinesc cerințele prescrise de art.155 alin.5 Cod fiscal și au fost emise în considerarea prestațiilor efectuate de furnizor în baza celor două contracte, având la bază situațiile de lucrări anexate (înscrisuri, f. 35-89, vol.II), sens în care sunt și concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expert contabil T. C..
De altfel, raportându-ne la jurisprudența CJUE este de relevat că în cauza 385/2009 Nidera Handelscompagnie, Curtea de la Luxemburg s-a pronunțat în sensul că principiul fundamental al neutralității TVA-ului impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile, că statele membre sunt obligate să pună in aplicare un sistem intern care sa asigure corectarea oricărui document atât timp cât acesta nu creează nici un fel de suspiciune (Cauza C-342/87 Genius Holding).
Concluzionând, Tribunalul apreciind întemeiate criticile aduse de reclamantă actelor administrativ fiscale supuse controlului de legalitate, va admite acțiunea, anulând în parte a Decizia nr.83/18.02.2013, în referire la pct.2. Se va dispune anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală F-CT 1608/17.12.2012 și va fi obligat organul ficval la rambursarea către reclamantă a sumei de 72.125 lei
În temeiul art.453 c.pr.civ., pârâta va fi obligată la plata către reclamantă a sumei de 3552,3 lei cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, onorariu avocat și onorariu expert).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite acțiunea - formulată de reclamanta . SRL, cu sediul în C., ., nr. 2, ., ., în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G., cu sediul în G., ., județ G. și DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G. pentru ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE C., cu sediul în C., ., nr. 18, județ C..
Anulează în parte Decizia nr. 83/18.02.2013, respectiv măsura prin care s-a dispus respingerea ca neîntemeiată legal a contestației formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală F-CT nr. 1608/17.12.2012 pentru suma de 72.125 lei.
Anulează Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. F – CT nr. 1608/17.12.2012 în ceea ce privește obligația de plată a sumei de 72.125 lei – TVA dedusă aferentă prestărilor de servicii efectuate de către ..
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.552,3 lei – cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.11.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A. J. N. A. N.
Red.jud.A.N. 05.12.2014
Tehnored.gref.A.N. 12.12.2014 / 5 ex
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Sentința nr. 5239/2014.... | Pretentii. Sentința nr. 775/2014. Tribunalul CONSTANŢA → |
|---|
