Pretentii. Sentința nr. 2906/2014. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2906/2014 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 12-12-2014 în dosarul nr. 8107/118/2013*
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL C.
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2906/CA
Ședința publică din data de 12.12.2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE – A. L. N.
GREFIER – M. G.
Pe rol, soluționarea cauzei promovată de reclamant C. DE COMERȚ INDUSTRIE NAVIGAȚIE ȘI AGRICULTURĂ C., cu sediul în C., .. 185A, județul C., în contradictoriu cu pârât S. P. DE IMPOZITE ȘI TAXE C., cu sediul în C.. ., județul C., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, când instanța a dispus strigarea cauzei la ordine, se prezintă reclamanta prin d-na. D. C. și pârâtul prin av. C. C., în baza împuternicirii avocațiale depusă la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită în baza art. 155 NCPC.
În referatul cauzei se evidențiază părțile, obiectul litigiului, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare și stadiul procesual.
Întrebate părțile prin reprezentanți arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de propus.
Instanța, față de dispozițiile art. 244 NCPC și văzând că a fost administrat probatoriul necesar soluționării cauzei, declară cercetarea procesului încheiată și, potrivit art. 392 NCPC deschide dezbaterile asupra fondului cauzei.
Reprezentantul reclamantei formulează concluzii de admitere acțiunii astfel cum a fost precizată la termenul din 14.02.2014 în sensul obligării pârâtei la suma de 45.892 lei achitată în plus față de obligația fiscală legal datorată ca urmare aplicări corecte și nediscriminatorii a prevederilor prevăzute de art. 250 și 262 Cod fiscal. Suma solicitată a fi restituită și necontestată de pârât sub aspectul cuantumul acesteia reprezintă diferența dintre suma stabilită de pârât în sarcina reclamantei și suma real datorată de C.C.I.N.A. cu titlu de impozite și taxe locale.
Potrivit art. 250 Cod fiscal nu se datorează impozit pe clădiri prin efectul legii pentru clădirile proprietatea statului sau a oricăror instituții publice cu excepția încăperilor folosite pentru activități economice. Potrivit pct. 21 din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, sintagma instituției publice ce se regăsește ce se regăsește în formularea articolului anterior menționat reprezintă „o denumirea generic ce include și alte autorități publice și instituții publice autonome indiferent de modul de finanțare al acestora”.
Interpretând celor două norme fiscale prin raportare la disp. art. 23 și 24 din Legea 24/2000 privind tehnica legislativă se reține că prin art. 250 se instituie ca regulă acordarea scutirilor fiscale tuturor entităților ce se circumscriu noțiunii de instituție publică iar, ca excepție neacordarea acestor scutiri pentru încăperile în care se desfășoară activități cu caracter economic.
Chiar dacă reclamanta C.C.I.N.A. nu se regăsește expresis verdis în formularea art. 250 cum de altfel nu se regăsesc nici alte instituții publice cunoscute, generalitatea definiției pe care normele fiscale o dau noțiunii de instituție publică conduce la generalitatea aplicări acestor norme fiscale.
Reprezentantul pârâtei formulează concluzii de respingere a acțiunii ca neîntemeiată. Cu privire la aceleași apărări s-au pronunțat deja instanțele de contencios administrativ prin două hotărâri irevocabile și s-a constat că reclamanta C.C.I.N.A. nu se încadrează în nici una din categoriile exceptate și nu poate fi asimilate sub nici o formă instituțiilor publice. Codul de procedură fiscală, procedura arbitrajului la care se face vorbește în exercitarea puterii expres vorbește foarte clar că este vorba de o jurisdicție privată deci, nu pot fi asimilate sub nici o formă instituțiilor publice aspecte reținute și de către instanță în respingerea celor două hotărâri depuse. Solicită cheltuieli de judecată în cuantum de 620 lei.
În replică, apărătorul reclamantei precizează că în ambele hotărâre se menționează expres că a fost analizat dreptul C.C.I.N.A. de a beneficia de aceste scutiri doar din prisma statutului de utilitate publică. Problema de drept este dacă C.C.I.NA. înființată prin lege întrunește toate condițiile de a beneficia sau nu de drepturile fiscale.
În replică, C.C.I.NA. nu este înființată prin lege, legea stabilește cadrul legal și regimul ființării societăților comerciale.
Față de dispozițiile art. 394 NCPC, instanța închide dezbaterile asupra fondului cauzei.
TRIBUNALUL
Asupra acțiunii de față în contencios fiscal de față, constată:
Prin cererea formulată la data de 9.09.2013 și înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._, reclamanta C. de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură C. a solicitat obligarea pârâtului S. P. de Impozite, Taxe și Alte Venituri C. la restituirea sumei de 29.204 lei reprezentând impozitul pe clădiri aferent primului semestru al anului 2013 în sumă de 20.058 lei, achitat dar nedatorat, și impozitul pe mijloacele de transport în sumă de 9.146 lei, achitat dar nedatorat.
În motivare a arătat că în conformitate cu dispozițiile legale privind reevaluarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice, precum și în conformitate cu prevederile cuprinse în pct. 27 din Normele metodologice pentru aplicarea art. 250 c.fisc., a depus la SPIT C., în data de 25.01.2013, atât raportul de evaluare pentru raportarea financiară cât și declarația fiscală înregistrată sub nr. S 6718/25.01.2013, chiar dacă nu datorează impozit pe clădiri.
A mai arătat reclamanta că prin înscrisul intitulat „înștiințare de plată” pârâta a stabilit în mod eronat în sarcina sa obligația de plată a impozitului aferent anului 2013, înștiințare cu care nu a fost de acord și pe care a înțeles să o conteste, solicitând Serviciului P. de Impozite și Taxe C. să procedeze la recalcularea impozitului datorat de către pârâtă, motivat de faptul că suma menționată nu era datorată. Prin adresa nr. 804/04.04.2013 a informat pârâta că a procedat la plata sumelor calculate cu titlu de impozit pe clădiri aferent primului semestru al anului curent sub rezerva restituirii în temeiul art. 117 lit. d c.pr.fisc, a sumei de 29.204 lei reprezentând sumă achitată în plus față de suma datorată. Prin aceeași adresă a solicitat pârâtei compensarea sumei de 13.636 lei ce reprezintă suma reală de plată cu titlu de impozit pentru semestrul II cu suma de 29.204 lei achitată în plus.
A arătat reclamanta că prin răspunsul formulat pârâta a apreciat în mod eronat că potrivit art. 41 din OG 26/2000 statutul de utilitate publică nu conferă vreun drept în ceea ce privește impozitele și taxele datorate și nici nu asimilează dobândirea acestui statut cu includerea entității care l-a obținut în categoria instituțiilor publice, astfel cum este ea definită în legislația fiscală în vigoare.
Susține reclamanta că nu intră sub incidența art. 41 din OG 26/2000 având în vedere că potrivit art. 85 din acest act normativ, dispozițiile nu se aplică persoanelor juridice înființate prin legi speciale, iar reclamanta a fost reînființată în baza Decretului Lege 139/1990, a dobândit personalitate juridică prin HG 799/1990, este organizată și funcționează în baza Legii 335/2007 și a fost recunoscută ca succesoare universală a instituției desființată abuziv de regimul totalitar, prin decizia civilă nr. 1209/C/2002, pronunțată de Curtea de Apel C..
In susținerea cererii, reclamanta a aratat ca, in conformitate eu prevederile art. 250, alin. 1, pct. 1 si ale art. 262, alin. 1, lit. c din Legea nr. 571/2003, reclamanta nu datoreaza impozit pe mijloacele de transport, iar in ceea ce privește impozitul datorat pe clădiri, aceasta nu datoreaza decat pe o anumita suprafata din suprafata totala, respectiv acea suprafața destinata desfășurării de activități economice.
In drept, a invocat disp. art. 1 alin. 1 rap. La art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, corob. cu art. 117 alin. 1 lit. b și d c.pr.fisc.
In probatiune, a solicitat proba cu inscrisuri, interogatoriul pârâtei, precum si orice alte probe ar reieși ca necesare, din dezbateri, depunand la dosar o . acte in acest sens.
Legal citata, parata a depus intampinare, solicitand respingerea cererii ca nefondata, cu cheltuieli de judecata.
Totodata, prin intampinare, a invocat si exceptia inadmisibilitatii în condițiile art. 218 alin. 2 c.pr.fisc. față de lipsa procedurii prealabile.
A arătat pârâta că, față de obiectul cererii, restituirea sumei de 29.204 lei, reclamanta nu a efectuat procedura prealabilă, deși a formulat prin adresa nr. 458/28.02.2013 plângere prealabilă aceasta a vizat anulare înștiințării de plată și nu restituirea sumei.
Pârâta a mai invocat excepția autorității de lucru judecat pentru cererea reclamantei de a se constata că nu datorează impozit pe clădirea deținută, consecință a faptului că această chestiune a fost tranșată irevocabil prin 2 decizii pronunțate de Curtea de Apel C. în dosarele_ și_ .
Pe fond, a apreciat că acțiunea este neîntemeiată față de următoarele aspecte:
Reclamanta apreciază că nu datorează taxe și impozite locale dat fiind statutul său de pretinsă instituție publică. Or, în aprecierea paratei, CCINA nu are un astfel de statut, fiind o persoană juridică de drept privat. Dispozițiile legale care reglementează statutul reclamantei, respectiv art. 1, alin. 1 din Legea 355/2007, arată următoarele: „Art. 1. - (1) Camerele de comerț sunt organizații autonome, neguvernamentale, apolitice, fără scop patrimonial, de utilitate publică, cu personalitate juridică, create în scopul de a reprezenta, apăra și susține interesele membrilor lor și ale comunității de afaceri în raport cu autoritățile publice și cu organismele din țară și din străinătate.” Excepția la care reclamanta apreciază că s-ar încadra este art. 250, alin. 1, pct. 1 din Codul Fiscal, cu următorul conținut: „ART. 250 Scutiri (1) Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: 1. clădirile proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, altele decât cele desfășurate în relație cu persoane juridice de drept public.”
Noțiunea de instituții publice este definită în cuprinsul Normelor Metodologice ale Codului Fiscal, respectiv pct. 21 astfel: „21. Noțiunea instituții publice, menționata la art. 250 alin. (1) pct. 1 din Codul fiscal, reprezintă o denumire generica ce include: Parlamentul, Administrația Prezidențiala, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, alte autorități publice, instituții publice autonome, unitățile administrativ-teritoriale, precum si instituțiile si serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridica, indiferent de modul de finanțare”, fiind evident că reclamanta nu se circumscrie acestei enumerări. Faptul că activitatea reclamantei are, în parte, caracter de utilitate publică, nu oferă acesteia statutul de instituție publică, ci doar legea poate oferi un astfel de statut. De asemenea, prin prisma regimului de impozitare, este absolut irelevant statutul juridic al reclamantei prin prisma legislației anterioare sau a hotărârilor judecătorești pronunțate în baza respectivei legislații. Atâta vreme cât regimul juridic actual al acestei organizații este determinat de o lege ulterioară celor avute în vedere la momentul pronunțării respectivelor hotărâri judecătorești, acestea sunt în mod evident desuete.
Regula instituita de Codul Fiscal este datorarea impozitului pe clădiri de către proprietarii acestora. Excepțiile (în special cele de la regimul taxelor și impozitelor) sunt de strictă interpretare. Prevederile art. 285 din Codul Fiscal enumera categoriile de persoane scutite de la plata impozitului pe clădire: „Art. 285. - (1) Impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, impozitul pe mijloacele de transport, taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor si autorizațiilor, precum si alte taxe locale precizate la art. 282 si art. 283 nu se aplica: a) oricărei instituții sau unități care funcționează sub coordonarea Ministerului Educației, Cercetării si Tineretului, cu excepția incintelor folosite pentru activități economice; b) fundațiilor testamentare constituite conform legii, cu scopul de a întreține, dezvolta si ajuta instituții de cultura naționala, precum si de a susține acțiuni cu caracter umanitar, social si cultural; c) organizațiilor care au ca unica activitate acordarea gratuita de servicii sociale in unități specializate care asigura găzduire, îngrijire sociala si medicala, asistenta, ocrotire, activități de recuperare, reabilitare si reinsertie sociala pentru copil, familie, persoane cu handicap, persoane vârstnice, precum si pentru alte persoane aflate in dificultate, in condițiile legii.” Rezultă cu destulă claritate că doar o parte din organizații nu datorează impozit pe clădiri, respectiv acele organizații care au ca unic obiect de activitate acordarea de servicii sociale, nefiind cazul reclamantei, care are ca scop „reprezentarea, apărarea și susținerea comunității de afaceri”.
In dovedirea susținerilor, a solicitat proba cu înscrisuri.
Prin Sentința civilă nr.557/CA/20.02.2014 Tribunalul C. a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiuneaca inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C. de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură C., care a criticat soluția instanței de fond ca fiind nelegală,invocând dispozițiile art.488 alin.1 pct.6 și pct.8 NCPC.
Prin decizia civilă nr. 1010/CA/24.09.2014 Curtea de Apel C. a admis recursul și a casat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare, reținând că reclamanta a adresat organului fiscal o cerere de restituire a sumelor solicitate, cerere nesoluționată, în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamanta nu are deschisă calea acțiunii în justiție pentru recunoașterea dreptului pretins, acțiunea fiind inadmisibilă.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului C. la data de 29.10.2014.
Examinând acțiunea prin prisma probatoriului administrat, instanța reține următoarele:
Reclamanta deține în proprietate imobilul situat în C., . A, 2 autoturisme marca Volvo și GMC tip Yukon Denali, pentru care a depus declarații de impunere și a achitat impozitul aferent semestrului I 2013, impozit pe care însă apreciază că nu îl datorează, prin prisma art. 250 alin. 1 pct. 1 c.fisc.
În acest sens a depus în recurs dovada că s-a adresat organului fiscal cu o cerere de restituire a unor sume de la buget întemeiată pe disp. art.117 Cod procedură fiscală, respectiv pentru suma de 29.204 lei, cerere înregistrată la SPITVBL sub nr._/04.04.2013.
Procedura de restituire a sumelor de la buget este reglementată de Ordinul nr.1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal care prevede la pct.2. că „Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii și înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare …”, iar la pct.6. alin.(2) că „Pentru restituirea diferenței de sumă rămasă după efectuarea compensării, în condițiile legii, organul fiscal competent va întocmi în 3 exemplare decizia de restituire, conform modelului prezentat în anexa care face parte integrantă din prezenta procedură.”
În speță, organul fiscal nu a soluționat cererea de restituire formulată de reclamantă, arătând prin adresa de răspuns nr.R-S29870/26.04.2013 că va proceda la soluționarea cererii în momentul în care sentința civilă nr.4372/22.11.2012 va rămâne definitivă și irevocabilă.
Reclamanta a adresat la data de 7.10.2013 o nouă cerere de restituire pentru suma de 45.892 lei, în completarea cererii de restituire nr._/4.04.2013, cerere asupra căreia organul fiscal nu s-a pronunțat în niciun fel.
Tribunalul constată nefondată susținerea reclamantei pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art.1 al.1 din Legea nr. 335/2007 Camerele de comerț sunt organizații autonome, neguvernamentale, apolitice, fără scop patrimonial, cu personalitate juridică, create în scopul de a reprezenta, apăra și susține interesele membrilor lor și ale comunității de afaceri în raport cu autoritățile publice și cu organismele din țară și din străinătate.
Prin Legea nr. 39/2011 se recunoaște pentru aceste organizații neguvernamentale, statutul de utilitate publică, fără ca prin aceasta să fie considerate ca fiind autorități/instituții publice, în sensul cerut de Codul fiscal.
Această interpretare rezultă chiar din scopul pentru care au fost create aceste organizații neguvernamentale - art.1 din Legea nr. 335/2007 – respectiv de a reprezenta, apăra și susține interesele membrilor lor și ale comunității de afaceri în raport cu autoritățile publice și cu organismele din țară și din străinătate.
Statutul de utilitate publică este un statut privilegiat acordat unei categorii speciale de organizații neguvernamentale de a căror activitate beneficiază o largă categorie de persoane fără ca prin aceasta caracterul de utilitate publică să presupună și încadrarea în categoria instituțiilor publice, acestea fiind persoane juridice de drept privat
Expresia instituție de utilitate publică sau instituție de interes public nu coincide nici cu noțiunea de „instituție publică" nici cu cea de „autoritate publică". Această expresie desemnează acele structuri private (persoane juridice de drept privat) autorizate de o autoritate publică să presteze un serviciu public, aflându-se sub supravegherea și controlul unei autorități publice.
Instituțiile de utilitate publică se aseamănă cu instituțiile publice din punctul de vedere al naturii activității pe care o desfășoară, ambele categorii de structuri având o misiune de serviciu public, distincția fundamentală rezidă în aceea că, în timp ce instituțiile publice sunt structuri statale sau, după caz, ale unităților administrativ-teritoriale, instituțiile de utilitate publică sunt, ca natură juridică, persoane juridice de drept privat.
Împrejurarea că potrivit art.2 lit.b din Legea nr.554/2004 sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică, nu are nici o consecință juridică în planul fiscal ci doar în planul caracterului de act administrativ supus contenciosului administrativ a actelor emise de această persoană juridică.
Constituția României se referă la noțiunea de „autoritate publică" sau „organ" și niciodată aceea de autoritate publică de stat sau organ de stat, această opțiune fiind justificată de realitatea că, în sistemul constituțional actual, nu orice autoritate publică are caracter statal, idee ilustrată și în cadrul definiției din Legea nr.554/2004.
Aceasta nu înseamnă însă că există autorități publice care își desfășoară activitatea în afara statului, ci doar faptul că unele autorități publice nu sunt părți componente ale unui sistem centralizat.
In speță, reclamanta deține calitatea de organizație neguvernamentală, fără scop patrimonial, de utilitate publică, în conformitate cu Legea nr.39/2011, nefiindu-i aplicabile dispozițiile art.250 al.1 pct.1 din Codului fiscal cu privire la scutirea, prin efectul legii, dispoziții care au in vedere strict bunuri deținute, folosite sau aflate în proprietatea unor instituții publice, ca structuri statale și pentru care Statul înțelege să nu le impoziteze.
Legiuitor a prevăzut în mod expres în art.250 din Legea nr. 571/2003 care sunt categoriile de persoane juridice care sunt scutite prin efectul legii de la plata impozitului iar prin art.285 categoriile de persoane juridice care beneficiază de facilități, respectiv cărora impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor, precum și alte taxe locale precizate la art. 282 și art. 283 nu se aplică, reclamanta neîncadrându-se în excepțiile stabilite expres și limitativ de legiuitor.
Codul Fiscal, în art.250 alin.1 pct.1 arată că nu se datorează impozit pe clădiri pentru „clădirile proprietate statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice". În ceea ce privește impozitul pe mijloacele de transport, sunt de asemenea scutite cele aparținând instituțiilor publice.
Noțiunea de instituții publice este definită în cuprinsul Normelor Metodologice ale Codului Fiscal, respectiv pct. 21 astfel: „21. Noțiunea instituții publice, menționata la art. 250 alin. (1) pct. 1 din Codul fiscal, reprezintă o denumire generica ce include: Parlamentul, Administrația Prezidențiala, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, alte autorități publice, instituții publice autonome, unitățile administrativ-teritoriale, precum si instituțiile si serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridica, indiferent de modul de finanțare”, fiind evident că reclamanta nu se circumscrie acestei enumerări. Faptul că activitatea reclamantei are, în parte, caracter de utilitate publică, nu oferă acesteia statutul de instituție publică, ci doar legea poate oferi un astfel de statut. De asemenea, prin prisma regimului de impozitare, este absolut irelevant statutul juridic al reclamantei prin prisma legislației anterioare sau a hotărârilor judecătorești pronunțate în baza respectivei legislații. Atâta vreme cât regimul juridic actual al acestei organizații este determinat de o lege ulterioară celor avute în vedere la momentul pronunțării respectivelor hotărâri judecătorești, acestea sunt în mod evident desuete.
Regula instituita de Codul Fiscal este datorarea impozitului pe clădiri de către proprietarii acestora. Excepțiile (în special cele de la regimul taxelor și impozitelor) sunt de strictă interpretare. Prevederile art. 285 din Codul Fiscal enumera categoriile de persoane scutite de la plata impozitului pe clădire: „Art. 285. - (1) Impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, impozitul pe mijloacele de transport, taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor si autorizațiilor, precum si alte taxe locale precizate la art. 282 si art. 283 nu se aplica: a) oricărei instituții sau unități care funcționează sub coordonarea Ministerului Educației, Cercetării si Tineretului, cu excepția incintelor folosite pentru activități economice; b) fundațiilor testamentare constituite conform legii, cu scopul de a întreține, dezvolta si ajuta instituții de cultura naționala, precum si de a susține acțiuni cu caracter umanitar, social si cultural; c) organizațiilor care au ca unica activitate acordarea gratuita de servicii sociale in unități specializate care asigura găzduire, îngrijire sociala si medicala, asistenta, ocrotire, activități de recuperare, reabilitare si reinsertie sociala pentru copil, familie, persoane cu handicap, persoane vârstnice, precum si pentru alte persoane aflate in dificultate, in condițiile legii.” Rezultă cu destulă claritate că doar o parte din organizații nu datorează impozit pe clădiri, respectiv acele organizații care au ca unic obiect de activitate acordarea de servicii sociale, nefiind cazul reclamantei, care are ca scop „reprezentarea, apărarea și susținerea comunității de afaceri”.
Nefăcându-se dovada apartenenței la o categorie exceptată a reclamantei C. de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură, în mod vădit, aceasta datorează impozit pe clădirile si autoturismele deținute, iar cererea de restituire a sumelor achitate cu titlu de impozit nu poate fi restituită potrivit dispozițiilor art. 117 c.pr.fisc.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca nefondată acțiunea promovată de reclamant C. DE COMERȚ INDUSTRIE NAVIGAȚIE ȘI AGRICULTURĂ C., cu sediul în C., .. 185A, județul C., în contradictoriu cu pârât S. P. DE IMPOZITE ȘI TAXE C., cu sediul în C.. ., județul C..
Cu recurs, ce se va depune la Tribunalul C., în termen de 15 zile de la comunicare.
Obligă reclamanta la plata sumei de 620 lei cheltuieli de judecată.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 12.12.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A. L. N. M. G.
Tehnoredact.jud.A.L.N./13.01.2015
4 ex
Emis 2 .>
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 557/2014.... | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 28/2014.... → |
|---|
