Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 1112/2015. Tribunalul GORJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1112/2015 pronunțată de Tribunalul GORJ la data de 22-04-2015 în dosarul nr. 7402/318/2014
Dosar nr._
Cod operator 2443
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE nr. 1112/2015
Ședința publică de la 22 aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: C. C.
Judecător: C. B.
Grefier: R. C.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelantul intimat Inspectoratul de Poliție Județean G. împotriva sentinței civile nr.6630 din data de 03.11.2014 pronunțată de Judecătoria Tg. Cărbunești, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul petent B. D. D., având ca obiect anulare proces verbal de contravenție.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile, intimatul petent fiind reprezentat de avocat C. I. cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică depusă în ședință publică.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că apelul este declarat în termen și motivat.
În conformitate cu dispozițiile art.95 alin.2 din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, repartizarea apelului de față a fost efectuată în sistem informatic prin programul ECRIS, astfel că a fost înregistrat la data de 22.12.2014 și repartizat completului C. A03 cu termen recomandat la 27.05.2015. Prin rezoluția privind modificarea datei recomandate prevăzută de sistemul Ecris, s-a dispus din oficiu modificarea datei recomandate de la data de 27.05.2015 la data de 26.02.2015 raportat la dispozițiile Hotărârii Plenului CSM nr.714/2013 și nr.718/2014 coroborat cu Hotărârea Colegiului de Conducere nr.18/2014.
În raport de dispozițiile art.470 NCPC, s-a dispus comunicarea cererii de apel către intimatul petent B. D. D., căruia i s-a pus în vedere să depună întâmpinare, raportat la dispozițiile art.XV alin.3 din Legea nr. 2/2013, în termen de 15 zile de la comunicarea cererii de apel. Nefiind depusă întâmpinare, prin rezoluția din data de 24.03.2015 a fost stabilit de către președintele completului de judecată primul termen de judecată la data de 22.04.2015, pentru când părțile au fost legal citate.
În condițiile art.131 alin.2 coroborat cu dispozițiile art. 482 NCPC tribunalul, din oficiu, a verificat și a stabilit că este competentă general, material și teritorial să judece apelul de față, conform dispozițiilor art.95 pct.2 NCPC, coroborat cu dispozițiile art. 34 alin. 2 din OG nr. 2/2001.
Instanța constată că dispozițiile art.366-388 NCPC nu sunt compatibile cu raportul juridic administrativ contravențional dedus judecății, raportat și la decizia nr.266/2014 a Curții Constituționale, pronunțată în ședința publică din 7 mai 2014, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art.2 alin.1 și 12 din legea nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator sunt neconstituționale.
În condițiile art.244 alin.1 și 2 NCPC coroborat cu art.34 alin.2 din OG nr.2/2001 se are în vedere faptul că dispozițiile art.242 și 411 NCPC nu se aplică în domeniul raportului administrativ contravențional de față, fostele art.2361 și 405 introduse prin legea nr.76/2012 la momentul publicării în MO nr.545 din 3 august 2012.
În condițiile art.208 NCPC constată că intimatul petent nu a depus întâmpinare la cererea de apel, fiind aplicabilă sancțiunea decăderii acestuia din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică.
În condițiile art.237 și urm. și art.341 și urm. NCPC coroborat cu dispozițiile art.482 NCPC s-a procedat la vizionarea CD-ului cu înregistrarea video-radar depusă la fila 32 din dosarul de fond.
În condițiile art.237 și următoarele coroborat cu art.476 și următoarele NCPC constată că părțile nu înțeleg să îndeplinească alte acte de procedură privind cercetarea procesului de față.
În condițiile art.244 alin.1 NCPC coroborat cu art.479 NCPC tribunalul declară încheiată cercetarea procesului.
Tribunalul apreciază apelul în stare de judecată și trece la soluționarea acestuia, conform dispozițiilor art.477 NCPC, acordând cuvântul.
Avocat C. I., pentru intimatul petent solicită respingerea apelului ca nefondat întrucât instanța de fond în mod corect a admis plângerea, respectiv petentul a avut de la început obiecțiuni cu privire la faptul că pietonul se afla pe trecerea de pietoni, iar din vizionarea CD-ului se observă că pietonul traversează după trecerea autoturismului, fără a fi stingherit. De asemenea, martorul audiat de instanța de judecată a confirmat că petentul nu a încălcat nici o regulă de circulație.
TRIBUNALUL
Asupra apelului de față;
Prin sentința civilă nr.6630 din 03.11.2014, pronunțată de Judecătoria Tg.J., în dosarul nr._, a fost admisă plângerea formulată de petentul B. D. I., în contradictoriu cu intimat I.P.J.G., fiind anulat procesul verbal de contravenție . nr._ încheiat la data de 19.05.2014 de Politia Mun.Tg.J. și exonerat petentul de plata sancțiunii aplicate a avertismentului și de pedeapsa complementară a suspendării dreptului de a conduce pe o perioadă de 30 de zile.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._ încheiat la 19 mai 2014 de Politia mun. Tg.J. s-a dispus sancționarea petentului cu sancțiunea principală constând în avertisment și sancțiunea complementară a reținerii permisului de conducere pe o perioadă de 30 de zile pentru săvârșirea contravenției prevăzută de art.100 alin.3 lit.b din OUG nr.195/2002, reținându-se că acesta, în data de 19.05.2014, a condus autoturismul cu numărul de înmatriculare_, pe . orașul mun. Tg.J. și nu a acordat prioritate de trecere unui pieton ce se angajase regulamentar în traversarea străzii pe sensul său de mers, trecerea de pietoni fiind semnalizată corespunzător prin indicatoare si marcaj rutier. Petentul a semnat procesul verbal si a făcut mențiunea că nu existau pietoni pe trecere în momentul în care el a traversat cu autoturismul.
Procedând la verificarea, potrivit art.34 alin.1 din OG nr.2/2001, a legalității și temeiniciei procesului-verbal contestat, instanța a reținut, în ceea ce privește legalitatea, că acesta îndeplinește condițiile de formă ale întocmirii lui, fiind respectate în cauză dispozițiile art.16 și art.17 din O.G nr.2/2001. Astfel, procesul verbal de constatare a contravenției cuprinde mențiunile prevăzute de art.17 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, respectiv mențiunile privind numele, prenumele, calitatea agentului constatator, numele și domiciliul contravenientului, fapta săvârșită, data comiterii acesteia, semnătura agentului constatator, nefiind incident vreunul din motivele de nulitate absolută care se constată din oficiu de către instanța de judecată. Sub aspectul temeiniciei procesului verbal de constatare a contravenției, instanța avut în vedere faptul că nu întreaga materie a contravențiilor din dreptul intern reprezintă o “acuzație în materie penală”, în sensul autonom al Convenției Europene a Drepturilor Omului. O premisă contrară, în sensul că natură “penală” are întreaga materie a contravențiilor, nefiind de conceput vreo distincție din acest punct de vedere în interiorul unei materii cu caracter unitar, se lovește de cel puțin două contraargumente.
Primul are în vedere însăși modalitatea de analiză a Curții Europene, care nu pornește niciodată - nici chiar în situațiile în care s-a mai confruntat cu ipoteze similare - de la premisa că o anumită faptă contravenționala reprezintă o acuzație în materie penală. Curtea procedează în mod necesar și invariabil la o analiză a cazului concret dedus judecății, pentru clarificarea aplicabilității ratione materiaea art. 6 și subsecvent, a incidenței garanțiilor instituite de acesta. Această analiză are loc prin aplicarea principiilor stabilite în cauzele Engel și alții împotriva Olandei și Oztürk împotriva Germaniei. Pentru clarificarea conținutului noțiunii autonome de «acuzație în materie penală », necesară tocmai pentru a analiza realitățile procedurii în litigiu, Curtea a stabilit trei criterii și anume (a) calificarea faptei potrivit dreptului național, (b) natura faptei incriminate, (c) natura și gravitatea sancțiunii.
În ceea ce privește primul criteriu, în dreptul intern conducerea unui autoturism cu încălcarea regulilor de circulație prevăzute de OUG nr.195/2002 reprezintă o faptă contravențională și nu penală. Însă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului calificarea faptei în dreptul național al statului în cauză are o valoare formală și relativă, reprezentând doar un punct de plecare în analiza efectuată de Curte (cauza Weber împotriva Elveției). Rațiunea pentru care calificarea realizată de dreptul intern nu este una absolută este prezentată de Curte în cauza Oztürk împotriva Germaniei. Astfel, ar fi contrar obiectului și scopului art. 6, care garantează oricărei persoane dreptul la un proces echitabil, dacă statelor le-ar fi permis să excludă din câmpul de aplicare al art. 6 o întreaga categorie de fapte, pe motivul că acestea ar fi contravenții. Al doilea criteriu, natura faptei incriminate, este considerat de Curte cel mai important (cauza Jussila împotriva Finlandei), iar el presupune analiza alternativă a mai multor aspecte.
Astfel, un prim aspect analizat îl constituie sfera de aplicare a normei încălcate prin săvârșirea faptei. În ipoteza în care textul normativ se adresează tuturor cetățenilor, iar nu unui grup de persoane având un statut special (de exemplu, militarilor în exercițiul funcțiunii, avocaților ținuți să respecte solemnitatea ședinței de judecată ori secretul profesional), atunci acesta este de aplicabilitate generală și art. 6 sub aspect «penal » devine incident ( hotărârea Bendenoun împotriva Franței). Evident, aceasta nu exclude stabilirea unor condiții privind săvârșirea faptei, calitatea persoanei (de exemplu, șofer sau contribuabil) sau alte aspecte ale răspunderii juridice, în măsura în care norma își păstrează caracterul de generală aplicare. Verificând existența acestui element în cauză, instanța a constatat că OUG nr.195/2002 este un act normativ cu aplicabilitate generală, adresându-se tuturor cetățenilor, iar nu unui grup de persoane având un statut special, iar rațiunea urmărită de legiuitorul român în incriminarea faptei săvârșite de petent o constituie protejarea siguranței pe drumurile publice.
Un al doilea element analizat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului îl constituie caracterul represiv (punitiv) și disuasiv, iar nu reparator al măsurii luate. În cauză, sancțiunea aplicată are acest caracter, întrucât nu este menită să acopere un prejudiciu material produs statului, ci are rolul de a sancționa o anumită conduită apreciată de legiuitor ca prezentând pericol social pentru circulația pe drumurile publice.
În ceea ce privește cel de-al treilea criteriu, natura și gravitatea sancțiunii, s-a avut în vedere maximul pedepsei prevăzut de lege pentru fapta incriminată, deci sancțiunea la care făptuitorul s-ar fi putut expune, iar nu neapărat cea efectiv aplicată (cauzele Campbell și Fell împotriva Marii Britanii sau Demicoli împotriva Maltei). În dreptul intern, după abrogarea prevederilor privind transformarea amenzii contravenționale în închisoare, art.5 alin.2 și art.8 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 din privind regimul juridic al contravențiilor prevăd că sancțiunile contravenționale principale sunt avertismentul, amendă contravențională și prestarea unei activități în folosul comunității, iar amenda contravențională are caracter administrativ. Fiind distinctă de eventualele prejudicii produse prin săvârșirea faptei, amendă contravențională este o sancțiune pecuniară principală, un mijloc de constrângere având un caracter preventiv și sancționator.
În aceste condiții, trebuie analizat cuantumul acesteia, Curtea statuând în cauza Oztürk împotriva Germaniei că o amendă, chiar într-un cuantum moderat, nu este de natură să înlăture de planoaplicabilitatea laturii penale a art.6. Ultimele două criterii formulate de Curtea europeană pentru identificarea noțiunii autonome de «acuzație în materie penală » sunt alternative, nu cumulative, îndeplinirea oricăruia dintre ele ducând la concluzia că art. 6 sub aspectul laturii penale este aplicabil. Ca excepție însă, abordarea cumulativă nu este exclusă atunci când analiza separată a celor două criterii nu a fost suficientă pentru excluderea oricărui dubiu cu privire la natura faptei ce face obiectul cauzei (hotărârea Bendenoun împotriva Franței). Ca atare, având în vedere criteriile analizate mai sus, instanța a apreciat că faptele imputate petentului în prezenta cauză reprezintă o „acuzație în materie penală”. Mai mult, Curtea a stabilit în cauze precum Oztürk împotriva Germaniei ori Lutz împotriva Germanieică, adresându-se în mod nediferențiat tuturor cetățenilor în calitatea lor de participanți la traficul rutier (caracterul general al normei) și având un caracter represiv și disuasiv (scopul sancțiunii), întreaga procedura de aplicare și sancționare a amenzilor administrative în temeiul legilor rutiere trebuie să fie supusă exigentelor art. 6. Același caracter îl are și sancțiunea suspendării dreptului de a conduce autovehicule în baza unui sistem bazat pe puncte de penalizare sau anularea acestui drept. Referitor la aceste aspecte, pe lângă caracterul normei incriminatoare, instanța europeana a folosit și criteriul gravitații sancțiunii, deoarece dreptul de a conduce un vehicul este de o mare utilitate pentru viața curentă a oricărei persoane sau pentru exercițiul unei activități profesionale.
Consecințele calificării faptei imputate petentului de către instanță în prezenta cauză drept acuzație în materie penală sunt acelea că petentul se bucură de prezumția de nevinovăție, iar sarcina probei incumbă autorităților statului. Însă niciuna dintre aceste garanții procesuale nu are un caracter absolut, deoarece limitele până la care funcționează prezumția de nevinovăție și conținutul obligației autorităților de a suporta sarcina probei se raportează la specificul fiecărui caz în parte. În materia faptelor scoase din sfera dreptului penal și incluse în sfera abaterilor contravenționale, instanța de față constată că legiuitorul european a admis faptul că limitele de apreciere sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție sunt mult mai largi. Prezumția de nevinovăție nu este una absolută, ca de altfel nici obligația acuzării de a suporta întreaga sarcină a probei. D. fiind că analiza se plasează într-un domeniu în care numărul faptelor sancționate este extrem de mare, Curtea Europeană a reținut că aplicarea cu cea mai mare rigoare a principiilor enunțate ar duce la lăsarea nepedepsite a multor contravenții și ar pune în sarcina autorităților ce aplică astfel de sancțiuni o povară excesivă și nejustificată, orientare jurisprudențială dovedită prin decizii de inadmisibilitate de tipul Falk împotriva Olandei.
O cauza semnificativă în jurisprudența Curții este Salabiaku împotriva Franței, în care instanța europeană analizează limitele prezumției de nevinovăție prin raportare la instituirea de către legislațiile naționale a unor prezumții de drept ori prin folosirea de către judecătorii naționali a prezumțiilor simple de fapt. În această cauză instanța europeană a amintit faptul că prezumțiile de fapt sau de drept operează în legile represive din toate sistemele juridice și că ea nu interzice în principiu asemenea prezumții. Cu toate acestea, exigentele unui proces echitabil impun statelor contractante ca, în materie penală, să nu depășească cu privire la instituirea prezumțiilor de fapt sau de drept anumite limite și le folosească într-o maniera rezonabilă, ținând cont de gravitatea faptei și cu respectarea dreptului la apărare al acuzatului.
De asemenea, Curtea a stabilit că sarcina ei nu este aceea de a verifica compatibilitatea in abstracto a unei prezumții legale sau simple cu prevederile Convenției, ci de a determina daca aceasta a fost aplicată în concret reclamantului într-o maniera compatibilă cu respectarea prezumției de nevinovăție (pentru ultimul aspect cauza Bouamar împotriva Franței). Prin urmare, Curtea statuează că instituirea unor prezumții care operează împotriva persoanei sancționate și care au rolul de a inversa sarcina probei, nu sunt incompatibile de plano cu respectarea prezumției de nevinovăție. A conferi forță probantă unui înscris nu echivalează cu negarea prezumției de nevinovăție, ci poate fi considerată o modalitate de „stabilire legală a vinovăției” în sensul art.6 din Convenția europeană. Interpretarea contrară ar fi de natură să perturbe în mod grav funcționarea autorităților statului, făcând extrem de dificilă sancționarea unor fapte antisociale minore ca gravitate raportat la faptele penale, dar extrem de numeroase.
Or, în ceea ce privește forța probantă atribuită de lege procesului-verbal de contravenție, instanța europeană a menționat în mod constant că administrarea probelor este supusă în primul rând regulilor din dreptul intern și că revine cu prioritate jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele furnizate de ele. Sarcina Curții este aceea de a verifica daca procedura în ansamblul său, care cuprinde și modalitatea de administrare a probelor, a avut un caracter echitabil ( cauza Ferrantelli și Santangelo împotriva Italiei ori Saidi împotriva Franței). Instanța a apreciat, având în vedere și cauza Bosoni împotriva Franței, că aplicarea art. 6 din Convenție în prezenta cauză nu are ca obiect limitarea modalităților de probă prevăzute de legea internă.
Exigențele textului menționat au în vedere ca vinovăția să fie în mod legal stabilită și nu reprezintă un obstacol în calea prezumțiilor de fapt sau de drept instituite în materie contravențională, în măsura în care aceste prezumții nu sunt irefragabile, pot fi răsturnate prin proba contrară și procedura de judecată respectă dreptul la apărare al contravenientului. În ceea ce privește forța probantă a procesului-verbal de contravenție în dreptul intern, instanța a constatat că deși art.34 alin.1 din O.G.nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, instanța pe de altă parte a luat în considerare faptul că dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut. În acest context, Curtea menționează că prezumțiile de fapt sau de drept operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic împotriva Suediei). Înțeleasă în forma ei restrictivă, dar improprie, respectarea prezumției de nevinovăție ar presupune ca instanța de judecată, ignorând existența procesului-verbal de contravenție, să stabilească temeinicia acuzației pe baza unor elemente întotdeauna extrinseci acestuia.
Dincolo de excesivitatea și imposibilitatea obiectivă de realizare a acestei cerințe, mai ales atunci când agentul constatator consemnează în procesul-verbal rezultatul propriilor sale constatări, această concluzie ar face ca în materia contravențională sarcina probei să fie mult mai împovărătoare decât în materia dreptului penal, unde, de exemplu, procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante este un mijloc de probă necontestat. Or, sarcina instanței de judecată este de a respecta principiul proporționalității între, pe de o parte, scopul urmărit de autoritățile statului de a sancționa faptele antisociale, iar pe de altă parte, mijloacele utilizate în proces pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional. Aceasta presupune prin esență ca sistemul probator să nu ducă la impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit în materie de sarcină a probei.Textul articolului 34 alineatul 1 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 permite o interpretare în concordanță cu exigențele unui proces echitabil, de vreme ce prevede că instanța de judecată verifică legalitatea și temeinicia procesul-verbal de contravenție. Prin urmare, în prezenta cauză instanța nu pornește de la ideea preconcepută că persoana sancționată contravențional este vinovată, ci menținerea procesului-verbal de contravenție este rezultatul unor verificări, mai restrânse ori mai largi, efectuate în mod obligatoriu de instanța de judecată.
Așadar, face o distincție clară între situația de fapt care se stabilește prin procesul-verbal de contravenție și aspectul, ce va fi ulterior stabilit, al vinovăției persoanei sancționate contravențional. Procedând la administrarea celorlalte probe (înscrisuri, martori, interogatoriul), situația de fapt reținută în procesul-verbal de contravenție poate fi confirmată sau infirmată. Hotărârea A. împotriva României nu constituie o critică a atribuirii unei valori probante procesului-verbal de contravenție, ci doar a modului de administrare a probelor, prin neînlăturarea motivată a unor declarații de martor favorabile persoanei sancționate contravențional, care ar fi dus la încălcarea dreptului la un proces echitabil indiferent de natura litigiului. Transpunând aceste principii în speță, instanța observă că intimata își susține acuzarea nu numai prin procesul-verbal de constatare a contravenției contestat, ci și prin raportul agentului constatator însoțit de o notă cu abaterile petentului de la normele rutiere.
În analiza respectării principiului proporționalității, trebuie observat că dispozițiile OUG nr.195/2002 au drept scop reglementarea și garantarea respectării regulilor de circulație pe drumurile publice, iar respectarea regulilor impuse de acest act normativ are implicații majore asupra garantării dreptului la viață și la integritate al persoanelor și bunurilor și pentru instituirea unui climat de securitate socială, astfel că interesul societății în respectarea acestor reguli este de importanță capitală. În același timp însă, persoana sancționată în baza acestui act normativ are dreptul la un proces echitabil (art.31-36 din OG nr.2/2001), în cadrul căruia poate să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul-verbal contestat nu corespunde realității. Instanța a dat posibilitate petentului să indice motivele de fapt și de drept ale plângerii sale, a administrat din oficiu proba cu înscrisuri și proba cu mijloacele tehnice înaintate de intimată.
Acestuia i s-a respectat astfel dreptul la un proces echitabil, oferindu-i-se posibilitatea de a utiliza orice mijloc de probă și de a invoca orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt descrisă în actul contestat nu corespunde modului de desfășurare a evenimentelor. Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma prezumției de nevinovăție de care s-a bucurat petentul, care funcționează în speță, cu prioritate față de prezumția de temeinicie a actului contestat, instanța a constatat că din declarația martorului audiat pe nume de P. I. a reieșit cu certitudine că pe trecerea de pietoni din . ziua de 19 mai 2014, în jurul orei 19,00, nu se afla nici un pieton în momentul în care petentul a trecut cu autoturismul marca BMW . III a și a fost oprit de organele de poliție. Martorul chiar a precizat că pietonul venea dinspre Romarta, vorbea la telefon si se apropia de trecere trecând abia după ce mașina petentului a traversat intersecția. Chiar si din vizionarea CD-ului cu înregistrarea autoturismului condus de petent în data de 19 mai 2014 a reieșit că nu se aflau pietoni pe trecerea de pietoni din . momentul în care acesta a trecut cu mașina având numărul de înmatriculare_ . Întrucât declarația martorului s-a coroborat cu mențiunile din plângere ale petentului, în sensul că nu existau pietoni pe trecerea de pe . data de 9 mai 2014, când acesta a trecut cu autoturismul marca BMW . III a, instanța a reținut că petentul nu se face vinovat de săvârșirea contravenției prev. de art.100 alin.3 lit.B din OUG 195/2002 R și în consecință a admis plângerea formulată de petent si a anulat procesul verbal de constatare a contravenției, . nr._ întocmit la data de 19 mai 2014 de Poliția Mun.Tg J., fiind exonerat petentul de sancțiunea avertismentului și de pedeapsa complementară a reținerii permisului de 30 de zile.
Împotriva sentinței civile nr.6630 din 03.11.2014, pronunțată de Judecătoria Tg.J., în dosarul nr._, a declarat apel apelantul intimat Inspectoratul de Poliție Județean G., criticând-o pentru netemeinicie.
În motivarea cererii de apel a susținut faptul că în fapt, petentul a fost sancționat pentru neacordarea priorității de trecere unui pieton angajat în traversarea drumului public pe trecerea pentru pietoni, semnalizată corespunzător. În opinia sa, prima instanță a interpretat eronat probele administrate în cauză. Astfel, fapta săvârșită de contravenient a fost constatată, în mod nemijlocit, de către agentul de poliție prezent la fața locului. De asemenea, a considerat că din înregistrarea video-radar depusă la dosar a rezultat că petentul se face vinovat de cele reținute în sarcina sa. Pe de altă parte, a fost de părere că declarația martorului audiat la solicitarea petentului nu realitatea, acesta fiind, probabil, în relații de rudenie sau prietenie cu petentul. În aceste condiții, a apreciat că prezumția de temeinicie a procesului-verbal nu a fost răsturnată. Față de considerentele expuse, a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii plângerii.
Critica nu este întemeiată pentru următoarele considerente:
Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 19 mai 2014 ora19:20, pe . municipiul Tg.J., a fost surprins intimatul petent în timp ce conducea autoturismul marca BMW cu numărul de înmatriculare_, că nu a acordat prioritate de trecere la unui pieton angajat regulamentar în traversarea străzii prin loc marcat și semnalizat, respectiv trecerea de pietoni din intersecția cu . către dreapta sensului de mers al conducătorului auto. Agentul constatator a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale faptei contravenționale prevăzute de art.100 alin.3 lit.b din O.U.G nr.195/2002 și conform dispozițiilor art.100 alin.3 din aceeași ordonanță s-a aplicat sancțiunea contravențională avertismentului, precum și măsura tehnico-administrativă de reținere a permisului de conducere în vederea suspendării dreptului de a conduce pe o perioadă de 30 de zile.
La momentul întocmirii procesului verbal intimatul petent a arătat că are obiecțiuni, menționând că pietonul nu se afla pe trecerea de pietoni și a refuzat să semneze procesul verbal de luare la cunoștință. Se constată că fapta a fost percepută direct de agentul constatator cu ajutorul vreunui mijloc tehnic de înregistrare a acestei fapte, iar în cererea de apel apelantul intimat nu a propus administrarea vreunei probe în condițiile art.466 și următoarele NCPC, astfel că, în raport de limitele învestirii instanței de apel urmează să fie verificate toate probele și apărările de la instanța de fond.
În susținerea procesului verbal de constatare a contravenției agentul constatator V. M. a depus raportul din data de 20 august 2014, în care acesta menționează că la data de 19 mai 2014 ora19:20, a executat serviciul conform planificării pe . municipiul Tg.J.. În timp ce efectua controlul traficului rutier a observat autovehiculul marca BMW cu numărul de înmatriculare_, care la o trecere de pietoni semnalizată corespunzător nu a acordat prioritate de trecere unui pieton angajat în traversarea regulamentară a străzii pe trecerea de pietoni, semnalizată corespunzător prin indicator și marcaj.
Intimatul petent a solicitat încuviințarea administrării probei testimoniale și a propus ca martori pe domnul P. I. care a fost audiat în ședința publică din 27 octombrie 2014. Din declarația martorului rezultă că este coleg cu intimatul petent și se afla în mașina acestuia în momentul în care acesta a traversat trecerea de pietoni de pe . intersecția cu . că pietonul nu se afla pe trecere la traversarea străzii de mașina petentului, acesta venea dinspre magazinul Romarta, vorbea la telefon și se apropia de trecere, trecând abia după ce mașina petentului a traversat intersecția. Cele relatate s-au întâmplat în jurul orei 19 și își amintește martorul acest aspect deoarece ieșeau de la serviciu, însă data nu și-o amintește cu exactitate. Martorul precizează că a observat un autoturism marca Dacia L. de culoare roșie care obstrucționa marginea trotuarului și împiedica vizibilitatea. Marca la mașina petentului este BMW . treia, iar numărul este de O.. Această operațiune de traversare a străzii, respectiv intersecției Unirii cu P. Ș. a fost înregistrată cu aparatul radar. În mașină nu se mai aflau alte persoane și precizează încă o dată că pietonul nu pășise pe trecerea de pietoni când a traversat-o mașina petentului, acesta aflându-se la câțiva metri de trecere.
În urma vizionării înregistrării video radar, instanța de apel constată că aspectele și împrejurările de fapt menționate de martor se confirmă, în sensul că într-adevăr poziționarea aparatului video radar de către agentul constatator este nefericită, întrucât există un autoturism de culoare roșie care obturează imaginea de ansamblu a trecerii de pietoni situată pe stradă P. Ș., astfel că nu se observă momentul angajării pietonului în traversarea străzii, raportat la dinamica deplasării autoturismului condus de către intimatul petent, ceea ce creează un dubiu în ceea ce privește situația de fapt reținută de către polițistul rutier în procesul verbal de constatare a contravenției.
În raport de întreg probatoriul administrat de către instanța de fond, aceasta în mod corect a reținut că situația de fapt a fost infirmată, având în vedere că petentul a contestat încă de la momentul întocmirii procesului verbal lipsa de obiectivitate a agentului constatator, astfel că, simpla afirmație a apelantului intimat în sensul că apreciază că declarația martorului audiat nu reflectă realitatea, este nerelevantă, atâta timp cât în susținerea procesului verbal apelantul intimat a prezentat o probă care susține declarația acestuia, iar la instanța de fond cât și la instanța de apel nu a solicitat contra proba cu martori, pentru a contracara cele declarate de acesta.
Conform dispozițiilor art.6 alin.1 pct.1 din OUG nr.195/2002: „acordare a priorității - obligația oricărui participant la trafic de a nu își continua deplasarea sau de a nu efectua orice alta manevră, dacă prin acestea îi obligă pe ceilalți participanți la trafic care au prioritate de trecere să își modifice brusc direcția sau viteza de deplasare ori să oprească;”.
Conform dispozițiilor art.6 alin.1 pct.26 din aceeași ordonanță: „prioritate de trecere - dreptul unui participant la trafic de a trece înaintea celorlalți participanți la trafic cu care se intersectează, în conformitate cu prevederile legale privind circulația pe drumurile publice;”.
Conform dispozițiilor art.62 alin.2 din ordonanță: „La . lumina roșie a semaforului este în funcțiune ori indicatoarele obligă la acordarea priorității de trecere, conducătorii autovehiculelor prevăzute la art. 61 alin. (1) trebuie să reducă viteza și să circule cu atenție sporită pentru evitarea producerii unor accidente de circulație, în caz contrar urmând să răspundă potrivit legii.”.
Conform dispozițiilor art.72 alin.2: „Pietonii au prioritate de trecere față de conducătorii de vehicule numai atunci când sunt angajați în traversarea drumurilor publice prin locuri special amenajate, marcate și semnalizate corespunzător, ori la culoarea verde a semaforului destinat pietonilor.”.
Conform art.52 alin.2 din regulamentul de aplicare OUG nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice: „La semnalul de culoare roșie vehiculul trebuie oprit înaintea marcajului pentru oprire sau, după caz, pentru trecerea pietonilor, iar în lipsa acestuia, în dreptul semaforului. Dacă semaforul este instalat deasupra ori de cealaltă parte a intersecției, în lipsa marcajului pentru oprire sau pentru trecerea pietonilor, vehiculul trebuie oprit înainte de marginea părții carosabile a drumului ce urmează a fi intersectat.”.
Conform art.135 lit.h din regulament conducătorul de vehicul este obligat să acorde prioritatea de trecere: „pietonului care traversează drumul public, prin loc special amenajat, marcat și semnalizat corespunzător ori la culoarea verde a semaforului destinat lui, atunci când acesta se afla pe sensul de mers al vehiculului.”.
Din interpretarea teleologică și succesivă a dispozițiilor amintite, rezultă faptul că intimatul petent în calitatea sa de conducător auto are obligația să acorde prioritate pietonului angajat în traversarea drumului public, pe trecerea marcată sau semnalizată cu indicator. De asemenea, atunci când drumul este prevăzut cu cel puțin două benzi de circulație pe sens, conducătorul de autovehicul trebuie să acorde prioritate de trecere pietonilor angajați în traversare pe sensul lui de mers.
În consecință, instanța de fond a interpretat în mod corect dispozițiile legale în materie, astfel că starea de fapt reținută de agentul constatator în procesul verbal a fost contrazisă de declarația martorului audiat care a învederat instanței de judecată că reclamantul nu avea obligația să acorde prioritate de trecere pietonului întrucât acesta nu se angajase în traversarea străzii, precum și de înregistrarea video radar administrată de intimatul petent prin care, de asemenea, nu rezultă momentul în care pietonul s-ar fi angajat în traversarea străzii prin locul marcat în mod corespunzător, întrucât imaginea este obturată de un autoturism care este parcat în fața autoturismului pe care se afla amplasată camera de filmat, pentru a putea stabili dacă reclamantul avea sau nu obligația de acorda prioritate de trecere în condițiile legii.
Ca atare, înregistrarea video radar nu mai poate fii considerată un mijloc de probă concludent cauzei de față întrucât, după vizionarea acesteia și coroborarea cu celelalte mijloace de probă din dosar, se naște un dubiu în ceea ce privește veridicitatea contextului reținerii săvârșirii faptei contravenționale și nu poate dovedi sau confirma situația de fapt descrisă de agentul constatator în procesul verbal de constatare a contravenției.
În consecință, se constatată că această înregistrare nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art.255 NCPC în sensul că aceasta deși este pertinentă, având legătură cu pricina de față, nu poate duce la soluționarea cauzei fiind neconcludentă, așa cum s-a menționat anterior, astfel că instanța de apel va avea în vedere principiul in dubio pro reo care profită intimatului petent, întrucât apelanta intimata nu a putut face dovada certitudinii, a situației de fapt dincolo de orice îndoială în ceea ce privește întrunirea elementelor constitutive ale contravenției prevăzute de art.102 alin.3 lit.b din OUG nr.195/2002, raportat la faptul că și în aceste acuzații civile, oricărei persoane trebuie să i se aplice garanțiile procesuale penale care au implicații sub aspectul sarcinii probațiunii.
Procesul verbal de constatare a contravenției se bucură de prezumția legalității și reprezintă un mijloc de probă, raportat la dispozițiile art.329 NCPC, care se referă tocmai la îndeplinirea condiției ca prezumția să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea, însă toate acestea se pot avea în vedere până la proba contrarie conform dispozițiilor art.249 NCPC.
În raport de dispozițiile art.33 și următoarele din OG nr.2/2001 instanța de fond în mod corect a motivat că nu poate fi reținută prezumția relativă de temeinicie a procesului verbal de constatare a contravenției, deoarece situația de fapt a fost infirmată de declarația martorului și de înregistrarea prezentată de apelantul intimat. Constatările personale ale agentului constatator sunt suficiente pentru a da naștere unei prezumții simple, în sensul că situația de fapt și împrejurările reținute corespund adevărului, astfel că acest proces verbal reprezintă și un mijloc de probă și în consecință se impunea așa cum s-a menționat anterior, administrarea tuturor probelor necesare și utile cauzei de față ce cad în sarcina reclamantului, contraprobă ce a răsturnat prezumția simplă de care se bucură procesul verbal de constatare a contravenției. Instanța de fond raportat la dispozițiile art.34 din OG nr.2/2001 avea obligația de a verifica legalitatea și temeinicia procesului verbal de contravenție și de a respecta atât principiul oficialității, cât și principiul proporționalității, cu respectarea prezumției de nevinovăție, în sensul că sarcina acesteia este de a se verifica scopul urmărit de autoritățile statului de a sancționa faptele antisociale și pe de altă parte de a folosi toate mijloacele necesare și utile cauzei pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional.
Conform dispozițiilor art.470 NCPC: “Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept”, astfel că apelul este o cale de atac ordinară, cu caracter devolutiv și reformator, iar atunci când se solicită rejudecarea fondului, limitele rejudecării sunt stabilite de către apelant prin cererea și motivele de apel.
Cu privire la judecarea apelului în sine, în fața instanței de apel nu se pot invoca alte “motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare“, cu excepția situației în care necesitatea administrării dovezilor decurge din dezbateri.
Instanța de fond a făcut o analiză atât în fapt, cât și în drept, raportată la jurisprudența comunitară, cu respectarea garanțiilor procesuale, precum și a tuturor principiilor generale ce guvernează procesul civil, astfel că în raport de dispozițiile art.477 raportat la dispozițiile art.479 alin.2 NCPC se constată că au fost respectate normele de ordine publică, iar cauza a fost examinată sub toate aspectele de fapt și de drept ale hotărârii atacate.
În raport de toate aceste considerente și având în vedere dispozițiile art.470 și următoarele NCPC, tribunalul constată că nici unul dintre motivele invocate de apelantul intimat nu se încadrează în motivele prevăzute de articolele menționate anterior, deoarece în cazul în care s-ar reține contrariul s-ar încălca principiul general ce guvernează poziția părților în căile de atac, și anume, principiul non peiorationem in appellatione, cu excepția celor două derogări de la această regulă, și anume, cazurile în care apelantul însuși consimte expres la o înrăutățire a propriei situații sau în cazurile anume prevăzute de lege, urmând ca în condițiile art.480 alin.1 NCPC să respingă apelul de față ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul intimat Inspectoratul de Poliție Județean G. cu sediul în Tg-J., ., județul G. împotriva sentinței civile nr. 6630 din data de 03.11.2014 pronunțată de Judecătoria Tg.J., în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul petent B. D. D. domiciliat în Tg.J., ., ., ., ca nefondat.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 22 aprilie 2015, la Tribunalul G..
Președinte, C. C. | Judecător, C. B. | |
Grefier, R. C. |
Red.B.C./Tehnored.C.R.
j.f. I. D.
4 ex./ 12 Mai 2015
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 1379/2015.... | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 1383/2015.... → |
|---|
