Anulare proces verbal de contravenţie. Sentința nr. 347/2015. Tribunalul GORJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 347/2015 pronunțată de Tribunalul GORJ la data de 22-09-2015 în dosarul nr. 9818/318/2014*
Dosar nr._
Cod operator 2443
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
Decizia nr. 1802/2015
Ședința publică de la 22 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. S.
Judecător M. C. S.
Grefier E. A. B.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelantul petent G. C. împotriva sentinței civile nr. 347 din data de 21.01.2015 pronunțată de Judecătoria Târgu J. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata Inspectoratul de Poliție Județean G., având ca obiect anulare proces verbal de contravenție.
La apelul nominal făcut în ședința publică răspunde apelantul petent G. C., fiind lipsă reprezentantul intimatei Inspectoratul de Poliție Județean G..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat că Judecătoria Tg-J. a înaintat CD-ul nr. 1/439/303 din 15.12.2014 ce conține înregistrarea abaterii săvârșite în trafic de apelantul petent G. C..
Tribunalul a procedat la vizionarea CD-ului nr. 1/439/303 din 15.12.2014 înaintat de Judecătoria Tg-J., în acest sens întocmindu-se procesul verbal atașat la fila 16 de la dosar, după care;
La interpelarea instanței apelantul petent a declarat că vehiculul pe care îl conducea în momentul în care a fost oprit de lucrătorii de poliție are numărul de înmatriculare_ și nu cunoaște de ce apărătorul său a invocat atât la instanța de fond cât și la instanța de apel că numărul de înmatriculare al vehiculului era_ .
Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, tribunalul a apreciat apelul în stare de judecată și a acordat cuvântul asupra acestuia.
Apelantul petent G. C., având cuvântul, a solicitat admiterea apelului și anularea procesului verbal de contravenție, pe motivul că nu a știut faptul că se afla în localitate.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului declarat, constată următoarele;
Prin sentința civilă nr. 347 din data de 21.01.2015 pronunțată de Judecătoria Târgu J. în dosarul nr._ a fost respinsă plângerea contravențională formulată petentul G. C. împotriva procesului verbal de contravenție . nr._ încheiat la 30.06.2014 și în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliție Județean G..
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că prin procesul verbal contestat petentul a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 810 lei în temeiul art. 121 alin. 1 din HG 1391/2006 și conform art. 102 alin.3 lit. e și art. 101 alin.1 pct.18 din OUG 195/2002 R, reținându-se în sarcina acestuia că la data de 30.06.2014, a condus autoturismul marca F., cu numărul de înmatriculare_ pe DN67 în localitatea Cîlnic, fiind înregistrat de aparatul video-radar circulând cu viteza de 104 Km/h.
Procedând la verificarea, potrivit art.34 alin.1 din OG nr.2/2001, a legalității și temeiniciei procesului-verbal contestat, instanța a reținut, în ceea ce privește legalitatea, că acesta îndeplinește condițiile de formă ale întocmirii lui, fiind respectate în cauză dispozițiile art.16 și art.17 din O.G nr.2/2001.
Astfel, procesul-verbal de constatare a contravenției cuprinde mențiunile prevăzute de art.17 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, respectiv mențiunile privind numele, prenumele, calitatea agentului constatator, numele și domiciliul contravenientului, fapta săvârșită, data comiterii acesteia, semnătura agentului constatator, nefiind incident vreunul din motivele de nulitate absolută care se constată din oficiu de către instanța de judecată.
Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal de constatare a contravenției, instanța a avut în vedere faptul că nu întreaga materie a contravențiilor din dreptul intern reprezintă o “acuzație în materie penală”, în sensul autonom al Convenției Europene a Drepturilor Omului. O premisă contrară, în sensul că natură “penală” are întreaga materie a contravențiilor, nefiind de conceput vreo distincție din acest punct de vedere în interiorul unei materii cu caracter unitar, se lovește de cel puțin două contraargumente.
Primul are în vedere însăși modalitatea de analiză a Curții Europene, care nu pornește niciodată - nici chiar în situațiile în care s-a mai confruntat cu ipoteze similare - de la premisa că o anumită faptă contravenționala reprezintă o acuzație în materie penală. Curtea procedează în mod necesar și invariabil la o analiză a cazului concret dedus judecății, pentru clarificarea aplicabilității ratione materiae a art. 6 și subsecvent, a incidenței garanțiilor instituite de acesta.
Această analiză are loc prin aplicarea principiilor stabilite în cauzele Engel și alții împotriva Olandei și Oztürk împotriva Germaniei.
Pentru clarificarea conținutului noțiunii autonome de «acuzație în materie penală », necesară tocmai pentru a analiza realitățile procedurii în litigiu, Curtea a stabilit trei criterii și anume (a) calificarea faptei potrivit dreptului național, (b) natura faptei incriminate, (c) natura și gravitatea sancțiunii.
În ceea ce privește primul criteriu, în dreptul intern conducerea unui autoturism cu încălcarea regulilor de circulație prev. de O.U.G.nr.195/2002 reprezintă o faptă contravențională și nu penală.
Însă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului calificarea faptei în dreptul național al statului în cauză are o valoare formală și relativă, reprezentând doar un punct de plecare în analiza efectuată de Curte ( cauza Weber împotriva Elveției).
Rațiunea pentru care calificarea realizată de dreptul intern nu este una absolută este prezentată de Curte în cauza Oztürk împotriva Germaniei. Astfel, ar fi contrar obiectului și scopului art. 6, care garantează oricărei persoane dreptul la un proces echitabil, dacă statelor le-ar fi permis să excludă din câmpul de aplicare al art. 6 o întreaga categorie de fapte, pe motivul că acestea ar fi contravenții.
Al doilea criteriu, natura faptei incriminate, este considerat de Curte cel mai important ( cauza Jussila împotriva Finlandei), iar el presupune analiza alternativă a mai multor aspecte.
Astfel, un prim aspect analizat îl constituie sfera de aplicare a normei încălcate prin săvârșirea faptei. În ipoteza în care textul normativ se adresează tuturor cetățenilor, iar nu unui grup de persoane având un statut special (de exemplu, militarilor în exercițiul funcțiunii, avocaților ținuți să respecte solemnitatea ședinței de judecată ori secretul profesional), atunci acesta este de aplicabilitate generală și art. 6 sub aspect «penal » devine incident ( hotărârea Bendenoun împotriva Franței). Evident, aceasta nu exclude stabilirea unor condiții privind săvârșirea faptei, calitatea persoanei (de exemplu, șofer sau contribuabil) sau alte aspecte ale răspunderii juridice, în măsura în care norma își păstrează caracterul de generală aplicare.
Verificând existența acestui element în cauză, instanța a constatat că O.U.G.nr.195/2002 este un act normativ cu aplicabilitate generală, adresându-se tuturor cetățenilor, iar nu unui grup de persoane având un statut special, iar rațiunea urmărită de legiuitorul român în incriminarea faptei săvârșite de petent o constituie protejarea siguranței pe drumurile publice.
Un al doilea element analizat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului îl constituie caracterul represiv (punitiv) și disuasiv, iar nu reparator al măsurii luate.
În cauză, sancțiunea aplicată are acest caracter, întrucât nu este menită să acopere un prejudiciu material produs statului, ci are rolul de a sancționa o anumită conduită apreciată de legiuitor ca prezentând pericol social pentru circulația pe drumurile publice.
În ceea ce privește cel de-al treilea criteriu, natura și gravitatea sancțiunii, se are în vedere maximul pedepsei prevăzut de lege pentru fapta incriminată, deci sancțiunea la care făptuitorul s-ar fi putut expune, iar nu neapărat cea efectiv aplicată ( cauzele Campbell și Fell împotriva Marii Britanii sau Demicoli împotriva Maltei).
În dreptul intern, după abrogarea prevederilor privind transformarea amenzii contravenționale în închisoare, art. 5 alin. 2 și art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor prevăd că sancțiunile contravenționale principale sunt avertismentul, amendă contravențională și prestarea unei activități în folosul comunității, iar amenda contravențională are caracter administrativ.
Fiind distinctă de eventualele prejudicii produse prin săvârșirea faptei, amendă contravențională este o sancțiune pecuniară principală, un mijloc de constrângere având un caracter preventiv și sancționator.
Ultimele două criterii formulate de Curtea europeană pentru identificarea noțiunii autonome de «acuzație în materie penală » sunt alternative, nu cumulative, îndeplinirea oricăruia dintre ele ducând la concluzia că art. 6 sub aspectul laturii penale este aplicabil. Ca excepție însă, abordarea cumulativă nu este exclusă atunci când analiza separată a celor două criterii nu a fost suficientă pentru excluderea oricărui dubiu cu privire la natura faptei ce face obiectul cauzei ( hotărârea Bendenoun împotriva Franței).
Ca atare, având în vedere criteriile analizate mai sus, instanța a apreciat că faptele imputate petentului în prezenta cauză reprezintă o „acuzație în materie penală”.
Mai mult, Curtea a stabilit în cauze precum Oztürk împotriva Germaniei ori Lutz împotriva Germaniei că, adresându-se în mod nediferențiat tuturor cetățenilor în calitatea lor de participanți la traficul rutier (caracterul general al normei) și având un caracter represiv și disuasiv (scopul sancțiunii), întreaga procedura de aplicare și sancționare a amenzilor administrative în temeiul legilor rutiere trebuie să fie supusă exigentelor art. 6. Același caracter îl are și sancțiunea suspendării dreptului de a conduce autovehicule în baza unui sistem bazat pe puncte de penalizare sau anularea acestui drept. Referitor la aceste aspecte, pe lângă caracterul normei incriminatoare, instanța europeana a folosit și criteriul gravitații sancțiunii, deoarece dreptul de a conduce un vehicul este de o mare utilitate pentru viata curentă a oricărei persoane sau pentru exercițiul unei activități profesionale.
Consecințele calificării faptei imputate petentului de către instanță în prezenta cauză drept acuzație în materie penală sunt acelea că petentul se bucură de prezumția de nevinovăție, iar sarcina probei incumbă autorităților statului.
Însă niciuna dintre aceste garanții procesuale nu are un caracter absolut, deoarece limitele până la care funcționează prezumția de nevinovăție și conținutul obligației autorităților de a suporta sarcina probei se raportează la specificul fiecărui caz în parte.
În materia faptelor scoase din sfera dreptului penal și incluse în sfera abaterilor contravenționale, instanța de față constată că legiuitorul european a admis faptul că limitele de apreciere sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție sunt mult mai largi. Prezumția de nevinovăție nu este una absolută, ca de altfel nici obligația acuzării de a suporta întreaga sarcină a probei. D. fiind că analiza se plasează într-un domeniu în care numărul faptelor sancționate este extrem de mare, Curtea Europeană a reținut că aplicarea cu cea mai mare rigoare a principiilor enunțate ar duce la lăsarea nepedepsite a multor contravenții și ar pune în sarcina autorităților ce aplică astfel de sancțiuni o povară excesivă și nejustificată, orientare jurisprudențială dovedită prin decizii de inadmisibilitate de tipul Falk împotriva Olandei.
O cauza semnificativă în jurisprudența Curții este Salabiaku împotriva Franței, în care instanța europeană analizează limitele prezumției de nevinovăție prin raportare la instituirea de către legislațiile naționale a unor prezumții de drept ori prin folosirea de către judecătorii naționali a prezumțiilor simple de fapt.
În această cauză instanța europeană a amintit faptul că prezumțiile de fapt sau de drept operează în legile represive din toate sistemele juridice și că ea nu interzice în principiu asemenea prezumții. Cu toate acestea, exigentele unui proces echitabil impun statelor contractante ca, în materie penală, să nu depășească cu privire la instituirea prezumțiilor de fapt sau de drept anumite limite și le folosească într-o maniera rezonabilă, ținând cont de gravitatea faptei și cu respectarea dreptului la apărare al acuzatului.
De asemenea, Curtea a stabilit că sarcina ei nu este aceea de a verifica compatibilitatea in abstracto a unei prezumții legale sau simple cu prevederile Convenției, ci de a determina daca aceasta a fost aplicată în concret reclamantului într-o maniera compatibilă cu respectarea prezumției de nevinovăție (pentru ultimul aspect cauza Bouamar împotriva Franței).
Prin urmare, Curtea statuează că instituirea unor prezumții care operează împotriva persoanei sancționate și care au rolul de a inversa sarcina probei, nu sunt incompatibile de plano cu respectarea prezumției de nevinovăție.
A conferi forță probantă unui înscris nu echivalează cu negarea prezumției de nevinovăție, ci poate fi considerată o modalitate de „stabilire legală a vinovăției” în sensul art.6 din Convenția europeană. Interpretarea contrară ar fi de natură să perturbe în mod grav funcționarea autorităților statului, făcând extrem de dificilă sancționarea unor fapte antisociale minore ca gravitate raportat la faptele penale, dar extrem de numeroase.
Or, în ceea ce privește forța probantă atribuită de lege procesului-verbal de contravenție, instanța europeană a menționat în mod constant că administrarea probelor este supusă în primul rând regulilor din dreptul intern și că revine cu prioritate jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele furnizate de ele. Sarcina Curții este aceea de a verifica daca procedura în ansamblul său, care cuprinde și modalitatea de administrare a probelor, a avut un caracter echitabil ( cauza Ferrantelli și Santangelo împotriva Italiei ori Saidi împotriva Franței).
Instanța a apreciat, având în vedere și cauza Bosoni împotriva Franței, că aplicarea art. 6 din Convenție în prezenta cauză nu are ca obiect limitarea modalităților de probă prevăzute de legea internă.
Exigențele textului menționat au în vedere ca vinovăția să fie în mod legal stabilită și nu reprezintă un obstacol în calea prezumțiilor de fapt sau de drept instituite în materie contravențională, în măsura în care aceste prezumții nu sunt irefragabile, pot fi răsturnate prin proba contrară și procedura de judecată respectă dreptul la apărare al contravenientului.
În ceea ce privește forța probantă a procesului-verbal de contravenție în dreptul intern, instanța a constatat că deși art.34 alin.1 din O.G.nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, instanța pe de altă parte trebuie să ia în considerare faptul că dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut.
În acest context, Curtea menționează că prezumțiile de fapt sau de drept operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic împotriva Suediei).
Înțeleasă în forma ei restrictivă, dar improprie, respectarea prezumției de nevinovăție ar presupune ca instanța de judecată, ignorând existența procesului-verbal de contravenție, să stabilească temeinicia acuzației pe baza unor elemente întotdeauna extrinseci acestuia.
Dincolo de excesivitatea și imposibilitatea obiectivă de realizare a acestei cerințe, mai ales atunci când agentul constatator consemnează în procesul-verbal rezultatul propriilor sale constatări, această concluzie ar face ca în materia contravențională sarcina probei să fie mult mai împovărătoare decât în materia dreptului penal, unde, de exemplu, procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante este un mijloc de probă necontestat.
Or, sarcina instanței de judecată este de a respecta principiul proporționalității între, pe de o parte, scopul urmărit de autoritățile statului de a sancționa faptele antisociale, iar pe de altă parte, mijloacele utilizate în proces pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional. Aceasta presupune prin esență ca sistemul probator să nu ducă la impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit în materie de sarcină a probei.
Textul articolului 34 alineatul 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 permite o interpretare în concordanță cu exigențele unui proces echitabil, de vreme ce prevede că instanța de judecată verifică legalitatea și temeinicia procesul-verbal de contravenție. Prin urmare, în prezenta cauză instanța nu pornește de la ideea preconcepută că persoana sancționată contravențional este vinovată, ci menținerea procesului-verbal de contravenție este rezultatul unor verificări, mai restrânse ori mai largi, efectuate în mod obligatoriu de instanța de judecată.
Așadar, face o distincție clară între situația de fapt care se stabilește prin procesul-verbal de contravenție și aspectul, ce va fi ulterior stabilit, al vinovăției persoanei sancționate contravențional.
Procedând la administrarea celorlalte probe (înscrisuri, martori, interogatoriul), situația de fapt reținută în procesul-verbal de contravenție poate fi confirmată sau infirmată.
Hotărârea A. împotriva României nu constituie o critică a atribuirii unei valori probante procesului-verbal de contravenție, ci doar a modului de administrare a probelor, prin neînlăturarea motivată a unor declarații de martor favorabile persoanei sancționate contravențional, care ar fi dus la încălcarea dreptului la un proces echitabil indiferent de natura litigiului.
Transpunând aceste principii în speță, instanța a observat că intimatul își susține acuzarea nu numai prin procesul-verbal de constatare a contravenției contestat, ci și prin fotografii efectuate cu aparatul video radar, precum și prin înregistrarea abaterii săvârșite în trafic de petent cu CD-ul nr. 1/439/309 din 15.12.2014 înaintat la dosar ( filele 20-22 și 36 ).
În analiza respectării principiului proporționalității, trebuie observat că dispozițiile O.U.G.nr.195/2002 au drept scop reglementarea și garantarea respectării regulilor de circulație pe drumurile publice, iar respectarea regulilor impuse de acest act normativ are implicații majore asupra garantării dreptului la viață și la integritate al persoanelor și bunurilor și pentru instituirea unui climat de securitate socială, astfel că interesul societății în respectarea acestor reguli este de importanță capitală.
În același timp însă, persoana sancționată în baza acestui act normativ are dreptul la un proces echitabil (art.31-36 din O.G.nr.2/2001), în cadrul căruia poate să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul-verbal contestat nu corespunde realității.
Instanța a dat posibilitate petentului să indice motivele de fapt și de drept ale plângerii sale, și a administrat din oficiu proba cu înscrisuri.
Acestuia i s-a respectat astfel dreptul la un proces echitabil, oferindu-i-se posibilitatea de a utiliza orice mijloc de probă și de a invoca orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt descrisă în actul contestat nu corespunde modului de desfășurare a evenimentelor.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma prezumției de nevinovăție de care se bucură petentul, care funcționează în speță cu prioritate față de prezumția de temeinicie a actului contestat întrucât fapta nu a fost constatată personal de agentul constatator, prin propriile simțuri, ci și cu ajutorul unor mijloace tehnice, acest aspect având implicații si sub aspectul sarcinii probațiunii, ce incumbă astfel intimatei, instanța a reținut următoarele:
Potrivit art.109 alin.2 din O.U.G.nr.195/2002 privind circulația rutieră, constatarea contravenției se poate face și cu ajutorul unor mijloace tehnice omologate și verificate metrologic, consemnându-se aceasta în procesul-verbal.
Din înscrisul aflat la fila 24 în dosar instanța a reținut de asemenea că aparatul individualizat în procesul verbal este verificat metrologic, fiind emis pentru acesta buletinul de verificare metrologica nr._ din data de 17.04.2014, având valabilitatea de 1 an.
Mai mult, potrivit buletinului de verificare metrologică, aparatul radar măsoară nu numai în regim staționar, ci și în regim de deplasare, pentru acest motiv fiind apreciată neîntemeiată susținerea petentului că autoturismul poliției fiind în deplasare era imposibil să-l înregistreze.
Agentul constatator A.-Cutuca S.-C. era autorizat să desfășoare activități de utilizare și exploatare a aparatului radar conform atestatului nr._/15.05.2013 emis de Serviciul Poliției Rutiere din cadrul I. G..
Din fotografiile video radar depuse de intimată la dosar rezultă că viteza cu care a circulat autoturismul având număr de înmatriculare_ a fost de 104 km/h, la momentul 15:46:25, ultima fotografie, cea de la momentul 15:46:33, viteza fiind de 62 km/h, fiind efectuată de operatul radar nu pentru a măsura viteza, ci pentru a surprinde și din plan foarte apropiat de autoturismul poliției numărul de înmatriculare al autovehiculului înregistrat.
Pentru a reține astfel, instanța a avut în vedere pe de o parte succesiunea la cel mult câteva secunde a fotografiilor efectuate, ceea ce dovedește că în toate fotografiile se observă cu claritate numărul mașinii înregistrate, iar pentru prima planșă fotografică se evidențiază și prin înregistrarea abaterii săvârșite în trafic, prin înregistrarea video înaintată la dosar cu CD-ul nr. 1/439/309 din 15.12.2014 .
Instanța a apreciat că fotografiile, care cuprind de asemenea și data efectuării înregistrării 30.06.2014, precum și CD-ul nr. 1/439/309 din 15.12.2014 ( vizionat nemijlocit de către instanță ) - probează fără dubiu săvârșirea faptei consemnată în procesul verbal, respectiv că autoturismul petentului a atins viteza de 104 km/h, cât si faptul că acesta rula în localitate, cu o limitare de viteză la 50 KM/h, fiind menționat în conținutul procesului-verbal de contravenție numărul autoturismului_ și nu un alt număr de înmatriculare, cum susține petentul, respectiv_ . Se reține că numele petentului este G. C., iar susținerea petentului privind reținerea în conținutul procesului-verbal de contravenție a numelui Gheoma este nereală, întrucât numele G. apare și în conținutul dovezii . nr._ eliberată petentului în baza procesului-verbal de contravenție contestat, iar CNP-ul consemnat în conținutul procesului – verbal de contravenție aparține petentului și este CNP-ul menționat atât în conținutul dovezii eliberate, precum și în actele de identitate ale petentului ( carte de identitate, permis de conducere) .
În ceea ce privește proporționalitatea sancțiunilor aplicate, instanța a constatat că agentul constatator a individualizat în mod corect sancțiunile.
Astfel, conform art. 102 alin.3 lit. e din O.U.G.nr.195/2002, pentru fapta săvârșită de petent sancțiunea principală este amenda contravențională, care se stabilește în cuantumul determinat de valoarea numărului punctelor amendă aplicate conform clasei a IV-a de sancțiuni.
De asemenea, și sancțiunile complementare trebuie supuse controlului judecătoresc conform art.34 din O.G.nr.2/2001 și conform art.6 și 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care Curtea a considerat că până și sancțiunea complementară a punctelor de penalizare care pot fi aplicate în materie contravențională are caracter ”penal” în sensul art.6 și 7 din Convenție (cauza Malige contra Franței, hotărârea din 23.09.1998).
Curtea a apreciat că sancțiunea punctelor de penalizare, deși în dreptul intern al statelor poate avea caracter administrativ, în plan convențional are caracter penal, atâta timp cât poate să ducă, la acumularea unui anumit număr de puncte, la pierderea dreptului de a mai conduce.
Or, dreptul de a conduce este foarte util în viața de zi cu zi și în viața profesională, astfel că, deși aplicarea punctelor de penalizare are caracter preventiv, are și un caracter punitiv similar unei sancțiuni penale.
În aceste condiții, aplicând aceste principii la dreptul intern, nu numai aplicarea punctelor de penalizare, cât și cu atât mai mult sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce are un caracter ”penal” în sensul Convenției, astfel că aplicarea acestor sancțiuni nu se poate dispune automat, fără a putea fi supuse controlului instanțelor, iar instanța are dreptul, în condițiile art.31 din O.G.nr.2/2001, să verifice și modul de individualizare a aceste sancțiuni.
Pentru a aprecia astfel, instanța a avut în vedere faptul că deși O.U.G.nr.195/2002 prevede obligativitatea aplicării automate a pedepsei complementare a suspendării dreptului de a conduce, și această sancțiune trebuie supusă unei operațiuni de individualizare în temeiul art.5 alin.5 din O.G.nr.2/2001, care prevede că sancțiunea stabilită trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, text în care nu se face nicio distincție după cum ar fi vorba de sancțiuni principale sau sancțiuni complementare.
Pedeapsa complementară a suspendării dreptului de a conduce, prevăzută de art. 102 alin.3 lit.e din O.U.G.nr.195/2002, a fost aplicată prin raportare la prevederile art.111 lit.c și art.96 alin. 1 din O.U.G.nr.195/2002, care prevăd că sancțiunile complementare au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii altor fapte interzise de lege.
În raport de împrejurările comiterii faptei, instanța a apreciat că se impune luarea acestei măsuri care are caracter preventiv, întrucât privește protecția interesului public față de riscul potențial pe care îl prezintă petentul care a încălcat regulile de circulație rutieră, pentru ceilalți participanți la trafic.
Astfel, instanța a apreciat că fapta de depășire a vitezei legale în localitate prezintă un grad de pericol social ridicat raportat la urmările care s-ar fi putut produce, constând de exemplu în producerea unui accident de circulație cu vătămarea corporală a participanților la trafic sau chiar decesul acestora.
În prezenta cauză, aplicarea sancțiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce se impune, având în vedere limita cu care petentul a depășit viteza legală -54 km/h, dar, mai ales, atitudinea petentului care, în nici un moment, nu a învederat că i-ar fi părut rău pentru nerespectarea regulilor de circulație și pentru crearea unei stări de pericol pentru ceilalți participanți la trafic, legându-se de argumente de legalitate și temeinicie pe care instanța însă le-a înlăturat.
Raportat la cele două criterii legale prevăzute de art.98 alin.3 din O.U.G.nr.195/2002, gravitatea faptei și pericolul social, instanța a apreciat că toate sancțiunile aplicate petentului sunt proporționale.
Pentru a permite petentului să înțeleagă regulile de circulație pe drumurile publice, necesitatea nu numai legală, dar și morală de a respecta aceste reguli și de a nu fi un pericol cel puțin pentru ceilalți participanți la trafic, dacă nu se gândește la consecințele grave și deosebit de grave pe care conducerea cu o viteză de 104 km/h pe un sector de drum pentru care limita era de 50 km/h le poate produce față de propria persoană, instanța a respins plângerea formulată de petent împotriva procesului-verbal . nr._ încheiat la data de 30.06.2014 întocmit de către I. G. - Serviciul Rutier, reținând legalitatea și temeinicia acestui act.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel petentul G. C., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței și să se judece procesul, evocând fondul, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, schimbarea în tot sau în parte a sentinței amintită.
În motivarea apelului, apelantul a invocat nulitate absolută a procesului verbal de contravenție, arătând că, așa cum se poate observa din procesul verbal de contravenție depus la dosar, agentul constatator a notat greșit numărul de înmatriculare al autoturismului marca F. respectiv_ în loc de_ . Mai mult s-a greșit și numele conducătorului auto, notându-se Gheoma C. în loc de G. C.. Consideră apelantul că aceste erori fac parte din cele prevăzute de art. 17 din O.G. nr. 2/2001.
Mai arată apelantul petent că în zona în care se deplasa nu exista nici un indicator care să indice restricții de viteza. În momentul în care a fost surprins de aparatul radar și avea viteza de 104 km/h se afla în afara localității.
A mai susținut de asemenea că, agentul constatator era obligat să menționeze numărul hard-ului pe care s-a făcut înregistrarea. Asupra acestui aspect la care a făcut referire și în plângerea contravenționala pe care a depus-o la Judecătoria Tg.-J., instanța de fond nu s-a pronunțat.
Referitor la argumentul că: „atitudinea petentului care, în nici un moment, nu a învederat că i-ar fi părut rău pentru nerespectarea regulilor de circulație și pentru crearea unei stări de pericol pentru ceilalți participant la trafic...”, a precizat că nu este adevărat, în acest sens deținând permis de conducere categoria B din anul 2007, nefiind înregistrat în cazierul rutier cu evenimente deosebite deși a lucrat ca șofer de când a obținut dreptul de a conduce.
Pentru cele arătate a solicitat admiterea acțiunii și a se avea în vedere faptul că având permisul suspendat va rămâne fără un loc de munca.
Deși prin rezoluția din data de 27.04.2015 i s-a comunicat intimatei Inspectoratul de Poliție Județean G. o copie de pe cererea de apel formulată de apelantul petent G. C., cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 15 zile de la primirea copiei de pe cererea de apel, intimata nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.
D. urmare, potrivit art. XV, alin.6 din Legea nr.2/2013 a fost fixat termen de judecată la data de 30.06.2015, fiind citate părțile.
Examinând apelul declarat prin prisma criticilor formulate și în raport și de dispozițiile art. 476 și art. 477 Cod de procedură civilă, tribunalul îl reține ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Instanța de fond pe baza unui material probator amplu, concludent și judicios administrat a reținut o stare de fapt corespunzătoare realității și în deplină concordanță cu starea de fapt reținută de agentul constatator, constând în aceea că în data de 30.06.2014, orele 15:46 apelantul petent G. C. fost înregistrat de aparatul video radar în timp ce circula cu autoturismul marca F. cu numărul de înmatriculare_ pe raza localității Cînic, cu o viteză de 102 km/h., faptă ce întrunește elementele constitutive ale contravenției prevăzute de art. 121 alin. 1 din GH 1391/2006.
Starea de fapt reținută rezultă fără echivoc din probele administrate de intimată la dosar, respectiv planșele foto și înregistrarea video radar depuse de intimată la dosar, care relevă viteza de deplasare a autoturismului, numărul de înmatriculare al acestuia și faptul că se afla pe raza unei localități în momentul în care a fost înregistrat de aparatul radar.
Referitor la aparatul radar care a efectuat înregistrarea, în mod corect instanța de fond a reținut că acesta se afla în perioada de valabilitate a verificării, conform buletinului de verificare metrologică nr._/17.04.2014 iar operatorul A. – Cutuca S. –C. era autorizat să desfășoare activități de utilizare și exploatare a aparatului radar conform atestatului nr._ din 15.05.2013 emis de Serviciul Poliției Rutiere din cadrul I.P.J. G..
Susținerea din motivele de apel în sensul că în numărul de înmatriculare al autoturismului a fost menționat greșit, fapt ce ar atrage nulitatea procesului verbal de contravenție, nu poate fi reținută, cu atât mai mult cu cât petentul, cu ocazia acordării cuvântului pe fond a recunoscut că nr. de înmatriculare al autoturismului pe care îl conducea în momentul înregistrării cu aparatul video radar era cel menționat în procesul verbal de contravenție și nu știe de ce apărătorul său a făcut mențiunea respectivă.
Neîntemeiată se privește și critica referitoare la scrierea greșită a numelui său de către agentul constatator, având în vedere că la o analiză mai atentă a procesului verbal de contravenție, se observă că numele a fost scris în mod corect ca fiind „G.”.
Tribunalul va înlătura și susținerea în sensul că în momentul înregistrării cu aparatul video radar, autoturismul condus de petent se afla în afara localității, având în vedere că din înregistrarea video radar rezultă fără echivoc că tronsonul de drum pe care circula se afla în interiorul unei localități, fiind evidente suficiente elemente definitorii ale unei localități.
De altfel, apelantul a arătat în fața instanței de apel după vizionarea acestei înregistrări că în momentul în care circula pe tronsonul de drum respectiv, nu a știut că se află în interiorul unei localități.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la nemenționare numărului hard-ului pe care s-a efectuat înregistrarea, în condițiile în care, agentul constatator a inserat în procesul verbal contestat suficiente date de identificare ale aparatului video radar.
Și în ceea ce privește sancțiunea contravențională aplicată petentului, instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică, reținând că agentul constatator a individualizat în mod just sancțiunea și i-a aplicat amenda contravențională în cuantum de 765 lei și sancțiunea complementară a reținerii permisului de conducere în vederea suspendării dreptului de a conduce.
Pentru toate considerentele ce preced și constatând că instanța de fond a stabilit o situație de fapt corespunzătoare realității și a făcut o aplicare corectă a legii în cauză, pronunțând o sentință legală și temeinică, tribunalul în temeiul art. 480 alin. 1 Cod de4 procedură civilă va respinge apelul dedus judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul petent G. C., având CNP_, cu domiciliul în C., ., ., ., jud. D. împotriva sentinței civile nr. 347 din data de 21.01.2015 pronunțată de Judecătoria Târgu J. în contradictoriu cu intimata Inspectoratul de Poliție Județean G. având C.I.F._ și sediul în municipiul Tg-J., ., județul G..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 22 septembrie 2015 la Tribunalul G..
Președinte, D. S. | Judecător, M. C. S. | |
Grefier, E. A. B. |
Red. D.S./ tehn.E.B.
4 ex./07.10. 2015
J.fond L.M.O.
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 866/2015.... | Anulare proces verbal de contravenţie. Sentința nr. 98/2015.... → |
|---|
