Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința nr. 628/2015. Tribunalul MEHEDINŢI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 628/2015 pronunțată de Tribunalul MEHEDINŢI la data de 18-05-2015 în dosarul nr. 1564/101/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Sentința Nr. 628/2015
Ședința publică de la 18 Mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. Z.
Grefier O. E. C.
Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind pe reclamantul B. I. G. și pe pârâții M. F. PUBLICE, A. N. DE ADMINISTRARE FISCALA, D. G. REGIONALA A F. PUBLICE C. și A. J. A F. PUBLICE MEHEDINTI, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Conform art. 131 Cod procedură civilă, instanța din oficiu procedează la verificarea competenței generale, materiale și teritoriale de a judeca pricina și constată că este competentă cu soluționarea prezentei cauze în temeiul art. 95 pct.1 Cod procedură civilă rap. la art. 10 alin.1 teza I și art. 10 alin. 3 din Legea 554/2004.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, constatându-se cauza în stare de judecată s-a reținut cauza pentru deliberare.
TRIBUNALUL
Asupra cauzei de față constată următoarele:
Prin cererea adresată acestei instanțe la data de 03.03.2015 și înregistrată sub nr._ reclamantul B. I. G. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C. și Administrația Județeană a Finanțelor Publice M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la acordarea daunelor-interese moratorii pentru obligațiile de plată, respectiv drepturi de natura salariala ce i-au fost recunoscute prin hotărâri judecătorești și care formează obiect al reglementării instituite prin Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr.71/2009, dobânda calculată de la data rămânerii definitiva a titlurilor executorii si pana la data plații efective.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că, prin decizia nr. 2900 din 11.06.2009, in dosarul nr._, Curtea de Apel C. a dispus obligarea paraților M.F.P., A.N.A.F. si fosta Direcție G. a Finanțelor Publice M. la plata suplimentului postului si suplimentului corespunzător treptei de salarizare, in procent de 25% fiecare, din salariul de bază.
Ca urmare a faptului că la 18 iunie 2009 a fost publicata O.U.G. nr. 71/2009, privind plata eșalonată a drepturilor de natura celor solicitate, parații-debitori au comunicat ca, potrivit legii, vor proceda la plata obligațiilor la termenele si in transele stabilite de către aceasta norma.
A apreciat că în condițiile date, debitorii au început executarea obligației cu anul 2012, trimestrial, potrivit transelor stabilite de norma.
Deoarece plățile efectuate au cuprins sumele actualizate doar cu indicele inflației, evitând astfel deprecierea monetara, a considerat ca, potrivit legii civile, debitorii sunt obligați si la plata dobânzii legale, pe care o pretind sub forma daunelor-interese moratorii, atât pentru întârzierea in îndeplinirea obligației, determinat de eșalonarea transelor plătite, cat si pentru neexecutarea obligației ramase.
In argumentare, a arătat că cele pretinse au la baza faptul ca, prin plata eșalonată a unei sume de bani (datorata de foarte mulți ani), i s-a produs un prejudiciu care nu poate fi reparat in întregime prin simpla actualizare cu indicele de inflație, deoarece aceasta actualizare acoperă doar devalorizarea monetara, regăsindu-se in doctrina ca damnum emergens si, lipsind-o de beneficiul efectiv, recunoscut ca lucrum cessans, apreciind că este necesar a i se acorda si dobânda sub forma daunelor-interese moratorii, având in vedere principiul reparării integrale a prejudiciului.
In aceste condiții, a apreciat că este evident ca sunt incidente dispozițiile art. 1082 si 1088 din vechiul Cod civil, respectiv ale art. 1531 alin. (1) si (2) teza I si art. 1535 alin. (1) Noul Cod Civil, care consacra principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere de către debitor a obligației, principiu conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferita de creditor, cat si beneficiul de care acesta este lipsit.
A arătat că în acest sens, s-a pronunțat si Înalta Curte de Casație si Justiție, prin decizia nr. 2/17.02.2014, conform căreia, in aplicarea dispozițiilor, art.1082 si 1088 din vechiul Cod civil, respectiv ale art. 1531 alin. (1) si (2) teza I si art. 1535 alin.(1) noul Cod civil,..., pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute in titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariate personalului din sectorul bugetar in condițiile art. 1 si 2 din O.U.G. nr. 71/2009, iar pentru a soluționa astfel, a fost solicitata opinia specialiștilor recunoscuți asupra problemei de drept ce formează obiectul prezentei spete. Potrivit acestora, titularii creanțelor ce intra in sfera de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 71/2009, sunt îndreptățiți sa primească despăgubiri sub forma dobânzii legale penalizatoare - daune interese moratorii - pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin plata eșalonată a sumelor prevăzute in titluri executorii, având ca obiect acordarea unor drepturi salariate personalului din sectorul bugetar.
A mai arătat că raționamentul acestei opinii a fost argumentat in sensul ca daunele interese moratorii pot fi cumulate cu actualizarea sumelor de bani cu indicele preturilor de consum, având in vedere finalitățile distincte ale acestor despăgubiri, si anume: menținerea valorii reale a obligației monetare la data efectuării plații in cazul actualizării creanței cu indicele preturilor de consum, care are caracter compensatoriu - damnum emergens, respectiv câștigul pe care creditorul l-ar fi obținut ca urmare a investirii banilor, daca aceștia ar fi fost plătiți la scadenta (fructele civile), in,cazul dobânzii penalizatoare, care are caracter moratoriu -lucrum cessans. De asemenea, s-a apreciat ca prin acordarea drepturilor bănești actualizate cu inflația si dobânda legala nu se realizează o dubla reparație datorita naturii si scopurilor definite ale acestor instituții.
Astfel a considerat că dobânda legala este prețul lipsei de folosința, iar prin reactualizarea sumei cu rata inflației, se urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești, iar acordarea cumulata a acestor despăgubiri este impusa si de principiul reparării integrale a prejudiciului.
In ceea ce privește momentul de la care îi sunt datorate aceste daune moratorii, a considerat ca opinia specialiștilor, potrivit căreia creanțele ce intra in domeniul de aplicare al ordonanței de urgenta sunt certe, lichide si exigibile, iar obligațiile de plata se nasc de la momentul rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești, reprezintă si soluția legala a acestei chestiuni de drept. De asemenea, cum obligațiile constatate prin titlu executoriu trebuiau aduse la îndeplinire de buna-voie si de îndată de către debitor, rezulta ca momentul nașterii dreptului la reparație este data la care hotărârea pronunțata a devenit executorie si aceasta nu a fost executata.
Astfel, a solicitat ca debitorii sa fie obligați la plata dobânzii legale penalizatoare de la data rămânerii definitive si irevocabile a titlului.
A învederat instanței ca termenul general de prescripție privind realizarea drepturilor noastre a început sa curgă cu data rămânerii definitive a titlului executoriu (hotărâre judecătoreasca), respectiv anul 2009, iar in cursul prescripției, s-a făcut plata primei transe corespunzătoare anului 2012, astfel ca termenul de prescripție a fost întrerupt si la data prezentei termenul de prescripție nu s-a împlinit încă.
De asemenea, a învederat că termenul de prescripție se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, in orice mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie de către debitor, cu privire la drepturile salariale. Astfel, a apreciat ca termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea pe care debitorii au făcut-o in cursul anilor, cu ocazia plaților parțiale efectuate, iar prin plata parțiala a acestor sume, a existat o recunoaștere indubitabila din partea debitorilor, care a întrerupt prescripția, începând sa curgă un nou termen.
A menționat că Înalta Curte de Casație si Justiție, in soluționarea recursului in interesul legii, a analizat natura juridica a masurilor dispuse prin O.U.G.71/2009 si a stabilit ca aceasta are drept consecința o " suspendare legala a executării silite a titlurilor executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, calificare care decurge din însuși conținutul art. 1 alin.2 din ordonanța".
De asemenea, a învederat ca daunele moratorii, sub forma dobânzii legale, se cuvin atât pentru sumele plătite cu întârziere, cat si pentru sumele ramase neexecutate, din titlu, raportat la temeiul juridic al obligației de plata, respectiv răspunderea civila delictuala. Or, parații au aceeași culpa, atât pentru neexecutarea obligației care a mai rămas, cat si pentru executarea cu întârziere a obligației, posibilitatea acordării de daune moratorii, in aceasta din urma situație, rezultând textual din chiar considerentele deciziei RIL nr. 2/2014 a I.C.C.J.
Prin urmare, a apreciat cererea privind acordarea dobânzilor ca fiind întemeiata, in cauza fiind îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale la care si Înalta Curte de Casație si Justiție a făcut referire in considerentele deciziei RIL nr.2/2014.
S-a prevalat in acest sens si de practica judiciara a Curții de Apel C., investita ca instanța de apel, in concret Decizia nr. 4086/04.11.2014 pronunțata in dosarul nr._, Decizia nr. 4293/12.11.2014 pronunțata in dosarul nr._/101/2013.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1082 si 1088 din vechiul Cod civil, respectiv ale art. 1531 alin. (1) si (2) teza I si art. 1535 alin. (1) noul Cod civil, Decizia nr. 2/2014 a I.C.C.J, deopotrivă pe prev. Legii nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici si prev. Legii nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ.
În dovedirea acțiunii reclamantul a depus la dosar, în copie, următoarele înscrisuri: sentința civila nr. 589/26.02.2009, decizia civila nr. 2900 din 11.06.2009 și dovada îndeplinirii procedurii prealabile cu parații-debitori.
La data de 19.03.2015 pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca prescrisă, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pe cale de excepție, a invocat prescripția dreptului material la acțiunea având ca obiect sume, reprezentând dobânzi, creanțe care nu au format obiectul cauzei principale.
A arătat că prin sentința nr. 589/26.02.2009 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2900 din 11.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel C., instanța a obligat pârâții AJFP M. (fosta DGFP M., MFP) la plata către reclamant/ă a suplimentului postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% fiecare, din salariul de bază, apreciind că cererea de obligare a pârâților la plata dobânzii legale la debitele restante stabilite prin sentința civilă menționată are un caracter accesoriu față de cererea de obligare la plata drepturilor bănești( fie și doar un rest al acestora, cum este cazul în speță).
De aceea, a arătat că această cerere este supusă acelorași dispoziții legale privitoare la termenul de prescripție ca și în cazul drepturilor bănești a căror actualizare se dorește, fie că aceste temei este dat de art. 1 si 3 din Decretul lege nr. 167/1958, fie de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul Muncii, apreciind că termenul de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune s-a împlinit în cazul tuturor drepturilor bănești a căror actualizare se dorește, deci și în cazul sumelor rămase neachitate din aceste drepturi bănești obținute prin sentința menționată.
A invocat faptul că, prin acțiunea inițială, reclamanta/ul nu a solicitat instanței să se pronunțe asupra pertinenței unei astfel de pretenții, hotărârea judecătorească, ce reprezintă în speță titlu executoriu, nu a dezlegat cu privire la admisibilitatea, pertinența și întinderea accesoriilor obligației principale reținută în sarcina pârâților, demersul litigios, având acest obiect, fiind deferit instanțelor judecătorești, pentru prima dată, în cadrul prezentei acțiuni.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1079 din Vechiul Cod Civil, ce își găsesc corespondent în textul art.1522 din Noul Cod Civil, debitorul unei obligații este pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, ca atare, pretenția afirmată în speță a cărei întindere se apreciază de la data promovării acțiunii anterioare, este în afara limitelor legale, demersul îndeplinind condițiile de admisibilitate, sub acest aspect, doar de la data promovării prezentei acțiuni.
Ca atare, a susținut că orice apreciere asupra legalității pretențiilor deduse judecății, dacă instanța ar respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, în aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate, nu poate înfrânge principiile specifice punerii în întârziere, menținute și de legislația actuală în materie civilă și care nu permit determinarea accesoriilor premergător demersului litigios, pentru ipotezele în care nu subzistă condițiile unei puneri în întârziere de drept.
Revenind la analiza regimului juridic al pretențiilor deduse judecății, a arătat că obligația de a face, prin remiterea unei sume de bani, a cărei exigibilitate este recunoscută creditorului, potrivit dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și menținute de prevederile art. 2500, 2501 și 2517 din Noul Cod Civil, pentru un termen de 3 ani de la data la care i s-a născut dreptul de a o pretinde, cererea de chemare în judecată, ce reclamă valorificarea unor accesorii pentru un drept principal născut la data 11.06.2009, este în mod evident prescrisă.
A menționat că și în ipoteza în care s-ar da eficiență unei interpretări care să susțină o eventuala întrerupere a prescripției dreptului de a pretinde accesoriile obligației pecuniare principale prin demersul litigios inițial, deși o astfel de pretenție ar fi reprezentat un petit suplimentar ale căror condiții de admisibilitate reclamau aceleași criterii de analiză, față de momentul pronunțării soluției din recurs, respectiv 11.06.2009 se poate observa faptul că prezenta acțiune, promovată la 03.03.2015, a fost declanșată la aproape 5 ani de la data soluționării cauzelor privind debitul principal.
A apreciat că în contextul celor de mai sus, rezultă cu evidență faptul că pretențiile ce formează obiectul acțiunii în speță, chiar dacă volițional pot fi apropriate protecției intereselor urmărite în contextul amânării executării titlului primordial prin eșalonare, au fost reclamate cu depășirea termenului general de prescripție.
Cu privire la termenul de prescripție a înțeles să arate instanței de judecată faptul că, raportat la regimul juridic procesual al cererii de chemare în judecată, calificată de chiar reclamanți pe tărâmul contenciosului administrativ, în interpretarea demersului primar ca reprezentând valorificarea recunoașterii unui drept în materia dreptului administrativ, de natură a susține ulterior teza recuperării unei pagube ori a beneficiului nerealizat, față de dispozițiile art. 19 din Legea contenciosului administrative nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pretențiile deduse judecății în speță, în fața instanței de contencios administrativ, sunt formulate cu depășirea termenului imperativ prevăzut de sediul materiei litigiilor de gen.
Pe fondul cauzei, cu privire la incidența în speță a Deciziei nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, pentru dezlegarea unor probleme de drept generate de practica neunitară a instanțelor judecătorești în soluționarea litigiilor generate de modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești prin care au fost confirmate drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, a învederat instanței de judecată faptul că acest instrument juridic, cu valoare de normă, în economia efectelor conferite de lege unei astfel de soluții judecătorești, nu echivalează repunerii în termen pentru valorificarea accesoriilor aferente drepturilor salariale.
A susținut că valorificarea acestei Decizii în cadrul litigiilor pendinte, declanșate în termenul de prescripție, este evident recunoscută de lege, fiind consecința firească a demersului ce-și găsește sediul materiei în textul dispozițiilor Noului Cod de Procedură Civilă la art. 514-518, iar în acest sens, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, litigiile respective reclamau neconformități privind punerea în executare a unor hotărâri judecătorești, titluri executorii, suspendate de la executare silită, ale căror obligații prestabilite sub imperiul autorității de lucru judecat, au evidențiat obligații pecuniare certe, lichide și exigibile.
Interpretând textul Deciziei nr. 2/2014, în economia dispozițiilor legale având ca obiect de reglementare accesoriile, ca evaluare a beneficiilor nerealizate, a arătat că instrumentul juridic prezintă eficiență pentru hotărârile judecătorești care au prevăzut prin dispozitivul lor dobânzile legale aferente debitului principal, reprezentat de drepturi salariale recunoscute personalului din sectorul bugetar.
Cu alte cuvinte a menționat că eșalonarea, trebuie să evidențieze în regim de eficiență, executarea titlurilor în limitele de dispoziție, sens în care, în executare se impun a fi incluse, proporțional, accesoriile, al căror caracter cert, rezultă indubitabil dintr-o hotărâre judecătorească.
Astfel, fie că dobânzile au fost pretinse, ab initio, prin acțiunea privind debitul principal, fie că ele au fost solicitate ulterior, în termenul de prescripție, admisibilitatea lor se susține, atât sub aspectul damnum emergens- recunoscut de dispozițiile OUG nr. 71/2009 prin
prevederile privind actualizarea sumelor eșalonate, cât și sub aspectul lucrum cesans, deopotrivă admisibil, pentru recuperarea beneficiului nerealizat sub imperiul amânării executării prin eșalonare, circumstanțiat de exercițiul disponibilității acțiunii civile.
În acest sens, a înțeles să redea considerentele Deciziei ICCJ nr. 2/2014, astfel cum au fost expuse la fila 4, penultimul paragraf, ce redau opinia de specialitate a unor reputați practicieni și doctrinari, apropiată de instanță în silogismul aplicat actului de judecată, prin care s-a conchis asupra faptului că Măsurile dispuse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 au natura juridică a unei suspendări legale a executării silite a titlurilor executorii și nu se poate reține neexigibilitatea creanțelor din moment ce cauza de amânare a plății a intervenit în faza executării silite. Pe durata suspendării unei executări silite, indiferent cum operează această suspendare (voluntară, judiciară sau legală), dobânda (legală sau convențională) curge, creanța fiind ab initio certă, lichidă și exigibilă. Ceea ce se amână ori se împiedică este, în realitate, executarea silită a creanței consfințite prin titlul executoriu iar nu existența ori întinderea și nici exigibilitatea ei ca atare.
A invocat că a reține faptul că, în interpretarea Deciziei de RIL, executarea eșalonată, presupune sine qua non, lucrum cesans, determinat atât pentru titlurile care au evidențiat pertinența unor accesorii cât și pentru cele care nu au prevăzut soluții pentru astfel de petite, ar echivala consolidării anatocismului, ca operațiune financiară de capitalizare a dobânzii, cu consecința reiterării accesoriilor în continuare, mecanism infirmat de legislație în cazul raporturilor de drept civil.
A susținut că în realitate Decizia ICCJ nr. 2/2014, a statuat faptul că, sumele prevăzute de hotărârile judecătorești, eșalonate la plată, prin care nu s-a pretins valorificarea beneficiului nerealizat, sunt purtătoare de dobânzi în termenele și condițiile prevăzute de lege, așadar circumstanțiat de exercițiul disponibilității acțiunii civile în termenele de prescripție, iar în speță, acțiunea a fost promovată cu depășirea termenului de prescripție, rațiuni pentru care eficiența valorificării Deciziei de RIL prin care a fost omologată admisibilitatea pretențiilor reprezentând lucrum censans pentru amânarea executării unor obligații pecuniare prin eșalonare, nu se susține în speță, cauza fiind imposibil de antamat pe fond.
În drept, a invocat dispozițiile art.205 - 208 Cod procedură civilă.
La data de 20.03.2015 pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii fata de AJFP M., aceasta neavând capacitate de exercițiu si nici calitate procesuala pasiva, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiata.
A invocat faptul că Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. nu are nu are capacitate de exercițiu si nici calitate procesuala pasiva întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic. Or, in speța, titlurile executorii in baza căruia se solicita plata dobânzii legale sub forma daunelor-interese moratorii, respectiv sentințele nr.1714/20.10.2008 si nr.1410/29.09.2008, au fost pronunțate împotriva Ministerului Economiei si Finanțelor Publice, ANAF si DGFP M. (aceasta din urma fiind si angajatorul petentului).
A invocat faptul că AJFP M. este o entitate fără personalitate juridica, înființata in baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală si a Hotărârii Guvernului Nr. 520 din 24 iulie 2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin aceste acte normative fiind infinitate direcțiile generale regionale ale finanțelor publice prin transformarea direcției generale a finanțelor publice a județului în care a fost stabilit sediul direcției generale regionale, prin fuziunea prin absorbție a celorlalte direcții generale județene ale finanțelor publice din aria de competență.
A arătat că în speța, DGFP M. s-a reorganizat prin fuziune prin absorbție in cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice C., pierzându-si personalitatea juridica iar AJFP M. s-a înființat ca urmare a reorganizării Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Dr.Tr.Sevehn (art.23, alin.5 din HG nr.520/2013) si nu a avut si nu are raporturi juridice cu petentul, in privința drepturilor de natura salariala.
De asemenea a solicitat instanței sa constate prescripția dreptului la acțiune al reclamantului, întrucât dreptul de a solicita dobânzi se naște din ziua următoare rămânerii definitive/irevocabile a hotărârilor judecătorești ce constituie titlu executoriu, apreciind că în acest caz se aplica termenul general de prescripție de trei ani, acest termen începând sa curgă de la data de 11.06.2009.
In acest sens a invocat prevederile art. 1, alin.2 din Decretul nr.167/1958 preluat de art.2503, alin. 1 din Codul civil: „Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge si dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afara de cazul in care prin lege s-ar dispune altfel".
A menționat faptul că reclamantul invoca întreruperea cursului prescripției prin plata voluntara iar aceasta plata parțiala a fost efectuata in cursul anului 2012 după împlinirea termenului de prescripție de trei ani de la data la care creanța a devenit certa, lichida si exigibila.
Mai mult, având in vedere faptul ca sumele acordate prin titlul executoriu sunt anterioare anului 2009, iar pe calea acțiunii principale nu s-au cerut si nu s-au acordat dobânzi, acțiunea in acordarea acestor dobânzi formulata la acest moment este evident prescrisa.
A arătat că în accepțiunea noului cod civil cele doua noțiuni (daune-interese si daune moratorii) sunt diferențiate, astfel, art. 1530 reglementează dreptul la daune-interese, legându-l de existenta unui prejudiciu: „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației."
A menționat că, în speța, prin respingerea excepției de neconstituționalitate a OUG nr.71/2009 - Decizia nr. 190/2010 - Curtea Constituționala a statuat ca: „Ordonanța de urgență a Guvernului nr.71/2009 are în vedere rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului, și, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în actualul context de acută criză economică națională și internațională."
In ceea ce privește daunele moratorii, reglementate de art. 1535 din noul cod civil, a arătat că cerința impusa este aceea ca plata sumelor datorate sa fie făcuta după scadenta, apreciind că aceasta condiție nu este îndeplinita, întrucât, prin OUG nr.71/2009 aprobata cu modificări prin Legea 230/2011 s-a stabilit ca plata acestor creanțe sa fie efectuata eșalonat, stabilindu-se termene de scadenta succesive, termene respectate de angajator pana in prezent.
In drept, pârâta a invocat art.205-208 Noul Cod de procedura civila(NCPC).
La data de 02.04.2015, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea acțiunii față de aceasta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, și totodată ca prescrisă, iar în secundar, respingerea acțiunii formulată de reclamant ca neîntemeiată.
Pe cale de excepție a invocat lipsa calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscala iar în susținerea acestei excepții a învederat instanței de judecată faptul că, în esență, în patrimoniul instituției, care nu justifică calitatea de angajator al reclamantului, nu se poate identifica nici o obligație corelativă drepturilor inerente raporturilor de serviciu.
A invocat faptul că chemarea în judecată a ANAF în prezenta cauză, nu îndeplinește condițiile de admisibilitate cerute demersului sub aspectul justificării legitimității sale procesuale în raport de inexistența argumentării calității sale de debitor al drepturilor salariale ce constituie în speță obligația principală a raportului juridic dedus judecății.
A solicitat să se aibă in vedere si faptul ca Agenția Națională de Administrare Fiscală nu justifica legitimitate procesuală în cauză, implicarea sa în asigurarea fondurilor necesare stingerii creditelor pe care instituțiile subordonate le angajează, fiind intrinsecă mecanismelor specifice finanțării unor astfel de obligații de la bugetul general consolidat, în limitele dispozițiilor legale, Legea finanțelor publice nr.500/2002, cu eventualele dispense prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, pentru ipoteza complinirii condițiilor prevăzute de acest instrument juridic.
A invocat faptul că în egală măsură calitatea Agenției Naționale de Administrare Fiscala de ordonator secundar ere credite nu poate susține pertinenta angajării răspunderii patrimoniale a instituției.
A menționat că în mod particular în speță, cauza se află și sub incidența dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 cu modificările și completările ulterioare, de care se prevalează și partea adversă în speță.
De asemenea a invocat lipsa capacității de exercițiu a Administrației Județene a Finanțelor Publice M. arătând faptul că această structură, legitimată prin cererea de chemare în judecată ca parat, nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a fi reținută membră a vreunui litisconsortiu.
In acest sens a arătat că potrivit OUG nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea si completarea unor acte normative coroborate cu cele ale Hotărârii de Guvern nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală în subordinea Agenției au fost înființate direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, instituții publice cu personalitate juridică în cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice funcționează, ca structuri fără personalitate juridică.
Așadar a apreciat că în raport de dispozițiile legate prevăzute ele aceste instrumente juridice (art.13 din HG nr. 520/2013), rezultă cu evidentă faptul că Administrația Județeană a Finanțelor Publice M., structură fără personalitate juridică aflată in subordinea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice C., nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a figura în prezentul litisconsortiu, reclamanții având obligația de identifica persoana angajatorului în contradictoriu cu care își pot afirma pretențiile izvorâte din raporturile de serviciu raportat la care își susțin izvorul drepturilor pecuniare pretinse.
A mai invocat prescripția dreptului material la acțiunea având ca obiect sume, reprezentând dobânzi, creanțe care nu au format obiectul cauzei primordiale.
În susținerea acestei excepții a arătat că prin prezenta acțiune se pretinde dobânda legată calculata debitului principal determinat în favoarea reclamantei prin efectul Sentinței civile nr. 589/26.02.2009 pronunțată da Tribunalul M. în cauza ce a formal obiectul dosarului nr._, rămasă definitivă si irevocabilă la 17.06.2009.
A invocat că în cauza respectiva, reclamanta nu a înțeles să pretindă si accesoriile debitelor principale afirmate iar în analiza pretențiilor deduse judecății in speță, regimul lor juridic urmează a fi determinat în apucarea accesorium sequitur principale.
A arătat că potrivit dispozițiilor art. 1079 din Vechiul Cod Civil, ce își găsesc corespondent în textul art. 1522 din Nou, Cod Civil, debitorul unei obligații este pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, ca atare, pretenția afirmată în speță a cărei întindere se apreciază de la data promovării acțiunii anterioare este în afara limitelor legale, demersul îndeplinind condițiile de admisibilitate, sub acest aspect, doar de la data promovării prezentei acțiuni.
Ca atare, a apreciat că orice apreciere asupra legalității pretențiilor deduse judecății, dacă instanța ar respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, în aplicarea dispozițiilor legale mai sus rubricate, nu poate înfrânge principiile specifice punerii în întârziere, menținute și de legislația actuală în materie civilă și care nu permit determinarea accesoriilor premergător demersului litigios pentru ipotezele în care nu subzistă condițiile unei puneri în întârziere de drept.
Revenind la analiza regimului juridic al pretențiilor deduse judecății, a arătat că obligația de a face prin remiterea unei sume de bani a cărei exigibilitate este recunoscută creditorului potrivit dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și menținute de prevederile art. 2500, 2501 și 2517 din Noul Cod Civil, pentru un termen de 3 ani de la data la care i s-a născut dreptul de a o pretinde, cererea de chemare în judecată ce reclamă valorificarea unor accesorii pentru un drept principal născut la data - 01.01.2007 fiind în mod evident prescrisă.
În esență a precizat că pretențiile deduse judecății, puteau fi reclamate în termen prin acțiunile ce au format obiectul dosarului nr._, inacțiuni care au consolidat efectele prescripției extinctive, cu privire la valorificarea accesoriilor inerente debitului principal.
Cu privire la termenul de prescripție a înțeles să arate instanței de judecată faptul că, raportat la regimul juridic procesual al cererii de chemare în judecată, calificată de chiar reclamanta pe tărâmul contenciosului administrativ, în interpretarea demersului primar ca reprezentând valorificarea recunoașterii unui drept în materia dreptului administrativ, de natură a susține ulterior teza recuperării unei pagube ori a beneficiului nerealizat, față de dispozițiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pretențiile deduse judecății în speță, în fața instanței de contencios administrativ, sunt formulate cu depășirea termenului imperativ prevăzut de sediul materiei litigiilor de gen.
Cu privire la incidența în speță a Deciziei nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, pentru dezlegarea unor probleme de drept generate ele practica neunitară a instanțelor judecătorești în soluționarea litigiilor generate de modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești prin care au fost confirmate drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, a învederat instanței de judecată faptul că acest instrument juridic, cu valoare de normă, în economia efectelor conferite de lege unei astfel de soluții judecătorești, nu echivalează repunerii în termen pentru valorificarea accesoriilor aferente drepturilor salariale.
În acest sens a arătat că astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, litigiile respective reclamau neconformități privind punerea în executare a unor hotărâri judecătorești titluri executorii, suspendate de la executare silită, ale căror obligații prestabilite sub imperiul autorității de lucru judecat, au evidențiat obligații pecuniare certe lichide și exigibile.
Interpretând textul Deciziei nr. 2/2014 în economia dispozițiilor legale având ca obiect de reglementare accesoriile ca evaluare a beneficiilor nerealizate instrumentul juridic a arătat că prezintă eficientă pentru hotărârile judecătorești care au prevăzut prin dispozitivul lor dobânzile legale aferente debitului principal, reprezentat de drepturi salariale recunoscute personalului din sectorul bugetar.
Cu alte cuvinte, a arătat că eșalonarea trebuie să evidențieze în regim de eficiență, executarea titlurilor în limitele de dispoziție, sens în care, în executare se impun a fi incluse, proporțional, accesoriile, al căror caracter cert, rezultă indubitabil dintr-o hotărâre judecătorească.
În acest sens, a invocat considerentele Deciziei ICCJ nr. 2/2014, astfel cum au fost expuse la fila 4, penultimul paragraf, ce redau opinia de specialitate a unor reputați practicieni și doctrinari, apropiată de instanță în silogismul aplicat actului de judecată, prin care s-a conchis asupra faptului că măsurile dispuse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 au natura juridică a unei suspendări legale a executării silite a titlurilor executorii și nu se poate reține neexigibilitatea creanțelor din moment ce cauza de amânare a plății a intervenit în faza executării silite. Pe durata suspendării unei executări silite, indiferent cum operează această suspendare (voluntară, judiciară sau legală), dobânda (legală sau convențională) curge, creanța fiind ab initio certă, lichidă și exigibilă. Ceea ce se amână ori se împiedică este, în realitate, executarea silită a creanței consfințite prin titlul executoriu, iar nu existența ori întinderea și nici exigibilitatea ei ca atare.
A apreciat că a reține faptul că, în interpretarea Deciziei de RIL, executarea eșalonată, presupune sine qua non, lucrum cesans, determinat atât pentru titlurile care au evidențiat pertinența unor accesorii cât și pentru cele care nu au prevăzut soluții pentru astfel de petite, ar echivala consolidării anatocismului, ca operațiune financiară de capitalizare a dobânzii, cu consecința reiterării accesoriilor în continuare, mecanism infirmat de legislație în cazul raporturilor de drept civil.
A arătat că în realitate Decizia ICCJ nr. 2/2014, a statuat faptul că, sumele prevăzute de hotărârile judecătorești, eșalonate la plată, prin care nu s-a pretins valorificarea beneficiului nerealizat, sunt purtătoare de dobânzi în termenele și condițiile prevăzute de lege, așadar circumstanțiat de exercițiul disponibilității acțiunii civile în termenele de prescripție.
In drept, pârâta a invocat prevederile art. 205 din Codul de procedura civila.
Analizând acțiunea formulată de reclamant, instanța constată următoarele:
În baza art. 248 Cod procedură civilă instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, asupra excepției excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. și asupra excepției prescripției extinctive pentru perioada 2009 - 02.03.2012, analizând astfel conform dispoziției legale de mai sus mai întâi excepțiile de procedură și apoi cele de fond care ar face inutilă administrarea de probe sau cercetarea în fond a cauzei.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtelor Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice, instanța reține că în temeiul prevederii articolului 32 din NCPC, una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile este reprezentată de calitatea procesuală, iar în conformitate cu dispoziția articolului 36 din NCPC, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios.
Astfel, conform acestor dispoziții legale, pârâții din acțiunea civilă trebuie să fie titularii unei obligații de natură civilă rezultate din desfășurarea altor litigii de natură salarială, așa cum se pretinde în acțiune.
Ori prin sentința cu numărul 589/26.02.2009 a Tribunalului M., pronunțată în dosar cu numărul_, nu a fost instituită nici o obligație în contra celor două pârâte - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice.
Mai mult, natura raportului juridic invocat drept temei al pretențiilor atât prin hotărârea de mai sus, cât și prin prezenta, care reprezintă în fapt un accesoriu al acesteia, de vreme ce se solicită acordarea și a dobânzii legale, este unul de serviciu, în care reclamanta invocă neacordarea unor drepturi de natură salarială sau asimilate. Ca atare, calitate procesuală pasivă în ceea ce privește acordarea drepturilor de natură salarială nu o poate avea decât angajatorul, care în situația de față, în urma reorganizării administrațiilor financiare, este Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C., așa cum se va arăta mai jos.
Prin urmare, față de cele două considerente de mai sus, instanța va admite excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice.
În ceea ce privește pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice M., instanța va avea în vedere dispozițiile alineatelor 1, 2 și 3 ale Hotărârii de Guvern cu numărul 520/24.07.2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, care dispun că de la data intrării în vigoare a acestui text normativ, se înființează în subordinea Agenției direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, instituții publice cu personalitate juridică. Orașele în care au sediul direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, aria de competență a acestora, precum și lista direcțiilor generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București care se reorganizează ca direcții generale regionale ale finanțelor publice sunt cele prevăzute în anexa nr. 2. În cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice funcționează, ca structuri fără personalitate juridică: a) direcții regionale vamale; b) administrații județene ale finanțelor publice; c) servicii fiscale municipale și orășenești, precum și birouri fiscale comunale; d) birouri vamale de interior și de frontieră.
Prin urmare, administrația județeană a finanțelor publice a județului M. funcționează în cadrul Direcției Generale Regională a Finanțelor Publice C. ca o structură fără personalitate juridică, și ca atare aceasta nu poate avea capacitate procesuală de folosință, câtă vreme nu există ca entitate juridică, neavând personalitate, așa cum legea de organizare a administrațiilor publice dispune. În consecință, instanța va admite și excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice M..
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, instanța reține că orice acțiune în pretenții, în mod generic, lato sensu, este supusă unui termen de prescripție de 3 ani, termen care este instituit atât de Decretul cu numărul 167/1958, în articolul 3 alineatul 1, cât și de articolul 2517 din NCC. Așadar, atât în temeiul dispozițiilor care reglementau prescripția extinctivă în perioada de aplicare a vechiului cod civil, cât și în temeiul dispozițiilor noului cod civil, termenul general de prescripție pentru solicitarea unui drept de creanță, este de 3 ani de zile.
Ori în cauza de față dobânda legală reprezintă un accesoriu al unui drept principal născut în anul 2009, anul în care au fost pronunțate sentințele judecătorești de acordare a drepturilor de natură salarială. Dobânda legală curge de drept, chiar din ziua în care s-a născut obligația principală, deci chiar de la momentul pronunțării sentințelor judecătorești, nefiind necesară punerea în întârziere. Însă în cauza de față cererea de acordare a acestei dobânzi legale a fost formulată în data de 03.03.2015, ceea ce presupune că dreptul solicitat – dobânda legală, poate fi acordat numai pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii, deci numai începând cu data de 03.03.2012. Ca atare, instanța va admite excepția prescripției extinctive pentru perioada anterioară datei de mai sus, respectiv pentru 2009 - 02.03.2012. Instanța va mai reține asupra acestei excepții a prescripției faptul că termenul de prescripție nu este întrerupt, întrucât cele două drepturi, cel principal și cel accesoriu, au totuși o natură de sine stătătoare în ceea ce privește solicitarea și acordarea lor de către instanțe. Altfel spus, dreptul la dobândă legală nu poate fi acordat decât la cererea părții, iar nu din oficiu. Aceasta presupune ca o asemenea cerere de acordare a dobânzii legale să aibă un caracter de sine stătător, inclusiv în ceea ce privește regulile privind prescripția. Dacă s-ar interpreta că termenul de prescripție pentru acordarea dobânzilor ar fi fost întrerupt prin formularea cererii de chemare în judecată principale, aceasta ar echivala cu acordarea dobânzii legale din oficiu, întrucât în orice situație în care a fost admis capătul principal se poate acorda dobânda legală oricând, fără a se mai reține intervenirea prescripției, de vreme ce se consideră că termenul a fost întrerupt prin acordarea dreptului principal, ceea ce nu se poate primi. O asemenea interpretare ar paraliza aplicarea dispozițiilor legale privind prescripția extinctivă, și ar conduce la situații absurde în care s-ar putea solicita dobânda legală și după 20 de ani, de pildă, de la data pronunțării asupra capătului principal.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța reține că dreptul la suplimentele postului și cel corespunzător treptei de salarizare au fost acordate de instanțe, prin obligarea instituției pârâte, tocmai în urma reținerii culpei acesteia pentru neacordarea acestor drepturi.
Prejudiciul produs trebuie să fie acoperit, conform dispoziției articolului 1088 din Codul civil 1864, inclusiv prin acordarea dobânzii legale, așa cum solicită reclamantul în cauza de față. În același sens sunt dispozițiile articolului 1531 din NCC.
Ca atare, prejudiciul reclamantului este efectiv acoperit prin acordarea drepturilor de natură salarială cât și prin acordarea dobânzii legale aferente acestor drepturi, în temeiul dispozițiilor articolului 1088 Cod civil 1864 și 1531 NCC, dobândă legală ce se va acorda în limitele termenului de prescripție extinctivă.
Ca atare, în fond, instanța va admite în parte cererea și va obliga pârâta la plata daunelor interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata sumelor prevăzute în titlurile executorii – sentința civilă 589/26.02.2009 a Tribunalului M. pronunțată în dosar_ și decizia cu numărul 2900 din 11.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosar_, începând cu data de 03.03.2012 și până la data plății efective.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Respinge acțiunea formulată împotriva pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul în București, ., sector 5, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Ministerul Finanțelor Publice.
Respinge acțiunea formulată împotriva pârâtei Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Admite excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice M..
Respinge acțiunea formulată împotriva pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice M., cu sediul în Drobeta Turnu Severin, Piața R. N., nr. 1, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.
Admite în parte excepția prescripției extinctive pentru perioada 2009 - 02.03.2012.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul B. I. G., CNP_, cu domiciliul în localitatea Drobeta Turnu Severin, ., nr. 3, ., apartament 2, județul M., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C., cu sediul în municipiul C., .. 2, județul D..
Obligă pârâta la plata daunelor interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata sumelor prevăzute în titlurile executorii – sentința civilă 589/26.02.2009 a Tribunalului M. pronunțată în dosar_ și decizia cu numărul 2900 din 11.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosar_, începând cu data de 03.03.2012 și până la data plății efective.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, cale de atac care se va depune la Tribunalul M..
Pronunțată în ședință publică azi 18.05.2015, la sediul Tribunalului M..
Președinte, Grefier,
D. Z. O. E. C.
Red. D.Z./Tehnored. O.E.C.
7 ex./ 11 pagini
04 Iunie 2015
cod operator 2626
| ← Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința... | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința... → |
|---|
