Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința nr. 639/2015. Tribunalul MEHEDINŢI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 639/2015 pronunțată de Tribunalul MEHEDINŢI la data de 18-05-2015 în dosarul nr. 1488/101/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA Nr. 639/2015
Ședința publică de la 18 Mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. D. F.
Grefier M.-V. M.
Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind pe reclamantul P. N. și pe pârâții M. FINATELOR PUBLICE, A. N. DE ADMINISTRARE FISCALA, D.G.R.F.P. C. și A. J. A FINANTELOR PUBLICE MEHEDINTI, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Instanța, din oficiu, văzând dispozițiile art.131 Noul Cod de procedură civilă, verificând competența generală, materială și teritorială a Tribunalului M., constată si stabilește că Tribunalul M. - Secția a II a Civilă, de C. Administrativ si Fiscal este competentă din punct de vedere general, material și teritorial să judece prezenta pricină, în raport de disp. 95 pct.1 C. pr. civ. rap. la art. 10 alin.1 teza 1 din Legea nr. 554/2004 .
Instanța respinge cererea de suspendare a cauzei, întrucât a fost dezlegată chestiunea de drept pentru care s-a solicitat suspendarea.
Instanța pune în discuție excepțiile invocate și anume: excepția lipsei calității procesuale pasive a AGENTIEI NATIONALE DE ADMINISTRARE FISCALA,a ADMINISTRATIEI JUDETENE A FINANTELOR PUBLICE MEHEDINTI și a MINISTERULUI FINATELOR PUBLICE, EXCEPȚIA LIPSEI CAPACITĂȚII DE EXERCIȚIU a ADMINISTRATIEI JUDETENE A FINANTELOR PUBLICE MEHEDINTI, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei de față, instanța constată și reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului M. sub numărul_ din data de 27.02.2015, reclamantul P. N., a formulat cerere de chemare in judecata împotriva paraților Ministerul Finanțelor Publice,Agenția Naționala de Administrare Fiscala, Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice C. și Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța sa fie obligați la plata dobânzii legale sub forma daunelor-interese moratorii, pentru obligațiile de plata, respectiv drepturile de natura salariala, ce i-au fost recunoscute prin hotărâri judecătorești si care formează obiect al reglementarii instituite prin O.U.G. nr. 71/2009, dobânda pe care o a solicitat-o de la data rămânerii definitive a titlurilor executorii si pana la data plații efective.
În motivare a arătat că, în fapt, prin decizia nr. 2994/17.06.2009, in dosarul nr._, Curtea de Apel C. a admis acțiunea privind obligarea paraților M.F.P., ANAF si fosta Direcție Generala a Finanțelor Publice M. la plata suplimentului postului si suplimentului corespunzător treptei de salarizare, in procent de 25% fiecare, din salariul de baza. Întrucât la 18 iunie 2009 a fost publicata O.U.G. nr. 71/2009, privind plata eșalonată a drepturilor de natura celor solicitate, parații-debitori au comunicat ca, potrivit legii, vor proceda la plata obligațiilor la termenele si in transele stabilite de către aceasta norma.
In condițiile date, debitorii au început executarea obligației cu anul 2012, trimestrial, potrivit transelor stabilite de norma.
A susținut că deoarece plățile efectuate au cuprins sumele actualizate doar cu indicele inflației, evitând astfel deprecierea monetara, a considerat ca, potrivit legii civile, debitorii sunt obligați si la plata dobânzii legale, pe care o pretinde sub forma daunelor-interese moratorii, atât pentru întârzierea in îndeplinirea obligației, determinat de eșalonarea transelor plătite, cat si pentru neexecutarea obligației ramase.
In argumentare, cele pretinse au la baza faptul ca, prin plata eșalonată a unei sume de bani (datorata de foarte mulți ani), i s-a produs un prejudiciu care nu poate fi reparat in întregime prin simpla actualizare cu indicele de inflație, deoarece aceasta actualizare acoperă doar devalorizarea monetara, regăsindu-se in doctrina ca damnum emergens si, lipsind-o de beneficiul efectiv, recunoscut ca lucrum cessans, este necesar a i se acorda si dobânda sub forma daunelor-interese moratorii, având in vedere principiul reparării integrale a prejudiciului.
A susținut că în aceste condiții, este evident ca sunt incidente dispozițiile art. 1082 si 1088 din vechiul Cod civil, respectiv ale art. 1531 alin. (1) si (2) teza I si art. 1535 alin. (1) Noul Cod Civil, care consacra principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere de către debitor a obligației, principiu conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferita de creditor, cat si beneficiul de care acesta este lipsit.
In acest sens, s-a pronunțat si înalta Curte de Casație si Justiție, prin decizia nr. 2/17.02.2014, conform căreia, in aplicarea dispozițiilor, art. 1082 si 1088 din vechiul Cod civil, respectiv ale art. 1531 alin. (1) si (2) teza I si art. 1535 alin.(1) noul Cod civil,..., pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute in titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar in condițiile art. 1 si 2 din O.U.G. nr. 71/2009.
In ceea ce privește momentul de la care îi sunt datorate aceste daune moratorii, a considerat ca opinia specialiștilor, potrivit căreia creanțele ce intra in domeniul de aplicare al ordonanței de urgenta sunt certe, lichide si exigibile, iar obligațiile de plata se nasc de la momentul rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești, reprezintă si soluția legala a acestei chestiuni de drept. Astfel, a solicitat ca debitorii sa fie obligați la plata dobânzii legale penalizatoare de la data rămânerii definitive a titlurilor executorii.
A învederat ca termenul general de prescripție privind realizarea drepturilor a început sa curgă cu data rămânerii definitive a titlurilor executorii (hotărâri judecătorești), respectiv anul 2009, iar in cursul prescripției, s-a făcut plata primei transe corespunzătoare anului 2012, astfel ca termenul de prescripție a fost întrerupt si la data prezentei termenul de prescripție nu s-a împlinit încă.
De asemenea,a învederat ca daunele moratorii, sub forma dobânzii legale, se cuvin atât pentru sumele plătite cu întârziere, cat si pentru sumele ramase neexecutate, din titlu, raportat la temeiul juridic al obligației de plata, respectiv răspunderea civila delictuala. Or, parații au aceeași culpa, atât pentru neexecutarea obligației care a mai rămas, cat si pentru executarea cu întârziere a obligației, posibilitatea acordării de daune moratorii, in aceasta din urma situație, rezultând textual din chiar considerentele deciziei RIL nr. 2/2014 a I.C.C.J.A invocat in acest sens si practica judiciara a Curții de Apel C., investita ca instanța de apel, in concret Decizia nr. 4086/04.11.2014 pronunțata in dosarul nr._ .
In drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1082 si 1088 din vechiul Cod civil, respectiv ale art. 1531 alin. (1) si (2) teza I si art. 1535 alin. (1) noul Cod civil, Decizia nr. 2/2014 a I.C.C.J, deopotrivă pe prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici si prevederile Legii nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ.
A solicitat administrarea probei cu înscrisuri, precum si de orice alt mijloc de proba necesar soluționării cauzei.
A anexat cererii de chemare în judecată următoarele:titlul executoriu - sentința civila nr. 620/26.02.2009 ,titlul executoriu - decizia nr. 2994/17.06.2009,dovada îndeplinirii procedurii prealabile cu parâții-debitori.
La data de 18.03.2015 pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii fata de AJFP M..
A susținut că AJFP M. nu are capacitate de exercițiu și nici calitate procesuală pasivă.
A invocat faptul că AJFP M. este o entitate fără personalitate juridica, înființata in baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală si a Hotărârii Guvernului Nr. 520 din 24 iulie 2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin aceste acte normative fiind infinitate direcțiile generale regionale ale finanțelor publice a județului în care a fost stabilit sediul direcției generale regionale, prin fuziunea prin absorbție a celorlalte direcții generale județene ale finanțelor publice din aria de competență.
A susținut că în prezent calitatea de angajator al reclamantului o are Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C., care s-a subrogat în drepturile și obligațiile DGFP M..
A solicitat instanței sa constate prescripția dreptului la acțiune al reclamantului.
A susținut că dreptul de a solicita dobânzi se naște din ziua următoare rămânerii definitive/irevocabile a hotărârilor judecătorești ce constituie titlu executoriu. In acest caz se aplica termenul general de prescripție de trei ani. Acest termen a început sa curgă de la data de 17.06.2009.
In acest sens a invocat prevederile art.1 alin.2 din Decretul nr.167/1958 preluat de art.2503, alin. 1 din Codul civil: „Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge si dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afara de cazul in care prin lege s-ar dispune altfel".
A susținut că reclamanta a invocat întreruperea cursului prescripției prin plata voluntara. Aceasta plata parțiala a fost efectuata in cursul anului 2012 după împlinirea termenului de prescripție de trei ani de la data la care creanța a devenit certa, lichida si exigibila. Mai mult, având in vedere faptul ca sumele acordate prin titlul executoriu sunt anterioare anului 2009, iar pe calea acțiunii principale nu s-au cerut si nu s-au acordat dobânzi, acțiunea in acordarea acestor dobânzi formulata la acest moment este evident prescrisa.
A susținut că în ceea ce privește daunele moratorii, reglementate de art.1535 din noul cod civil, condiția impusa este aceea ca plata sumelor datorate sa fie făcuta după scadenta. Aceasta condiție nu este îndeplinita, întrucât, prin OUG nr.71/2009 aprobata cu modificări prin Legea 230/2011 s-a stabilit ca plata acestor creanțe sa fie efectuata eșalonat, stabilindu-se termene de scadenta succesive, termene respectate de angajator pana in prezent.
A solicitat respingerea acțiunii fata de AJFP M., aceasta neavând capacitate de exercițiu si nici calitate procesuala pasiva; de asemenea, dreptul la acțiunea in pretenții al reclamantului este prescris, iar pe fond, acțiunea este neîntemeiata.
La data de 25.03.2015, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii față de aceasta ca neîntemeiată. și ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe cale de excepție a invocat lipsa calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscala iar în susținerea acestei excepții a învederat instanței de judecată faptul că, în esență, în patrimoniul instituției, care nu justifică calitatea de angajator al reclamantului, nu se poate identifica nici o obligație corelativă drepturilor inerente raporturilor de serviciu.
A invocat faptul că chemarea în judecată a ANAF în prezenta cauză, nu îndeplinește condițiile de admisibilitate cerute demersului sub aspectul justificării legitimității sale procesuale în raport de inexistența argumentării calității sale de debitor al drepturilor salariale ce constituie în speță obligația principală a raportului juridic dedus judecății.
A solicitat să se aibă in vedere si faptul ca Agenția Națională de Administrare Fiscală nu justifica legitimitate procesuală în cauză, implicarea sa în asigurarea fondurilor necesare stingerii creditelor pe care instituțiile subordonate le angajează, fiind intrinsecă mecanismelor specifice finanțării unor astfel de obligații de la bugetul general consolidat, în limitele dispozițiilor legale, Legea finanțelor publice nr.500/2002, cu eventualele dispense prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, pentru ipoteza complinirii condițiilor prevăzute de acest instrument juridic.
A invocat faptul că în egală măsură calitatea Agenției Naționale de Administrare Fiscala de ordonator secundar de credite nu poate susține pertinenta angajării răspunderii patrimoniale a instituției.
A menționat că în mod particular în speță, cauza se află și sub incidența dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 cu modificările și completările ulterioare, de care se prevalează și partea adversă în speță.
De asemenea a invocat lipsa capacității de exercițiu a Administrației Județene a Finanțelor Publice M. arătând faptul că această structură, legitimată prin cererea de chemare în judecată ca parat, nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a fi reținută membră a vreunui litisconsortiu.
In acest sens a arătat că potrivit OUG nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea si completarea unor acte normative coroborate cu cele ale Hotărârii de Guvern nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală în subordinea Agenției au fost înființate direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, instituții publice cu personalitate juridică în cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice funcționează, ca structuri fără personalitate juridică.
Așadar a apreciat că în raport de dispozițiile legate prevăzute ele aceste instrumente juridice (art.13 din HG nr. 520/2013), rezultă cu evidentă faptul că Administrația Județeană a Finanțelor Publice M., structură fără personalitate juridică aflată in subordinea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice C., nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a figura în prezentul litisconsortiu, reclamanții având obligația de identifica persoana angajatorului în contradictoriu cu care își pot afirma pretențiile izvorâte din raporturile de serviciu raportat la care își susțin izvorul drepturilor pecuniare pretinse.
A mai invocat prescripția dreptului material la acțiunea având ca obiect sume, reprezentând dobânzi, creanțe care nu au format obiectul cauzei primordiale.
În susținerea acestei excepții a arătat că prin prezenta acțiune se pretinde dobânda legată calculata debitului principal determinat în favoarea reclamantei prin efectul Sentinței civile nr. 620/26.02.2009 pronunțată da Tribunalul M. în cauza ce a formal obiectul dosarului nr._, rămasă definitivă si irevocabilă la 17.06.2009.
A invocat că în cauza respectiva, reclamanta nu a înțeles să pretindă si accesoriile debitelor principale afirmate iar în analiza pretențiilor deduse judecății in speță, regimul lor juridic urmează a fi determinat în apucarea accesorium sequitur principale.
A arătat că potrivit dispozițiilor art. 1079 din Vechiul Cod Civil, ce își găsesc corespondent în textul art. 1522 din Nou, Cod Civil, debitorul unei obligații este pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, ca atare, pretenția afirmată în speță a cărei întindere se apreciază de la data promovării acțiunii anterioare este în afara limitelor legale, demersul îndeplinind condițiile de admisibilitate, sub acest aspect, doar de la data promovării prezentei acțiuni.
Ca atare, a apreciat că orice apreciere asupra legalității pretențiilor deduse judecății, dacă instanța ar respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, în aplicarea dispozițiilor legale mai sus rubricate, nu poate înfrânge principiile specifice punerii în întârziere, menținute și de legislația actuală în materie civilă și care nu permit determinarea accesoriilor premergător demersului litigios pentru ipotezele în care nu subzistă condițiile unei puneri în întârziere de drept.
Revenind la analiza regimului juridic al pretențiilor deduse judecății, a arătat că obligația de a face prin remiterea unei sume de bani a cărei exigibilitate este recunoscută creditorului potrivit dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și menținute de prevederile art. 2500, 2501 și 2517 din Noul Cod Civil, pentru un termen de 3 ani de la data la care i s-a născut dreptul de a o pretinde, cererea de chemare în judecată ce reclamă valorificarea unor accesorii pentru un drept principal născut la data - 01.01.2007 fiind în mod evident prescrisă.
În esență a precizat că pretențiile deduse judecății, puteau fi reclamate în termen prin acțiunile ce au format obiectul dosarului nr._, inacțiuni care au consolidat efectele prescripției extinctive, cu privire la valorificarea accesoriilor inerente debitului principal.
Cu privire la termenul de prescripție a înțeles să arate instanței de judecată faptul că, raportat la regimul juridic procesual al cererii de chemare în judecată, calificată de chiar reclamanta pe tărâmul contenciosului administrativ, în interpretarea demersului primar ca reprezentând valorificarea recunoașterii unui drept în materia dreptului administrativ, de natură a susține ulterior teza recuperării unei pagube ori a beneficiului nerealizat, față de dispozițiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pretențiile deduse judecății în speță, în fața instanței de contencios administrativ, sunt formulate cu depășirea termenului imperativ prevăzut de sediul materiei litigiilor de gen.
Cu privire la incidența în speță a Deciziei nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, pentru dezlegarea unor probleme de drept generate ele practica neunitară a instanțelor judecătorești în soluționarea litigiilor generate de modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești prin care au fost confirmate drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, a învederat instanței de judecată faptul că acest instrument juridic, cu valoare de normă, în economia efectelor conferite de lege unei astfel de soluții judecătorești, nu echivalează repunerii în termen pentru valorificarea accesoriilor aferente drepturilor salariale.
În acest sens a arătat că astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, litigiile respective reclamau neconformități privind punerea în executare a unor hotărâri judecătorești titluri executorii, suspendate de la executare silită, ale căror obligații prestabilite sub imperiul autorității de lucru judecat, au evidențiat obligații pecuniare certe lichide și exigibile.
Interpretând textul Deciziei nr. 2/2014 în economia dispozițiilor legale având ca obiect de reglementare accesoriile ca evaluare a beneficiilor nerealizate instrumentul juridic a arătat că prezintă eficientă pentru hotărârile judecătorești care au prevăzut prin dispozitivul lor dobânzile legale aferente debitului principal, reprezentat de drepturi salariale recunoscute personalului din sectorul bugetar.
Cu alte cuvinte, a arătat că eșalonarea trebuie să evidențieze în regim de eficiență, executarea titlurilor în limitele de dispoziție, sens în care, în executare se impun a fi incluse, proporțional, accesoriile, al căror caracter cert, rezultă indubitabil dintr-o hotărâre judecătorească.
În acest sens, a invocat considerentele Deciziei ICCJ nr. 2/2014, astfel cum au fost expuse la fila 4, penultimul paragraf, ce redau opinia de specialitate a unor reputați practicieni și doctrinari, apropiată de instanță în silogismul aplicat actului de judecată, prin care s-a conchis asupra faptului că măsurile dispuse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 au natura juridică a unei suspendări legale a executării silite a titlurilor executorii și nu se poate reține neexigibilitatea creanțelor din moment ce cauza de amânare a plății a intervenit în faza executării silite. Pe durata suspendării unei executări silite, indiferent cum operează această suspendare (voluntară, judiciară sau legală), dobânda (legală sau convențională) curge, creanța fiind ab initio certă, lichidă și exigibilă. Ceea ce se amână ori se împiedică este, în realitate, executarea silită a creanței consfințite prin titlul executoriu, iar nu existența ori întinderea și nici exigibilitatea ei ca atare.
A apreciat că a reține faptul că, în interpretarea Deciziei de RIL, executarea eșalonată, presupune sine qua non, lucrum cesans, determinat atât pentru titlurile care au evidențiat pertinența unor accesorii cât și pentru cele care nu au prevăzut soluții pentru astfel de petite, ar echivala consolidării anatocismului, ca operațiune financiară de capitalizare a dobânzii, cu consecința reiterării accesoriilor în continuare, mecanism infirmat de legislație în cazul raporturilor de drept civil.
A arătat că în realitate Decizia ICCJ nr. 2/2014, a statuat faptul că, sumele prevăzute de hotărârile judecătorești, eșalonate la plată, prin care nu s-a pretins valorificarea beneficiului nerealizat, sunt purtătoare de dobânzi în termenele și condițiile prevăzute de lege, așadar circumstanțiat de exercițiul disponibilității acțiunii civile în termenele de prescripție.
In drept, pârâta a invocat prevederile art. 205 din Codul de procedura civilă.
La data de 31.03.2015 pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca prescrisă, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pe cale de excepție, a invocat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice arătând că prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr.620/26.02.2015 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, M. Fianțelor Publice nu a fost obligat la plata către reclamant a drepturilor salariale reprezentate de suplimentul corespunzător postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare. Prin urmare, nu există identitate între autoritatea chemată în judecată ca pârâtă și autoritatea obligată la plata drepturilor salariale(în speță Direcția Generală a Finanțelor Publice M.) pentru care se solicită acordarea dobânzii legale sub forma daunelor interese moratorii .A invocat art.36 Cod Procedură Civilă.
A mai arătat că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrată cauza ce formează obiectul dosarului nr._ /HP/C, în care Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept al Înaltei Curți a fost învestit de Curtea de Apel Pitești cu lămurirea asupra unor chestiuni de drept care fac obiectul pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 16 alin.1 literele a) și b) și art. 17 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, raportat la dispozițiile OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Față de această situație, a apreciat că sub imperiul dispozițiilor art. 520 alin. 4 din Noul Cod de Procedură Civilă, în cauză se impune suspendarea soluționării pricinii, până la dezlegarea problemelor de drept cu care a fost învestită înalta Curte de Casație și Justiție.
A invocat prescripția dreptului material la acțiunea având ca obiect sume, reprezentând dobânzi, creanțe care nu au format obiectul cauzei principale.
A arătat că prin sentința nr.620 din data de 26.02.2009 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr.2994/17.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel C., instanța a obligat pârâții AJFP M. (fosta DGFP M., MFP) la plata către reclamant/ă a suplimentului postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% fiecare, din salariul de bază, apreciind că cererea de obligare a pârâților la plata dobânzii legale la debitele restante stabilite prin sentința civilă menționată are un caracter accesoriu față de cererea de obligare la plata drepturilor bănești( fie și doar un rest al acestora, cum este cazul în speță).
De aceea, a arătat că această cerere este supusă acelorași dispoziții legale privitoare la termenul de prescripție ca și în cazul drepturilor bănești a căror actualizare se dorește, fie că aceste temei este dat de art. 1 si 3 din Decretul lege nr. 167/1958, fie de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul Muncii, apreciind că termenul de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune s-a împlinit în cazul tuturor drepturilor bănești a căror actualizare se dorește, deci și în cazul sumelor rămase neachitate din aceste drepturi bănești obținute prin sentința menționată.
A invocat faptul că, prin acțiunea inițială, reclamantul nu a solicitat instanței să se pronunțe asupra pertinenței unei astfel de pretenții, hotărârea judecătorească, ce reprezintă în speță titlu executoriu, nu a dezlegat cu privire la admisibilitatea, pertinența și întinderea accesoriilor obligației principale reținută în sarcina pârâților, demersul litigios, având acest obiect, fiind deferit instanțelor judecătorești, pentru prima dată, în cadrul prezentei acțiuni.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1079 din Vechiul Cod Civil, ce își găsesc corespondent în textul art.1522 din Noul Cod Civil, debitorul unei obligații este pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, ca atare, pretenția afirmată în speță a cărei întindere se apreciază de la data promovării acțiunii anterioare, este în afara limitelor legale, demersul îndeplinind condițiile de admisibilitate, sub acest aspect, doar de la data promovării prezentei acțiuni.
Ca atare, a susținut că orice apreciere asupra legalității pretențiilor deduse judecății, dacă instanța ar respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, în aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate, nu poate înfrânge principiile specifice punerii în întârziere, menținute și de legislația actuală în materie civilă și care nu permit determinarea accesoriilor premergător demersului litigios, pentru ipotezele în care nu subzistă condițiile unei puneri în întârziere de drept.
Revenind la analiza regimului juridic al pretențiilor deduse judecății, a arătat că obligația de a face, prin remiterea unei sume de bani, a cărei exigibilitate este recunoscută creditorului, potrivit dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și menținute de prevederile art. 2500, 2501 și 2517 din Noul Cod Civil, pentru un termen de 3 ani de la data la care i s-a născut dreptul de a o pretinde, cererea de chemare în judecată, ce reclamă valorificarea unor accesorii pentru un drept principal născut la data 16.01.2009, este în mod evident prescrisă.
A menționat că și în ipoteza în care s-ar da eficiență unei interpretări care să susțină o eventuala întrerupere a prescripției dreptului de a pretinde accesoriile obligației pecuniare principale prin demersul litigios inițial, deși o astfel de pretenție ar fi reprezentat un petit suplimentar ale căror condiții de admisibilitate reclamau aceleași criterii de analiză, față de momentul pronunțării soluției din recurs, respectiv 17.06.2009 se poate observa faptul că prezenta acțiune, promovată la 27.02.2015, a fost declanșată la aproape 5 ani de la data soluționării cauzelor privind debitul principal.
A apreciat că în contextul celor de mai sus, rezultă cu evidență faptul că pretențiile ce formează obiectul acțiunii în speță, chiar dacă volițional pot fi apropriate protecției intereselor urmărite în contextul amânării executării titlului primordial prin eșalonare, au fost reclamate cu depășirea termenului general de prescripție.
Cu privire la termenul de prescripție a înțeles să arate instanței de judecată faptul că, raportat la regimul juridic procesual al cererii de chemare în judecată, calificată de chiar reclamanți pe tărâmul contenciosului administrativ, în interpretarea demersului primar ca reprezentând valorificarea recunoașterii unui drept în materia dreptului administrativ, de natură a susține ulterior teza recuperării unei pagube ori a beneficiului nerealizat, față de dispozițiile art. 19 din Legea contenciosului administrative nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pretențiile deduse judecății în speță, în fața instanței de contencios administrativ, sunt formulate cu depășirea termenului imperativ prevăzut de sediul materiei litigiilor de gen.
Pe fondul cauzei, cu privire la incidența în speță a Deciziei nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, pentru dezlegarea unor probleme de drept generate de practica neunitară a instanțelor judecătorești în soluționarea litigiilor generate de modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești prin care au fost confirmate drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, a învederat instanței de judecată faptul că acest instrument juridic, cu valoare de normă, în economia efectelor conferite de lege unei astfel de soluții judecătorești, nu echivalează repunerii în termen pentru valorificarea accesoriilor aferente drepturilor salariale.
A susținut că valorificarea acestei Decizii în cadrul litigiilor pendinte, declanșate în termenul de prescripție, este evident recunoscută de lege, fiind consecința firească a demersului ce-și găsește sediul materiei în textul dispozițiilor Noului Cod de Procedură Civilă la art. 514-518, iar în acest sens, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, litigiile respective reclamau neconformități privind punerea în executare a unor hotărâri judecătorești, titluri executorii, suspendate de la executare silită, ale căror obligații prestabilite sub imperiul autorității de lucru judecat, au evidențiat obligații pecuniare certe, lichide și exigibile.
Interpretând textul Deciziei nr. 2/2014, în economia dispozițiilor legale având ca obiect de reglementare accesoriile, ca evaluare a beneficiilor nerealizate, a arătat că instrumentul juridic prezintă eficiență pentru hotărârile judecătorești care au prevăzut prin dispozitivul lor dobânzile legale aferente debitului principal, reprezentat de drepturi salariale recunoscute personalului din sectorul bugetar.
Cu alte cuvinte a menționat că eșalonarea, trebuie să evidențieze în regim de eficiență, executarea titlurilor în limitele de dispoziție, sens în care, în executare se impun a fi incluse, proporțional, accesoriile, al căror caracter cert, rezultă indubitabil dintr-o hotărâre judecătorească.
Astfel, fie că dobânzile au fost pretinse, ab initio, prin acțiunea privind debitul principal, fie că ele au fost solicitate ulterior, în termenul de prescripție, admisibilitatea lor se susține, atât sub aspectul damnum emergens- recunoscut de dispozițiile OUG nr. 71/2009 prin
prevederile privind actualizarea sumelor eșalonate, cât și sub aspectul lucrum cesans, deopotrivă admisibil, pentru recuperarea beneficiului nerealizat sub imperiul amânării executării prin eșalonare, circumstanțiat de exercițiul disponibilității acțiunii civile.
În acest sens, a înțeles să redea considerentele Deciziei ICCJ nr. 2/2014, astfel cum au fost expuse la fila 4, penultimul paragraf, ce redau opinia de specialitate a unor reputați practicieni și doctrinari, apropiată de instanță în silogismul aplicat actului de judecată, prin care s-a conchis asupra faptului că Măsurile dispuse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 au natura juridică a unei suspendări legale a executării silite a titlurilor executorii și nu se poate reține neexigibilitatea creanțelor din moment ce cauza de amânare a plății a intervenit în faza executării silite. Pe durata suspendării unei executări silite, indiferent cum operează această suspendare (voluntară, judiciară sau legală), dobânda (legală sau convențională) curge, creanța fiind ab initio certă, lichidă și exigibilă. Ceea ce se amână ori se împiedică este, în realitate, executarea silită a creanței consfințite prin titlul executoriu iar nu existența ori întinderea și nici exigibilitatea ei ca atare.
A susținut că în realitate Decizia ICCJ nr. 2/2014, a statuat faptul că, sumele prevăzute de hotărârile judecătorești, eșalonate la plată, prin care nu s-a pretins valorificarea beneficiului nerealizat, sunt purtătoare de dobânzi în termenele și condițiile prevăzute de lege, așadar circumstanțiat de exercițiul disponibilității acțiunii civile în termenele de prescripție, iar în speță, acțiunea a fost promovată cu depășirea termenului de prescripție, rațiuni pentru care eficiența valorificării Deciziei RIL prin care a fost omologată admisibilitatea pretențiilor reprezentând lucrum cesans pentru amânarea executării unor obligații pecuniare prin eșalonare, nu se susține în speță, cauza fiind imposibil de antamat pe fond.
În drept, a invocat dispozițiile art.205 - 208 Cod procedură civilă.
Reclamantul P. N. a depus la data de 09.04.2015 obiecțiuni la întâmpinările depuse de către Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C..
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată și reține următoarele:
Potrivit art.248 alin.1 C.proc.civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale de Administrare Fiscală și excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Județene a Finanțelor Publice M., se constată că acestea sunt întemeiate și vor fi admise, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului împotriva acestora, deoarece cei doi pârâți nu au fost parte în litigiul inițial și întrucât nu au fost obligate la plata drepturilor bănești cuvenite reclamantului, nu pot fi obligate la plata dobânzii pentru acestea.
În ceea ce privește excepția lipsei capacității de exercițiu a Administrației Județene a Finanțelor Publice M., instanța nu se va mai pronunța asupra acesteia, odată ce a stabilit că nu are calitate procesuală.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune se reține că pentru perioada 10.12._12, este întemeiată și urmează a fi admisă, pentru următoarele considerente:
Întrucât obligațiile constatate prin titlul executoriu trebuiau aduse la îndeplinire de bună-voie și de îndată de către debitor, rezultă că momentul nașterii dreptului la reparație este data la care hotărârea pronunțată a devenit executorie si aceasta nu a fost executata.
Însă, potrivit dispozițiilor art.1 din Decretului nr.167/1958, aplicabil in speță având in vedere că prescripția a început să curgă sub imperiul acestei legi, dreptul la acțiune se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege. Potrivit art. 3 din decret termenul este de 3 ani. Cum pentru fiecare luna de neexecutare curge o dobândă, instanța urmează să constate că pentru dobânzile ce au început sa curgă cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii a operat prescripția.
Prin Decizia nr. 7/2015, ÎCCJ (Complet DCD/C) s-a pronunțat, în ședința din 27 aprilie 2015, cu privire la interpretarea art. 16 lit. a) și b) și art. 17 alin. (3) Decretul nr. 167/1958 raportat la dispozițiile OUG nr. 71/2009 și a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă, prin Încheierea din 6 noiembrie 2014, pronunțată în dosarul nr._, și, în consecință, a stabilit că plățile voluntare eșalonate în temeiul O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, efectuate în baza unui titlu executoriu nu întrerup termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru daunele interese-moratorii sub forma dobânzii penalizatoare.
În consecință, se va respinge acțiunea pentru perioada 10.12._12 ca prescrisă.
Prin sentința nr. 620/26.02.2009 pronunțată de Tribunalul M. astfel cum a fost modificată prin Decizia Curții de Apel C. nr.2994/17.06.2009 au fost obligați pârâții la plata către reclamant la plata suplimentului postului și suplimentul treptei de salarizare, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Analizând solicitarea reclamantului, Tribunalul reține că obligația de plată a diferențelor de drepturi salariale acordate prin hotărârea judecătorească menționată anterior a fost executată parțial și cu întârziere de către pârâți conform OUG 71/2009, OG 17/2012 și OUG 92/2012, începând cu anul 2012, în prezent rămânând de achitat procentul de 35% aferent anului 2016.
Instanța reține că titularii creanțelor ce intră în sfera de aplicare a prevederilor OUG 71/2009 sunt îndreptățiți să primească despăgubiri sub forma dobânzii legale penalizatoare (daune-interese moratorii) pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin plata eșalonată a sumelor prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
În acest sens se reține că Înalta Curte de Casație si Justiție, constatând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, prin Decizia în interesul legii nr.2/2014 pronunțată în dosarul nr.21/2013 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 411/03.06.2014 a statuat că: „În aplicarea dispozițiilor art.1082 și art.1088 din Codul civil din anul 1864, respectiv art.1531 alin.(1), alin.(2) teza I și art.1535 alin.(1) din Legea nr.287/2009 privind Codul civil, pot fi acordate daune – interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art.1 și art.2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011, cu modificările și completările ulterioare”.
Potrivit acestei decizii, s-a reținut că daunele – interese moratorii pot fi cumulate cu actualizarea sumelor de bani cu indicele prețului de consum, având în vedere finalitățile distincte ale acestor despăgubiri și anume: menținerea valorii reale a obligației monetare la data efectuării plății în cazul actualizării creanței cu indicele prețurilor de consum, care are caracter compensatoriu, respectiv câștigul pe care creditorul l-ar fi obținut ca urmare a investirii banilor, dacă aceștia ar fi fost plătiți la scadență, în cazul dobânzii penalizatoare, care are caracter moratoriu, cu atât mai mult cu cât acordarea cumulată a acestor despăgubiri este impusă și de principiul reparării integrale a prejudiciului.
Sub acest aspect se reține că, prin OUG 71/2009 nu a fost negată existența creanțelor, ci a fost stabilită o modalitate de executare eșalonată a acestora, iar creanțele ce intră în domeniul de aplicare al acestei ordonanțe, sunt certe, lichide și exigibile, obligațiile de plată născându-se de la momentul rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești, caracterul exigibil fiind recunoscut chiar de actul normativ prin dispozițiile art.1 alin.3 .
Măsurile dispuse prin OUG 71/2009 au natura juridică a unei suspendări legale a executării silite a titlurilor executorii și nu se poate reține neexigibilitatea creanțelor din moment ce cauza de amânare a plății a intervenit în faza executării silite, astfel că, pe durata suspendării unei executări silite, indiferent cum operează această suspendare, respectiv voluntară, judiciară sau legală, dobânda ( legală ori convențională) curge, dobânda fiind certă, lichidă și exigibilă. Ceea ce se amână ori se împiedică este, în realitate, executarea silită a creanței consfințită prin titlu executoriu, iar nu existența ori întinderea și nici exigibilitatea ei ca atare.
Prin reglementarea actualizării sumelor plătite în temeiul ordonanței de eșalonare, cu indicele prețurilor de consum, legiuitorul admite indirect, dar neechivoc că, eșalonarea plății produce un prejudiciu (erodarea valorii creanței) ce trebuie acoperit, iar în cazul în care prin adoptarea OUG 71/2009, s-ar fi urmărit instituirea unor termene legale suspensive, ce ar fi avut drept efect suspendarea exigibilității creanțelor, actualizarea creanțelor cu indicele prețurilor de consum nu s-ar mai fi justificat.
Astfel că, având în vedere dispozițiile art.517 alin.4 Cod proc. Civ. care prevăd că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanță de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial”, este admisibil cumulul dobânzii cu actualizarea obligației cu rata inflației, întrucât nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului.
În raport de aceste dispoziții, instanța reține că reclamantul în calitate de creditor este beneficiarul acestor daune interese – dobânzi legale, pentru neexecutarea integrală a obligației de plată a creanței, fiind evident prejudiciul suferit, cu atât mai mult cu cât, potrivit art.622al.1 Cod proc. civilă executarea trebuia adusă la îndeplinire de bună voie, iar reclamantul prin acte normative succesive, au fost împiedicate să treacă la executarea silită a obligației stabilite prin hotărâre judecătorească.
În consecința, instanța urmează sa admită în parte acțiunea si să oblige pârâții la plata dobânzii legale pentru sumele datorate și rămase neexecutate stabilite prin sentința nr. 620/26.02.2009 pronunțată de Tribunalul M. astfel cum a fost modificată prin Decizia Curții de Apel C. nr.2994/17.06.2009 către reclamant, începând cu data de 27.02.2012 și până la momentul plății efective.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Administrației Județene a Finanțelor Publice M..
Respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 10.12._12.
Respinge acțiunea pentru perioada 10.12._12 ca prescrisă.
Admite în parte acțiunea formulată de formulată de reclamantul P. N., cu domiciliul în Drobeta Turnu Severin, ..2, ., . cu parații Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul in București, ., sector 5,Agenția Naționala de Administrare Fiscala, cu sediul in București, ., sector 5,Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice C. cu sediul in C. .. 2 și Administrația Județeană a Finanțelor Publice M., cu sediul in Drobeta Turnu Severin, P-ta. R. N. nr. 1.
Obligă pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C. la plata dobânzii legale pentru sumele datorate și rămase neexecutate stabilite prin sentința nr. 620/26.02.2009 pronunțată de Tribunalul M. astfel cum a fost modificată prin Decizia Curții de Apel C. nr.2994/17.06.2009 către reclamant, începând cu data de 27.02.2012 și până la momentul plății efective.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Cererea de recurs se va depune la Tribunalul M..
Pronunțată în ședință publică, azi 18.05.2015.
Președinte, C. D. F. | ||
Grefier, M.-V. M. |
Red. F.C.D./Teh. M.M.V.
7 ex./26.05.2015
cod operator 2626
| ← Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința... | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința... → |
|---|
