Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința nr. 873/2015. Tribunalul MEHEDINŢI

Tribunalul MEHEDINŢI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2015

Sentința nr. 873/2015 pronunțată de Tribunalul MEHEDINŢI la data de 18-06-2015 în dosarul nr. 3244/101/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL M.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Sentința Nr. 873/2015

Ședința publică de la 18 Iunie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE C. D. B.

Grefier A. C. Ț.

Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind pe reclamantul M. N. D. și pe pârâții M. FINANȚELOR PUBLICE, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C., ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE M., având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999) plata dobânzii legale sub forma daunelor interese moratorii.

La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, constatând cauza în stare de judecată, s-a trecut la soluționare.

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată la această instanță la data de 08.04.2015, sub nr._, reclamantul M. N. D., funcționar public in cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice C. - Administrației Județene a Finanțelor a Publice M., a chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Naționala de Administrare Fiscala, Direcția G. Regională a Finanțelor Publice C., Administrația Județeană a Finanțelor Publice M., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea la plata dobânzii legale sub forma daunelor-interese moratorii, pentru obligațiile de plata, respectiv drepturile de natura salariala, ce i-au fost recunoscute prin hotărâri judecătorești și care formează obiect al reglementării instituite prin O.U.G. nr. 71/2009, dobânda pe care o solicită de la data rămânerii definitive a titlurilor executorii și până la data plații efective . In motivare arată că, prin decizia nr.2779/02.06.2009 pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel C. a admis acțiunea privind obligarea paraților M.F.P., ANAF și fosta Direcție Generala a Finanțelor Publice M. la plata suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% fiecare, din salariul de bază. Întrucât la 18 iunie 2009 a fost publicata O.U.G. nr. 71/2009, privind plata eșalonată a drepturilor de natura celor solicitate, pârâții-debitori i-au comunicat ca, potrivit legii, vor proceda la plata obligațiilor la termenele și în tranșele stabilite de către această normă.

In condițiile date, debitorii au început executarea obligației cu anul 2012, trimestrial, potrivit transelor stabilite de norma. Precizează că deoarece plățile efectuate au cuprins sumele actualizate doar cu indicele inflației, evitând astfel deprecierea monetară, consideră că, potrivit legii civile, debitorii sunt obligați și la plata dobânzii legale, pe care o pretinde sub forma daunelor-interese moratorii, atât pentru întârzierea în îndeplinirea obligației, determinat de eșalonarea transelor plătite, cât ăi pentru neexecutarea obligației ramase. Motivează că prin plata eșalonată a unei sume de bani i s-a produs un prejudiciu care nu poate fi reparat în întregime prin simpla actualizare cu indicele de inflație, deoarece aceasta actualizare acoperă doar devalorizarea monetara, regăsindu-se în doctrina ca damnum emergens si, lipsindu-l de beneficiul efectiv, recunoscut ca lucrum cessans, este necesar a i se acorda și dobânda sub forma daunelor-interese moratorii, având în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului. In aceste condiții, este evident ca sunt incidente dispozițiile art. 1082 si 1088 din vechiul Cod civil, respectiv ale art. 1531 alin. (1) si (2) teza I si art. 1535 alin. (1) Noul Cod Civil, care consacra principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere de către debitor a obligației, principiu conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferita de creditor, cât ăi beneficiul de care acesta este lipsit. In acest sens, s-a pronunțat si Înalta Curte de Casație si Justiție, prin decizia nr. 2/17.02.2014, conform căreia, in aplicarea dispozițiilor, art.1082 si 1088 din vechiul Cod civil, respectiv ale art. 1531 alin. (1) si (2) teza I si art. 1535 alin.(1) noul Cod civil,..., pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute in titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar in condițiile art. 1 si 2 din O.U.G. nr. 71/2009. Pentru a soluționa astfel, a fost solicitata opinia specialiștilor recunoscuți asupra problemei de drept ce formează obiectul prezentei spete. Potrivit acestora, titularii creanțelor ce intră în sfera de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 71/2009, sunt îndreptățiți să primească despăgubiri sub forma dobânzii legale penalizatoare - daune interese moratorii - pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea unor drepturi salariate personalului din sectorul bugetar. Raționamentul acestei opinii a fost argumentat în sensul că daunele interese moratorii pot fi cumulate cu actualizarea sumelor de bani cu indicele preturilor de consum, având în vedere finalitățile distincte ale acestor despăgubiri, și anume: menținerea valorii reale a obligației monetare la data efectuării plații in cazul actualizării creanței cu indicele preturilor de consum, care are caracter compensatoriu - damnum emergens, respectiv câștigul pe care creditorul l-ar fi obținut ca urmare a investirii banilor, dacă aceștia ar fi fost plătiți la scadenta (fructele civile), în cazul dobânzii penalizatoare, care are caracter moratoriu - lucrum cessans.

Acordarea cumulata a acestor despăgubiri este impusa si de principiul reparării integrale a prejudiciului.

In ceea ce privește momentul de la care îi sunt datorate aceste daune moratorii, consideră că opinia specialiștilor, potrivit căreia creanțele ce intră în domeniul de aplicare al ordonanței de urgență sunt certe, lichide si exigibile, iar obligațiile de plata se nasc de la momentul rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești, reprezintă și soluția legală a acestei chestiuni de drept. Astfel, solicită ca debitorii să fie obligați la plata dobânzii legale penalizatoare de la data rămânerii definitive a titlurilor executorii.

Învederează că termenul general de prescripție privind realizarea drepturilor sale a început sa curgă cu data rămânerii definitive a titlurilor executorii (hotărâri judecătorești), respectiv anul 2009, iar în cursul prescripției, s-a făcut plata primei transe corespunzătoare anului 2012, astfel că termenul de prescripție a fost întrerupt și la data prezentei termenul de prescripție nu s-a împlinit încă. De asemenea, învederează că daunele moratorii, sub forma dobânzii legale, se cuvin atât pentru sumele plătite cu întârziere, cât și pentru sumele ramase neexecutate, din titlu, raportat la temeiul juridic al obligației de plată, respectiv răspunderea civila delictuala. Or, parații au aceeași culpa, atât pentru neexecutarea obligației care a mai rămas, cât și pentru executarea cu întârziere a obligației, posibilitatea acordării de daune moratorii, în aceasta din urma situație, rezultând textual din chiar considerentele deciziei RIL nr. 2/2014 a I.C.C.J. În acest sens se prevalează si de practica judiciara a Curții de Apel C., investită ca instanța de apel, în concret Decizia nr. 4086/04.11.2014 pronunțata în dosarul nr._ . In drept, își întemeiază acțiunea pe disp. art. 1082 si 1088 din vechiul Cod civil, respectiv ale art. 1531 alin. (1) si (2) teza I si art. 1535 alin. (1) noul Cod civil, Decizia nr. 2/2014 a I.C.C.J, deopotrivă pe prev. Legii nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici si prev. Legii nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ. In probațiune, înțelege să se folosească de proba cu înscrisuri, pe care le depune, precum si de orice alt mijloc de proba necesar soluționării cauzei. Depune la dosar: titlul executoriu - sentința civila nr.448/19.02.2009 ; decizia nr. 2773/02.06.2009; dovada îndeplinirii procedurii prealabile cu pârâții-debitorii.

La data de 21.04.2015, Direcția G. Regională a Finanțelor Publice C., a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii formulate de către reclamant .

Invocă existența unui incident procedural în cauză, învederând faptul că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrată cauza ce formează obiectul dosarului nr._ /HP/C, în care Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept al înaltei Curți a fost învestit de Curtea de Apel Pitești cu lămurirea asupra unor chestiuni de drept care fac obiectul pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 16 alin.1 literele a) și b) și art. 17 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, raportat la dispozițiile OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Față de această situație, sub imperiul dispozițiilor art. 520 alin. 4 din Noul Cod de Procedură Civilă, în cauză se impune suspendarea soluționării pricinii, până la dezlegarea problemelor de drept cu care a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție.

Aceste informații rezultă de pe portalul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe cale de excepție, invocă:

Prescripția dreptului material la acțiunea având ca obiect sume, reprezentând dobânzi, creanțe care nu au format obiectul cauzei principale.

Prin Sentința nr. 448 din data de 19.09.2009 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._ rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr.2773 din 2 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel C., instanța a obligat pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generala a Finanțelor Publice M. la plata către reclamant pentru timpul efectiv lucrat ca funcționar public în cadrul DGFP M. a suplimentului corespunzător postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în perioada 01.01.2004 până la pronunțare în cuantum actualizat cu indicele de inflație la data plății efective. Cererea de obligare a pârâților la plata dobânzii legale la debitele restante stabilite prin sentința civilă menționată are un caracter accesoriu față de cererea de obligare la plata drepturilor bănești( fie și doar un rest al acestora, cum este cazul în speță). De aceea, această cerere este supusă acelorași dispoziții legale privitoare la termenul de prescripție ca și în cazul drepturilor bănești a căror actualizare se dorește. Fie că aceste temei este dat de art. 1 si 3 din Decretul lege nr. 167/1958, fie de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul Muncii, termenul de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune s-a împlinit în cazul tuturor drepturilor bănești a căror actualizare se dorește, deci și în cazul sumelor rămase neachitate din aceste drepturi bănești obținute prin sentința menționată. Așa cum a precizat anterior, prin acțiunea inițială, reclamantul nu a solicitat instanței să se pronunțe asupra pertinenței unei astfel de pretenții, hotărârea judecătorească, ce reprezintă în speță titlu executoriu, nu a dezlegat cu privire la admisibilitatea, pertinența și întinderea accesoriilor obligației principale reținută în sarcina pârâților, demersul litigios, având acest obiect, fiind deferit instanțelor judecătorești, pentru prima dată, în cadrul prezentei acțiuni. Potrivit dispozițiilor art. 1079 din Vechiul Cod Civil, ce își găsesc corespondent în textul art. 1522 din Noul Cod Civil, debitorul unei obligații este pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, ca atare, pretenția afirmată în speță a cărei întindere se apreciază de la data promovării acțiunii anterioare, este în afara limitelor legale, demersul îndeplinind condițiile de admisibilitate, sub acest aspect, doar de la data promovării prezentei acțiuni. Ca atare, orice apreciere asupra legalității pretențiilor deduse judecății, dacă instanța ar respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, în aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate, nu poate înfrânge principiile specifice punerii în întârziere, menținute și de legislația actuală în materie civilă și care nu permit determinarea accesoriilor premergător demersului litigios, pentru ipotezele în care nu subzistă condițiile unei puneri în întârziere de drept.

Revenind la analiza regimului juridic al pretențiilor deduse judecății, obligație de a face, prin remiterea unei sume de bani, a cărei exigibilitate este recunoscută creditorului, potrivit dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și menținute de prevederile art. 2500, 2501 și 2517 din Noul Cod Civil, pentru un termen de 3 ani de la data la care i s-a născut dreptul de a o pretinde, cererea de chemare în judecată, ce reclamă valorificarea unor accesorii pentru un drept principal născut la data 03.06.2009, este în mod evident prescrisă. Chiar și în ipoteza în care s-ar da eficiență unei interpretări care să susțină o eventuală întrerupere a prescripției dreptului de a pretinde accesoriile obligației pecuniare principale prin demersul litigios inițial, deși o astfel de pretenție ar fi reprezentat un petit suplimentar ale căror condiții de admisibilitate reclamau aceleași criterii de analiză, față de momentul pronunțării soluției din recurs, respectiv 02.06.2009 se poate observa faptul că prezenta acțiune, promovată la 08.04.2015, a fost declanșată la aproape 6 ani de la data soluționării cauzelor privind debitul principal. În contextul celor de mai sus, rezultă cu evidență faptul că pretențiile ce formează obiectul acțiunii în speță, chiar dacă volițional pot fi apropriate protecției intereselor urmărite în contextul amânării executării titlului primordial prin eșalonare, au fost reclamate cu depășirea termenului general de prescripție. Nu în ultimul rând, cu privire la termenul de prescripție înțelege să arate instanței faptul că, raportat la regimul juridic procesual al cererii de chemare în judecată, calificată de chiar reclamanți pe tărâmul contenciosului administrativ, în interpretarea demersului primar ca reprezentând valorificarea recunoașterii unui drept în materia dreptului administrativ, de natură a susține ulterior teza recuperării unei pagube ori a beneficiului nerealizat, față de dispozițiile art. 19 din Legea contenciosului administrative nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pretențiile deduse judecății în speță, în fața instanței de contencios administrativ, sunt formulate cu depășirea termenului imperativ prevăzut de sediul materiei litigiilor de gen. Pentru considerentele anterior enunțate solicită să se rețină pretențiile deduse judecății sale ca fiind prescrise, urmând a le respinge în consecință. Pe fondul cauzei, cu privire la incidența în speță a Deciziei nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, pentru dezlegarea unor probleme de drept generate de practica neunitară a instanțelor judecătorești în soluționarea litigiilor generate de modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești prin care au fost confirmate drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, învederează instanței faptul că acest instrument juridic, cu valoare de normă, în economia efectelor conferite de lege unei astfel de soluții judecătorești, nu echivalează repunerii în termen pentru valorificarea accesoriilor aferente drepturilor salariale. Valorificarea acestei Decizii în cadrul litigiilor pendinte, declanșate în termenul de prescripție, este evident recunoscută de lege, fiind consecința firească a demersului ce-și găsește sediul materiei în textul dispozițiilor Noului Cod de Procedură Civilă la art. 514-518. În acest sens, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, litigiile respective reclamau neconformități privind punerea în executare a unor hotărâri judecătorești, titluri executorii, suspendate de la executare silită, ale căror obligații prestabilite sub imperiul autorității de lucru judecat, au evidențiat obligații pecuniare certe, lichide și exigibile. Interpretând textul Deciziei nr. 2/2014, în economia dispozițiilor legale având ca obiect de reglementare accesoriile, ca evaluare a beneficiilor nerealizate, instrumentul juridic prezintă eficiență pentru hotărârile judecătorești care au prevăzut prin dispozitivul lor dobânzile legale aferente debitului principal, reprezentat de drepturi salariale recunoscute personalului din sectorul bugetar. În esență recursul în interesul legii a prevăzut faptul că, executarea hotărârilor judecătorești, eșalonat, potrivit dispozițiilor OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, nu poate înfrânge exigibilitatea, chiar dacă afectată de termen, a obligațiilor accesorii.

Cu alte cuvinte eșalonarea, trebuie să evidențieze în regim de eficiență, executarea titlurilor în limitele de dispoziție, sens în care, în executare se impun a fi incluse, proporțional, accesoriile, al căror caracter cert, rezultă indubitabil dintr-o hotărâre judecătorească. Astfel, fie că dobânzile au fost pretinse, ab initio, prin acțiunea privind debitul principal, fie că ele au fost solicitate ulterior, în termenul de prescripție, admisibilitatea lor se susține, atât sub aspectul damnum emergens- recunoscut de dispozițiile OUG nr. 71/2009 prin prevederile privind actualizarea sumelor eșalonate, cât și sub aspectul lucrum cesans, deopotrivă admisibil, pentru recuperarea beneficiului nerealizat sub imperiul amânării executării prin eșalonare, circumstanțiat de exercițiul disponibilității acțiunii civile. În acest sens, înțelege să redea considerentele Deciziei ICCJ nr. 2/2014, astfel cum au fost expuse la fila 4, penultimul paragraf, ce redau opinia de specialitate a unor reputați practicieni și doctrinari, apropiată de instanță în silogismul aplicat actului de judecată, prin care s-a conchis asupra faptului că Măsurile dispuse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 au natura juridică a unei suspendări legale a executării silite a titlurilor executorii și nu se poate reține neexigibilitatea creanțelor din moment ce cauza de amânare a plății a intervenit în faza executării silite. Pe durata suspendării unei executări silite, indiferent cum operează această suspendare (voluntară, judiciară sau legală), dobânda (legală sau convențională) curge, creanța fiind ab initio certă, lichidă și exigibilă. Ceea ce se amână ori se împiedică este, în realitate, executarea silită a creanței consfințite prin titlul executoriu, iar nu existența ori întinderea și nici exigibilitatea ei ca atare. A reține faptul că, în interpretarea Deciziei de RIL, executarea eșalonată, presupune sine qua non, lucrum cesans, determinat atât pentru titlurile care au evidențiat pertinența unor accesorii cât și pentru cele care nu au prevăzut soluții pentru astfel de petite, ar echivala consolidării anatocismului, ca operațiune financiară de capitalizare a dobânzii, cu consecința reiterării accesoriilor în continuare, mecanism infirmat de legislație în cazul raporturilor de drept civil.

În realitate Decizia ICCJ nr. 2/2014, a statuat faptul că, sumele prevăzute de hotărârile judecătorești, eșalonate la plată, prin care nu s-a pretins valorificarea beneficiului nerealizat, sunt purtătoare de dobânzi în termenele și condițiile prevăzute de lege, așadar circumstanțiat de exercițiul disponibilității acțiunii civile în termenele de prescripție. În speță, acțiunea a fost promovată cu depășirea termenului de prescripție, rațiuni pentru care eficiența valorificării Deciziei de RIL prin care a fost omologată admisibilitatea pretențiilor reprezentând lucrum censans pentru amânarea executării unor obligații pecuniare prin eșalonare, nu se susține în speță, cauza fiind imposibil de antamat pe fond.

Pe fond, temeiul pretențiilor deduse judecății în speță nu își găsește consacrare în nicio dispoziție legală a cărei incidență se poate reține în speță. în materia contenciosului administrativ, sediul materiei procesuale a litigiului, teza legală, pentru ipoteze de valorificare a demersurilor inerente recuperării prejudiciului cauzat prin acte administrative intrinseci inclusiv raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici, reținând admisibilitatea demersului ca fiind tributară certitudinii prejudiciului, criteriile sale de determinare, chiar dacă identificabile ulterior, fiind eminamente premergătoare.

În drept, își întemeiază întâmpinarea pe dispozițiile art.205 - 208 Cod procedură civilă.

La data de 05.05.2015, Administrația Județeană a Finanțelor Publice M., în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Ca și chestiune prealabilă, invocă existența unui incident procedural în cauză, învederând faptul că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrată cauza ce formează obiectul dosarului nr._ /HP/C, în care Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept al înaltei Curți a fost învestit de Curtea de Apel Pitești cu lămurirea asupra unor chestiuni de drept care fac obiectul pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 16 alin.1 literele a) și b) și art. 17 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, raportat la dispozițiile OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Față de această situație, sub imperiul dispozițiilor art. 520 alin. 4 din Noul Cod de Procedură Civilă, în cauză se impune suspendarea soluționării pricinii, până la dezlegarea problemelor de drept cu care a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe cale de excepție, a invocat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

In susținerea acestei excepții învederează faptul ca, fata de consorțiul raportului juridic dedus judecații, prin care se pretinde realizarea efectelor raportului de serviciu al reclamantului in calitatea sa de funcționar public in cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice C., Ministerul Finanțelor Publice nu justifica legitimitate procesuala pasiva in cauza.

In esența, in patrimoniul instituției, care nu are calitatea de angajator al reclamantului, nu se poate identifica nici o obligație corelativa drepturilor inerente raporturilor de serviciu.

Pentru identitate de rațiune, accesoriile pretinse pentru neîndeplinirea unor astfel de obligații, nu poate genera in sarcina instituției dobânzile pretinse prin prezenta cauza.

F. de cele arătate, confirmate in prealabil prin hotărâre judecătoreasca definitiva si irevocabila, rezulta cu evidenta faptul ca cererea de chemare in judecata a MFP in prezenta cauza, nu îndeplinește condițiile de admisibilitate cerute demersului sub aspectul justificării legitimității sale procesuale in raport de inexistenta argumentării calității sale de debitor al drepturilor salariale ce constituie in speța obligația principala a raportului juridic dedus judecații.

In plus, solicită a se avea în vedere și faptul ca Ministerul Finanțelor Publice nu justifica legitimitate procesuala in cauza, implicarea sa in asigurarea fondurilor necesare stingerii creditelor pe care instituțiile subordonate le angajează, fiind intrinseca mecanismelor specifice finanțării unor astfel de obligații de la bugetul general consolidat, in limitele dispozițiilor legale, Legea Finanțelor publice nr. 500/2002, cu eventualele dispense prevăzute de Ordonanța Guvernului 22/2002, pentru ipoteza complinirii condițiilor prevăzute de acest instrument juridic.

Înțelege sa reitereze faptul ca Ministerul Finanțelor Publice, neavând calitatea de angajator al reclamantului nu poate fi obligata corelativ unor drepturi pretinse prin efectul unor raporturi de munca sau serviciu.

In egala măsura, calitatea Ministerului Finanțelor Publice de ordonator principal de credite nu poate susține pertinenta angajării răspunderii patrimoniale a acestei instituții.

In mod particular in speța, cauza se afla si sub incidența dispozițiilor Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 de care se prevalează si partea adversa in speța.

Pentru aceste considerente, solicită instanței să retina lipsa calității procesuale pasive a MFP in cauza si, pe cale de consecința, respingerea acțiunii fata de acest parat ca fiind îndreptata împotriva unei persoane fără calitate.

De asemenea, invocă excepția lipsei capacității de exercițiu a Administrației Județene a Finanțelor Publice M..

In susținerea acestei excepții învederează faptul ca aceasta structura, legitimata prin cererea de chemare in judecata ca parat, nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a fi reținuta membra a vreunui liticonsortiu.

In acest sens înțelege sa învedereze faptul ca potrivit prevederilor OUG nr. 74/2013 privind unele masuri pentru îmbunătățirea si reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscala, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative coroborate cu cele ale Hotărârii de Guvern nr. 520/2013 privind organizarea si funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscala in subordinea Agenției au fost înființate direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, instituții publice cu personalitate juridica. In cadrul direcțiilor generale regionale ale Finanțelor publice funcționează, ca structuri fără personalitate juridica:

a) direcții regionale vamale;

b) administrații județene ale finanțelor publice;

c) servicii fiscale municipale si orășenești, precum si birouri fiscale, comunale;

d) birouri vamale de interior si de frontiera.

Așadar in raport de dispozițiile legale prevăzute de aceste instrumente juridice (art.13 din HG nr.520/2013), rezulta cu evidenta faptul ca Administrația Județeană a Finanțelor Publice M., structura fără personalitate juridica aflata in subordinea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice C., nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a figura in prezentul litisconsortiu, reclamantul având obligația de a identifica persoana angajatorului in contradictoriu cu care își poate afirma pretențiile izvorâte din raporturile de serviciu raportat la care își susțin izvorul drepturilor pecuniare pretinse.

Pentru aceste considerente solicită instanței respingerea cererii de chemare in judecata formulata in contradictoriu cu Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. ca fiind îndreptata împotriva unei persoane fără capacitate de exercițiu, inclusiv a drepturilor procesuale.

Prescripția dreptului material la acțiunea având ca obiect sume, reprezentând dobânzi, creanțe care nu au format obiectul cauzei primordiale.

In susținerea acestei excepții înțelege sa arătam instanței de judecata următoarele:

Prin prezenta acțiune se pretinde dobânda legala calculata debitului principal determinat irevocabil in favoarea reclamantului prin efectul Deciziei civile nr.2779/02.06.2009 pronunțata de Curtea de Apel C..

In cauza respectiva reclamantul nu a înțeles sa pretindă si accesoriile debitelor principale afirmate.

In analiza pretențiilor deduse judecații in speța, regimul lor juridic urmează a fi determinat in aplicarea accesorium sequitur principale.

Astfel, determinarea limitelor, întinderii si exigibilității acestora se apreciază in raport de obligația principala.

Ca atare, admisibilitatea lor, de principiu este condiționata de admisibilitatea debitului principal.

Așa cum a precizat anterior, prin acțiunea inițiala reclamantul nu a solicitat instanței sa se pronunțe asupra pertinentei unei astfel de pretenții, hotărârea judecătoreasca ce reprezintă in speța titlu executoriu, nu a dezlegat cu privire la admisibilitatea, pertinenta si întinderea accesoriilor obligației principale reținuta in sarcina paratului DGFP M., demersul litigios, având acest obiect, fiind deferit instanțelor judecătorești pentru prima data in cadrul prezentei acțiuni.

Potrivit dispozițiilor art. 1079 din Vechiul Cod Civil, ce își găsesc corespondent in textul art. 1522 din Noul Cod Civil, debitorul unei obligații este pus in întârziere prin cererea de chemare in judecata, ca atare, pretenția afirmata in speța a cărei întindere se apreciază de la data promovării acțiunii anterioare, este in afara limitelor legale, demersul îndeplinind condițiile de admisibilitate, sub acest aspect doar de la data promovării prezentei acțiuni.

Ca atare, orice apreciere asupra legalității pretențiilor deduse judecații, daca instanța ar respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, in aplicarea dispozițiilor legale indicate, nu poate înfrânge principiile specifice punerii in întârziere, menținute si de legislația actuala in materie civila si care nu permit determinarea accesoriilor premergător demersului litigios, pentru ipotezele in care nu subzista condițiile unei puneri in întârziere de drept.

Revenind la analiza regimului juridic al pretențiilor deduse judecații, obligație de a face, prin remiterea unei sume de bani, a cărei exigibilitate este recunoscuta creditorului, potrivit dispozițiilor art. 1 si 3 din Decretul nr. 167/1958 si menținute de prevederile art. 2500, 2501 si 2517 din Noul Cod Civil, pentru un termen de 3 ani de la data la care i s-a născut dreptul de a o pretinde, cererea de chemare in judecata ce reclama valorificarea unor accesorii pentru un drept principal născut la data 01.01.2007 este in mod evident prescrisa.

In speța, pretențiile deduse judecații puteau fi reclamate in termen prin acțiunile ce au format obiectul dosarului nr._, inacțiuni care au consolidat efectele prescripției extinctive cu privire la valorificarea accesoriilor inerente debitului principal.

Chiar si in ipoteza in care s-ar da eficienta unei interpretări care sa susțină o eventuala întrerupere a prescripției dreptului de a pretinde accesoriile obligației pecuniare principale prin demersul litigios inițial, deși o astfel de pretenție ar fi reprezentat un petit suplimentar al căror condiții de admisibilitate reclamau aceleași criterii de analiza fata de momentul pronunțării soluției din recurs, respectiv 02.06.2009, se poate observa faptul ca prezenta acțiune, a fost declanșata la aproape 6 ani de la data soluționării cauzelor privind debitul principal.

In contextul celor arătate, rezulta cu evidenta faptul ca pretențiile ce formează obiectul acțiunii in speța, chiar daca volitional pot fi apropiate protecției intereselor urmărite in contextul amânării executării titlului primordial prin eșalonare, au fost reclamate cu depășirea termenului general de prescripție.

Nu in ultimul rând, cu privire la termenul de prescripție înțelege sa arate faptul ca, raportat la regimul juridic procesual al cererii de chemare in judecata, calificata de chiar reclamant pe tărâmul contenciosului administrativ, in interpretarea demersului primar ca reprezentând valorificarea recunoașterii unui drept in materia dreptului administrativ, de natura a susține ulterior teza recuperării unei pagube ori a beneficiului nerealizat, fata de dispozițiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr 554/2004, pretențiile deduse judecații in speța in fata instanței de contencios administrativ sunt formulate cu depășirea termenului imperativ prevăzut de sediul materiei litigiilor de gen.

Pentru considerentele enunțate solicită instanței să retina pretențiile deduse judecații sale ca fiind prescrise, urmând a le respinge in consecința.

Cu privire la incidența in speța a Deciziei nr 2/2014 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție in interesul legii, pentru dezlegarea unor probleme de drept generate de practica neunitara a instanțelor judecătorești in soluționarea litigiilor generate de modul de punere in executare a hotărârilor judecătorești prin care au fost confirmate drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, învederează faptul ca acest instrument juridic, cu valoare de norma, in economia efectelor conferite de lege unei astfel de soluții judecătorești, nu echivalează repunerii in termen pentru valorificarea accesoriilor aferente drepturilor salariale.

Valorificarea acestei Decizii in cadrul litigiilor pendinte, declanșate in termenul de prescripție, este evident recunoscuta de lege, fiind consecința fireasca a demersului ce-si găsește sediul materiei in textul dispozițiilor Noului Cod de Procedura Civila la art.514-518.

In acest sens, astfel cum Înalta Curte de Casație si Justiție a reținut, litigiile respective reclamau neconformități privind punerea in executare o unor hotărâri judecătorești, titluri executorii, suspendate de la executare silita, ale căror obligații prestabilite sub imperiul autorității de lucru judecat, au evidențiat obligații pecuniare certe, lichide si exigibile.

Interpretând textul Deciziei nr.2/2014, in economia dispozițiilor legale având ca obiect de reglementare accesoriile ca evaluare a beneficiilor nerealizate, instrumentul juridic prezintă eficienta pentru hotărârile judecătorești care au prevăzut prin dispozitivul lor dobânzile legale aferente debitului principal, reprezentat de drepturi salariate recunoscute personalului din sectorul bugetar.

In esența recursul in interesul legii a prevăzut faptul ca executarea hotărârilor judecătorești, eșalonat, potrivit dispozițiilor OUG nr. 71/2009 nu poate înfrânge exigibilitatea, chiar daca afectata de termen, a obligațiilor accesorii.

Cu alte cuvinte eșalonarea, trebuie sa evidențieze in regim de eficienta, executarea titlurilor in limitele de dispoziție, sens in care, in executare se impun a fi incluse, proporțional, accesoriile, al căror caracter cert, rezulta indubitabil dintr-o hotărâre judecătoreasca.

Astfel, fie ca dobânzile au fost pretinse, ab initio, prin acțiunea privind debitul principal, fie ca ele au fost solicitate ulterior, in termenul de prescripție, admisibilitatea lor se susține, atât sub aspectul damnum emergens - recunoscut de dispozițiile OUG nr. 71/2009 prin prevederile privind actualizarea sumelor eșalonate, cat si sub aspectul lucrum cesans, deopotrivă admisibil, pentru recuperarea beneficiului nerealizat sub imperiul amânării executării prin eșalonare, circumstanțiat de exercițiul disponibilității acțiunii civile.

In acest sens, înțelege sa redea considerentele Deciziei ICCJ nr. 2/2014, astfel cum au fost expuse la fila 4, penultimul paragraf, ce redau opinia de specialitate a unor reputați practicieni si doctrinari, apropiata de instanța in silogismul aplicat actului de judecata, prin care s-a conchis asupra faptului ca Masurile dispuse prin OUG nr.71/2009 au natura juridica a unei suspendări legale a executării silite a titlurilor executorii si nu se poate retine exigibilitatea creanțelor din moment ce cauza de amânare a plații a intervenit in faza executării silite. Pe durata suspendării unei executări silite, indiferent cum operează aceasta suspendare (voluntara, judiciara sau legala), dobânda (legala sau convenționala) curge, creanța fiind ab initio certa, lichida si exigibila. Ceea ce se amâna ori se împiedica este, in realitate, executarea silita a creanței consfințite prin titlul executoriu, iar nu existenta ori întinderea si nici exigibilitatea ei ca atare.

A retine faptul ca, in interpretarea Deciziei de RIL, executarea eșalonată presupune sine qua non, lucrum cesans, determinat atât pentru titlurile care au evidențiat pertinenta unor accesorii cat si pentru cele care nu au prevăzut soluții pentru astfel de petite, ar echivala consolidării anatocismului, ca operațiune financiara de capitalizare a dobânzii, cu consecința reiterării accesoriilor in continuare, mecanism infirmat de legislație in cazul raporturilor de drept civil.

In realitate Decizia ICCJ nr. 2/2014, a statuat faptul ca sumele prevăzute de hotărârile judecătorești eșalonate la plata prin care s-a pretins valorificarea beneficiului nerealizat sunt purtătoare de dobânzi in termenele si condițiile prevăzute de lege, așadar circumstanțiat de exercițiul disponibilității acțiunii civile in termenele de prescripție.

In speța, acțiunea a fost promovata cu depășirea termenului de prescripție, rațiuni pentru care eficienta valorificării Deciziei de RIL prin care a fost omologata admisibilitatea pretențiilor reprezentând lucrum cesans pentru amânarea executării unor obligații pecuniare prin eșalonare, nu se susține in speța, cauza fiind imposibil de antamat pe fond.

Pentru toate aceste considerente solicită instanței, in principal, respingerea acțiunii fata de MFP ca fiind îndreptata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva si totodată ca prescrisa.

Pe fond, a arătat că, resortul de jure al pretențiilor deduse judecații in speța nu își găsește consacrare in nicio dispoziție legala a cărei incidența se poate retine in speța.

In materia contenciosului administrativ, sediul materiei procesuale a litigiului, teza legala, pentru ipoteze de valorificare a demersurilor inerente recuperării prejudiciului cauzat prin acte administrative intrinseci inclusiv raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici, reținând admisibilitatea demersului ca fiind tributara certitudinii prejudiciului, criteriile sale de determinare, chiar daca identificabile ulterior, fiind eminamente premergătoare.

In ceea ce privește susținerile reclamantului referitoare la fondul cauzei, își rezervă dreptul de a formula apărări in cazul in care instanța va respinge excepția invocata.

In drept invocă art. 205 din Codul de procedura civila.

Solicită proba cu înscrisuri si orice alte mijloace de proba care se vor dovedi utile si pertinente in cauza.

Solicită judecarea cauzei in conformitate cu art. 411 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedura civila.

La data de 11.05.2015, Agenția Naționala de Administrare Fiscala, a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii formulată de reclamant pentru următoarele:

1.Chestiune prealabila. Aduce la cunoștința instanței existenta unui incident procedural în cauză respectiv faptul că pe rolul Înaltei Curți de Casație si Justiție a fost înregistrată cauza ce formează obiectul dosarului nr._ /HP/C, în care Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept al Înaltei Curți a fost învestit de Curtea de Apel Pitești cu lămurirea asupra unor chestiuni de drept care fac obiectul pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 16 alin. 1 literele a) si b) si art. 17 alin 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, raportat la dispozițiile OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Fată de situația de fapt anterior relatată, sub imperiul dispozițiilor art. 520 alin. 4 din Noul Cod de Procedură Civilă în cauză se susține suspendarea soluționării pricinii, până la dezlegarea problemelor de drept cu care a fost învestită Înalta Curte de Casație si Justiție.

2. Pe cale de excepție, invocă lipsa calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscala.

În susținerea acestei excepții învederează faptul că, față de consorțiul raportului juridic dedus judecății, prin care se pretinde realizarea efectelor raportului de serviciu al reclamantului in calitatea sa de funcționar public in cadrul Administrației Județene a Finanțelor publice M., Agenția Naționala de Administrare Fiscala nu justifică legitimitate procesuală pasivă în cauză. În esență, în patrimoniul instituției, care nu justifică calitatea de angajator al reclamantului, nu se poate identifica nicio obligație corelativă drepturilor inerente raporturilor de serviciu. Pentru identitate de rațiune, accesoriile pretinse pentru neîndeplinirea unor astfel de obligații, nu poate genera în sarcina instituției dobânzile pretinse prin prezenta cauză.

Față de cele mai sus arătate, confirmate în prealabil, prin hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila, rezultă cu evidență faptul că chemarea în judecată a ANAF în prezenta cauză, nu îndeplinește condițiile de admisibilitate cerute demersului sub aspectul justificării legitimității sale procesuale în raport de inexistența argumentării calității sale de debitor al drepturilor salariale ce constituie în speță obligația principală a raportului juridic dedus judecății. In plus, precizează faptul ca Agenția Națională de Administrare Fiscală nu justifică legitimitate procesuală în cauză, implicarea sa în asigurarea fondurilor necesare stingerii creditelor pe care instituțiile subordonate le angajează fiind intrinsecă mecanismelor specifice finanțării unor astfel de obligații de la bugetul general consolidat, în limitele dispozițiilor legale, Legea finanțelor publice nr.500/2002, cu eventualele dispense prevăzute de Ordonanța Guvernului 22/2002, pentru ipoteza complinirii condițiilor prevăzute de acest instrument juridic. Reiterează faptul ca Agenția Națională de Administrare Fiscală neavând calitatea de angajator al reclamantului nu poate fi obligata corelativ unor drepturi pretinse prin efectul unor raporturi de muncă sau serviciu. În egală măsură, calitatea Agenției Naționale de Administrare Fiscala de ordonator secundar de credite nu poate susține pertinența angajării răspunderii patrimoniale a instituției. În mod particular în speță, cauza se află și sub incidența dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare de care se prevalează și partea adversă în speță. Solicită să se retină lipsa calității procesuale pasive a ANAF în cauză și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii fată de acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate. 3. Lipsa capacității de exercițiu a Administrației Județene a Finanțelor Publice M.. În susținerea aceste excepții învederează instanței faptul că această structură, legitimată prin cererea de chemare în judecată ca pârât, nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a fi reținută membră a vreunui litisconsorțiu. In acest sens înțelege să arate instanței de judecată faptul că potrivit OUG nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative coroborate cu cele ale Hotărârii de Guvern nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală în subordinea Agenției au fost înființate direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, instituții publice cu personalitate juridică. În cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice funcționează, ca structuri fără personalitate juridică:

a)direcții regionale vamale;

b)administrații județene ale finanțelor publice;

c) servicii fiscale municipale și orășenești, precum și birouri fiscale comunale;

d) birouri vamale de interior și de frontieră.Așadar în raport de dispozițiile legale prevăzute de aceste instrumente juridice (art.13 din HG nr. 520/2013), rezultă cu evidentă faptul că Administrația Județeană a Finanțelor Publice M., structură fără personalitate juridică aflată în subordinea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice C., nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a figura în prezentul ltisconsortiu, reclamanții având obligația de a identifica persoana angajatorului în contradictoriu cu care își pot afirma pretențiile izvorâte din raporturile de serviciu raportat la care își susțin izvorul drepturilor pecuniare pretinse.

Prescripția dreptului material la acțiunea având ca obiect sume, reprezentând dobânzi, creanțe care nu au format obiectul cauzei primordiale. În susținerea acestei excepții înțelege să arate instanței următoarele: Prin prezenta acțiune se pretinde dobânda legală calculata debitului principal determinat în favoarea reclamantului prin efectul Sentinței civile nr.448/19.02.2009 pronunțată de Tribunalul M. în cauza ce a format obiectul dosarului nr._, rămasă definitivă si irevocabilă la 02.06.2009. În cauza respectiva, reclamantul nu a înțeles să pretindă si accesoriile debitelor principale afirmate. În analiza pretențiilor deduse judecății în speță, regimul lor juridic urmează a fi determinat în aplicarea accesorium sequitur principale. Astfel, determinarea limitelor, întinderii și exigibilității acestora se apreciază în raport de obligația principală. Ca atare, admisibilitatea lor, de principiu, este condiționată de admisibilitatea debitului principal. Așa cum s-a precizat anterior, prin acțiunea inițială, reclamantul nu a solicitat instanței să se pronunțe asupra pertinenței unei astfel de pretenții, hotărârea judecătorească, ce reprezintă în speță titlu executoriu, nu a dezlegat cu privire la admisibilitatea, pertinența și întinderea accesoriilor obligației principale reținută în sarcina pârâtului DGFP M., demersul litigios, având acest obiect, fiind deferit instanțelor judecătorești, pentru prima dată, în cadrul prezentei acțiuni. Potrivit dispozițiilor art. 1079 din Vechiul Cod Civil, ce își găsesc corespondent în textul art.1522 din Noul Cod Civil, debitorul unei obligații este pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, ca atare, pretenția afirmată în speță a cărei întindere se apreciază de la data promovării acțiunii anterioare este în afara limitelor legale, demersul îndeplinind condițiile de admisibilitate sub acest aspect, doar de la data promovării prezentei acțiuni. Ca atare, orice apreciere asupra legalității pretențiilor deduse judecății, dacă instanța ar respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, în aplicarea dispozițiilor mai sus rubricate, nu poate înfrânge principiile specifice punerii în întârziere, menținute și de legislația actuală în materie civilă și care nu permite determinarea accesoriilor premergător demersului litigios, pentru ipotezele în care nu subzistă condițiile unei puneri în întârziere de drept. Revenind la analiza regimului juridic al pretențiilor deduse judecății, obligația de a face prin remiterea unei sume de bani a cărei exigibilitate este recunoscută creditorului, potrivit disp. art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și menținute de prevederile art. 2500, 2501 și 2517 din Noul Cod Civil, pentru un termen de 3 ani de la data la care i s-a născut dreptul de a o pretinde, cererea de chemare în judecată, ce reclamă valorificarea unor accesorii pentru un drept principal născut la data de 01.01.2007, este evident prescrisă. În esență, pretențiile deduse judecății, puteau fi reclamate în termen prin acțiunile ce au format obiectul dosarului_, inacțiuni care au consolidat efectele prescripției extinctive, cu privire la valorificarea accesoriilor inerente debitului principal. Chiar și în ipoteza în care s-ar da eficiență unei interpretări care să susțină o eventuală întrerupere a prescripției dreptului de a pretinde accesoriile obligației pecuniare principale prin demersul litigios inițial, deși o astfel de pretenție ar fi prezentat un petit suplimentar ale căror condiții de admisibilitate reclamau aceleași criterii de analiză față de momentul pronunțării soluției din recurs respectiv 02.06.2009, se poate observa faptul că prezenta acțiune, promovată la 08.04 2015 a fost declanșată la aproape 6 ani de la data soluționării cauzelor privind debitul principal. În contextul celor de mai sus, rezultă cu evidență faptul că pretențiile ce formează obiectul acțiunii în speță, chiar dacă volițional pot fi apropriate protecției intereselor urmărite în contextul amânării executării titlului primordial prin eșalonare a fost reclamate cu depășirea termenului general de prescripție. Nu în ultimul rând, cu privire la termenul de prescripție înțelege să arate instanței faptul că, raportat la regimul juridic procesual al cererii de chemare în judecată, calificată de chiar reclamant pe tărâmul contenciosului administrativ, în interpretarea demersului primar ca reprezentând valorificarea recunoașterii unui drept în materia dreptului administrativ, de natură a susține ulterior teza recuperării unei pagube ori a beneficiului nerealizat, față de dispozițiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pretențiile deduse judecății în speță, în fața instanței de contencios administrativ, sunt formulate cu depășirea termenului imperativ prevăzut de sediul materiei litigiilor de gen. Pentru considerentele anterior enunțate solicită să rețină pretențiile deduse judecății sale ca fiind prescrise, urmând a le respinge în consecință. Cu privire la incidența în speță a Deciziei nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, pentru dezlegarea unor probleme de drept generate de practica neunitară a instanțelor judecătorești în soluționarea litigiilor generate de modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești prin care au fost confirmate drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, învederează instanței de judecată faptul că acest instrument juridic, cu valoare de normă în economia efectelor conferite de lege unei astfel de soluții judecătorești, nu echivalează repunerii în termen pentru valorificarea accesoriilor aferente drepturilor salariale. Valorificarea acestei Decizii în cadrul litigiilor pendinte, declanșate în termenul de prescripție, este evident recunoscută de lege, fiind consecința firească a demersului ce-și găsește sediul materiei în textul dispozițiilor Noului Cod de Procedură Civilă la art. 514-518. În acest sens, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, litigiile respective reclamau neconformități privind punerea în executare a unor hotărâi judecătorești titluri executorii, suspendate de la executare silită, ale căror prestabilite sub imperiul autorității de lucru judecat, au evidențiat obligații pecuniare certe,lichide și exigibile.

Interpretând textul Deciziei nr. 2/2014, în economia dispozițiilor legale având ca obiect de reglementare accesoriile, ca evaluare a beneficiilor nerealizate, instrumentul juridic prezintă eficiență pentru hotărârile judecătorești care au prevăzut prin dispozitivul lor dobânzile legale aferente debitului principal,reprezentat de drepturi salariale recunoscute personalului din sectorul bugetar. În esență recursul în interesul legii a prevăzut faptul că, executarea hotărârilor judecătorești, eșalonat, potrivit dispozițiilor OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, nu poate înfrânge exigibilitatea, chiar dacă afecta de termen, a obligațiilor accesorii. Cu alte cuvinte eșalonarea, trebuie să evidențieze în regim de eficiență, executarea titlurilor în limitele de dispoziție, sens în care, în executare se impun a fi incluse, proporțional, accesoriile, al căror caracter cert, rezultă indubitabil dintr-o hotărâre judecătorească. Astfel, fie că dobânzile au fost pretinse, ab initio, prin acțiunea privind debitul principal, fie că ele au fost solicitate ulterior, în termenul de prescripție, admisibilitatea lor se susține, atât sub aspectul damnum emergens - recunoscut de dispozițiile OUG nr. 71/2009 prin prevederile privind actualizarea sumelor eșalonate cât și sub aspectul lucrum cesans, deopotrivă admisibil, pentru recuperarea beneficiului nerealizat sub imperiul amânării executării prin eșalonare circumstanțiat de exercițiul disponibilității acțiunii civile.

În acest sens, înțelege să redea considerentele Deciziei ICCJ nr. 2/2014, astfel cum au fost expuse la fila 4, penultimul paragraf, ce redau opinia de specialitate a unor reputați practicieni și doctrinari, apropiată de instanță în silogismul aplicat actului de judecată, prin care s-a conchis asupra faptului că Măsurile dispuse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 au natura juridică a unei suspendări legale a executării silite a titlurilor executorii și nu se poate reține neexigibilitatea creanțelor din moment ce cauza de amânare a plății a intervenit în faza executării silite. Pe durata suspendării unei executări silite, cum operează această suspendare (voluntară, judiciară sau legală),dobânda( legală sau convențională) curge, creanța fiind ab initio certă, lichidă Ceea ce se amână ori se împiedică este, în realitate, executarea silită a creanței consfințite prin titlul executoriu, iar nu existența ori întinderea și nici exigibilitatea ei ca atare . A reține faptul că, în interpretarea Deciziei de RIL, executarea eșalonată, presupune sine qua non, lucrum cesans, determinat atât pentru titlurile care au evidențiat pretinența unor accesorii cât și pentru cele care nu au prevăzut soluții pentru astfel de petite, ar echivala consolidării anatocismului, ca operațiune financiară de capitalizare a dobânzii, cu consecința reiterării accesoriilor în continuare, mecanism infirmat de legislație în cazul raporturilor de drept civil. În realitate, Decizia ÎCCJ nr 2/2014, a statuat faptul că, sumele prevăzute de hotărârile judecătorești, eșalonate la plată, prin care nu s-a pretins valorificarea beneficiului nerealizat, sunt purtătoare de dobânzi în termenele și condițiile prevăzute de lege, așadar circumstanțiat de exercițiul disponibilității acțiunii civile în termenele de prescripție.

Pe fond, a arătat că, resortul de jure al pretențiilor deduse judecații in speța nu își găsește consacrare in nicio dispoziție legala a cărei incidența se poate retine in speța.

In ceea ce privește susținerile reclamantului referitoare la fondul cauzei, își rezervă dreptul de a formula apărări in cazul in care instanța va respinge excepția invocata.

In drept invocă art. 205 din Codul de procedura civila.

Solicită proba cu înscrisuri si orice alte mijloace de proba care se vor dovedi utile si pertinente in cauza.

Solicită judecarea cauzei in conformitate cu art. 223 din Codul de procedura civila.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată și reține următoarele:

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. și Agenția Naționala de Administrare Fiscala București, instanța urmează a o admite întrucât prin titlurile executorii depuse la dosar nu au fost stabilite obligații și în sarcina acestor pârâți și în consecință va fi respinsă acțiunea formulată împotriva acestora ca neavând calitate procesuală pasivă.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, excepția capacității de exercițiu a Administrației Județene a Finanțelor Publice M., excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului invocată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. prin întâmpinare, excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, excepția capacității de exercițiu a Administrației Județene a Finanțelor Publice M., excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de Agenția Naționala de Administrare Fiscala București prin întâmpinare, față de soluția adoptată, instanța nu se va pronunța deoarece au fost invocate de persoane care nu are calitate procesuală în acest dosar. Cu privire la fondul pretențiilor instanța constată următoarele:

Reclamantul M. N. D., este funcționar public în cadrul DGRFP C. – AJFP M., iar prin titlurile executorii depuse la dosar, respectiv Sentința civilă nr. 448/19.02.2009 a Tribunalului M., pronunțată în dosarul nr._, rămasă definitivă și irevocabilă prin DC nr. 2773/02.06.2009 a Curții de Apel C., pronunțată în același dosar a fost recunoscut și acordat dreptul privind plata unor drepturi salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare în procent de câte 25% din salariul de bază, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, drepturi ce nu au fost achitate integral până în prezent, iar prin acțiunea dedusă judecății, solicită obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente drepturilor bănești acordate prin titlul executoriu menționat.

Instanța reține că titularul creanțelor ce intră în sfera de aplicare a prevederilor OUG 71/2009 este îndreptățit să primească despăgubiri sub forma dobânzii legale penalizatoare (daune-interese moratorii) pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin plata eșalonată a sumelor prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

În acest sens se reține că Înalta Curte de Casație si Justiție constatând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile, prin Decizia în interesul legii nr.2/2014 pronunțată în dosarul nr.21/2013 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 411/03.06.2014 a statuat că: „În aplicarea dispozițiilor art.1082 și art.1088 din Codul civil din anul 1864, respectiv art.1531 alin.(1), alin.(2) teza I și art.1535 alin.(1) din Legea nr.287/2009 privind Codul civil, pot fi acordate daune – interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art.1 și art.2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011, cu modificările și completările ulterioare”.

Potrivit acestei decizii, s-a reținut că, natura juridică a măsurilor dispuse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 este aceea de suspendare legală a executării silite a titlurilor executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, calificare care decurge din însuși conținutul art. 1 alin. (2) din ordonanța de urgență, potrivit căruia, în cursul termenului în care are loc plata eșalonată, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.

Cererile adresate instanțelor de judecată, ca și cererea pendinte, prin care au fost solicitate daune-interese sub formă de dobânzi au fost întemeiate pe dispozițiile art. 1082 și 1088 din Codul civil din 1864 ce se regăsește în cuprinsul cap. VII, intitulat „Despre efectele obligațiilor”.

Această poziționare în cuprinsul codului face ca dispozițiile legale invocate să își găsească aplicarea doar în materia răspunderii contractuale sau delictuale.

Întrucât, pentru a se angaja răspunderea civilă contractuală se impune preexistența unui contract, ori de câte ori nu sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale, sunt aplicabile regulile privind răspunderea civilă delictuală, care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile.

Cum . unui act normativ ce are ca efecte suspendarea executării silite nu poate fi analizată din punctul de vedere al răspunderii contractuale, urmează a se analiza în ce măsură acest fapt reprezintă un delict civil, de natură a atrage sancțiunea civilă a daunelor-interese.

Executarea sau executarea cu întârziere a obligației de plată stabilite printr-o hotărâre judecătorească poate antrena răspunderea civilă delictuală, chiar dacă izvorul obligației a cărei încălcare a fost sancționată prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu este un contract, găsindu-și temeiul în dispozițiile art. 1381 NCCP.

Prin urmare, în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

Este evident faptul că prin executarea eșalonată a obligației de plată creditorul a suferit un prejudiciu a cărui existență este confirmată chiar de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, care, în cuprinsul art. 1 alin. (3), prevede că sumele plătite eșalonat se actualizează cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de S.. Or, prin instituirea obligației de actualizare a sumei cu indicele prețurilor de consum, legiuitorul recunoaște implicit existența prejudiciului cauzat prin executarea eșalonată și, în consecință, instituie o reparație parțială, prin acordarea de daune-interese compensatorii (damnum emergens).

În aceste condiții sunt incidente dispozițiile invocate ale art. 1082 și 1088 din Codul civil nr. 1864, respectiv ale art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1.535 alin. (1) din Codul civil din 2009, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care aceasta este lipsit (lucrum cessans).Potrivit acelorași dispoziții, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

În cazul dat, pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art.1 alin.3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele prețurile de consum.

Însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eșalonate a titlurilor executorii, impune și remedierea celui de –al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), repectiv daune- interese moratorii, sub forma dobânzii legale.

Astfel că, având în vedere dispozițiile art.517 alin.4 Cod proc. Civ. care prevăd că „ dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanță de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial”, este admisibil cumulul dobânzii cu actualizarea obligației cu rata inflației, întrucât nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului.

In ceea ce privește data de la care urmează să fie acordate dobânzile se are in vedere că obligativitatea deciziei în interesul legii impune analiza naturii juridice a obligației de plată a dobânzii legale prin prisma instituției răspunderii civile delictuale.

Cum obligațiile constatate prin titlul executoriu trebuiau aduse la îndeplinire de bună-voie și de îndată de către debitor, rezultă că momentul nașterii dreptului la reparație este data la care hotărârea pronunțată a devenit executorie si aceasta nu a fost executată.

Însă, potrivit dispozițiilor art.1 din D. 167/1960, aplicabil in speță având in vedere că prescripția a început să curgă sub imperiul acestei legi, dreptul la acțiune se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege. Potrivit art. 3 din decret termenul este de 3 ani. Cum pentru fiecare lună de neexecutare curge o dobândă, instanța urmează să constate că pentru dobânzile ce au început sa curgă cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii a operat prescripția.

În raport de aceste dispoziții, instanța reține că reclamantul în calitate de creditor este beneficiarul acestor daune interese – dobânzi legale, pentru neexecutarea integrală a obligației de plată a creanței, fiind evident prejudiciul suferit, cu atât mai mult cu cât, potrivit art.622al.1 Cod proc. civilă executarea trebuia adusă la îndeplinire de bună voie, iar reclamantul prin acte normative succesive, a fost împiedicată să treacă la executarea silită a obligației stabilite prin hotărâre judecătorească.

Așa fiind, se apreciază că reclamantul este îndreptățit la plata dobânzilor legale pentru sumele rămase neexecutate din titlul executoriu, dobânzi care sunt datorate pe ultimi trei ani introducerii acțiunii respectiv, față de data introducerii cererii de chemare în judecată 08.04.2015, începând cu data de 08.04.2012.

Cât privește obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale anterioară datei de 08.04.2012, instanța urmează a respinge acțiunea, ca fiind prescrisă.

Conform considerentelor deciziei nr. 2/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii modul de acordare a dobânzii legale se face pe ultimii 3 ani înainte de data introducerii acțiunii.

Astfel, din conținutul acestei decizii rezultă în esență că executarea cu întârziere sau neexecutarea obligației de plată stabilite printr-o hotărâre judecătorească reprezintă o faptă ilicită de natură a antrena răspunderea civilă delictuală, chiar dacă izvorul obligației inițiale a cărei încălcare s-a constatat prin hotărârea judecătorească este un contract.

Ori, conform regulilor răspunderii delictuale, debitorul este de drept în întârziere, de la momentul săvârșirii faptei considerate a fi ilicite, fără a fi necesar să fie pus în întârziere, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, cum s-a reținut în hotărârea primei instanțe.

Pe de altă parte, o cerere de genul celei promovate este supusă termenului general de prescripție de 3 ani, iar ca o plată să fie echivalată cu o formă de recunoaștere a obligației principale și implicit și a celei accesorii trebuie ca respectiva plată să fi fost voluntară.

În cazul de față, plata a fost însă efectuată în temeiul unei dispoziții legale care eșalona executarea unui titlu executoriu; deci, nu a avut un caracter voluntar, ci plata era impusă pe de o parte de existența unui titlu executoriu, iar pe de altă parte de o normă juridică care reglementa modul de executare al unei hotărâri judecătorești.

Prin urmare, sumele solicitate trebuie acordate în limitele termenului general de prescripție de 3 ani.

Pentru considerentele expuse mai sus, instanța urmează a admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ și ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE M. și în consecință a respinge acțiunea formulată împotriva acestora, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, a admite în parte acțiunea, a obliga pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția G. Regională a Finanțelor Publice C. să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumelor restante, rămase neachitate, stabilite prin titlul executoriu respectiv decizia nr. 2773/2.06.2009 a Curții de Apel C. pronunțată în dosarul nr._, dobândă ce va fi calculată începând cu ultimii 3 ani anteriori datei introducerii prezentei acțiuni, respectiv 08.04.2012 și până la data achitării efective a debitului principal, respingând acțiunea pentru restul perioadei solicitate, ca fiind prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscala București, cu sediul în București, ., sector 5 și Administrației Județene a Finanțelor Publice M., cu sediul în Dr. Tr. S., . nr. 1, jud. M. și în consecință respinge acțiunea formulată împotriva acestora, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul M. N. D., CNP_ cu domiciliul în Dr. Tr. S., ., ., . în contradictoriu cu pârâții M. FINANTELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5 și cu sediul procesual ales la sediul AJFP M., din Dr. Tr. S., Piața R. N. nr. 1, jud. M. și DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE C., cu sediul în C., .. 2, jud. D..

Obligă pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția G. Regională a Finanțelor Publice C. să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumelor restante, rămase neachitate, stabilite prin titlul executoriu respectiv decizia nr. 2773/02.06.2009 a Curții de Apel C. pronunțată în dosarul nr._, dobândă ce va fi calculată începând cu ultimii 3 ani anteriori datei introducerii prezentei acțiuni, respectiv 08.04.2012 și până la data achitării efective a debitului principal.

Respinge acțiunea pentru restul perioadei solicitate, ca fiind prescrisă.

Cu recurs.

Pronunțată în ședința publică de la 18 Iunie 2015.

Președinte,

C. D. B.

Grefier,

A. C. Ț.

Red. C.D.B./Tehnodact. A.C.Ț.

7 ex./29.06. 2015

Cod operator 2626

← Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința...		Anulare act emis de autorităţi publice locale. Sentința nr.... →

Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința nr. 873/2015. Tribunalul MEHEDINŢI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința nr. 873/2015. Tribunalul MEHEDINŢI