Pretentii. Sentința nr. 304/2015. Tribunalul MEHEDINŢI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 304/2015 pronunțată de Tribunalul MEHEDINŢI la data de 16-03-2015 în dosarul nr. 437/101/2014*
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Sentința Nr. 304/2015
Ședința publică de la 16 Martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. Z.
Grefier O. E. C.
Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind pe reclamantul T. G. și pe pârâtele ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE M. și D. C., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat P. V. pentru reclamant, lipsă pârâții.
Procedura d citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Conform art. 131 Cod procedură civilă, instanța din oficiu procedează la verificarea competenței generale, materiale și teritoriale de a judeca pricina și constată că este competentă cu soluționarea prezentei cauze în temeiul art. 95 pct.1 Cod procedură civilă rap. la art. 10 alin.1 teza I și art. 10 alin. 3 din Legea 554/2004.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, constatându-se cauza în stare de judecată s-a acordat cuvântul părților prezente asupra excepției prescripției parțiale a dreptului la acțiune pentru perioada 27.02._08 invocată din oficiu de instanță și pe fondul cauzei.
Reprezentantul reclamantului solicită respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune.
Pe fondul cauzei solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtelor la plata dobânzii pentru suma de 3833 lei achitată cu titlu de taxă de primă înmatriculare, dobândă calculată de la data plății și până la momentul restituirii efective a taxei.
De asemenea acesta solicită acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.
TRIBUNALUL
Asupra cauzei de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 23.01.2014, sub nr._ reclamantul T. G. a chemat în judecată pârâții Administrația Județeană A Finanțelor Publice M. și Direcția Generală Regională A Finanțelor Publice C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea dobânzii aferentă sumei de 3833 lei achitată la Trezoreria Drobeta Turnu Severin, prin chitanța nr._/27.02.2008, sumă restituită în baza sentinței nr. 1375/2013.
În motivarea cererii a arătat că în anul 2012 s-a adresat instanței pentru recuperarea taxei în sumă de 3833 lei iar prin sentința civilă nr. 1375/2013, definitivă și irevocabilă, pronunțată în dosarul nr._/101/2012 Tribunalul M. a dispus restituirea acestei sume de 3833 lei achitată de reclamant cu titlul de taxă de primă înmatriculare.
A mai arătat că însă Curtea de Justiție a Uniunii Europene fiind sesizată cu o întrebare preliminară de către Tribunalul Sibiu ( cauza M. I., C-565/11) prin Hotărârea din 18 aprilie 2013 a statuat că „ dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiu principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.
D. urmare prin adresa înregistrată la AJFP M. sub nr._/11.12.2013 s-a solicitat acestei instituții și restituirea dobânzii aferentă sumei de 3833 lei conform sentinței menționate mai sus însă solicitarea reclamantului nu a fost aprobată.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 70 și 124 Cod procedură fiscală.
În dovedirea acțiunii reclamantul a depus la dosar, în copie, următoarele înscrisuri: dovada îndeplinirii procedurii prealabile și sentința nr. 1375/11.02.2013 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._/101/2012.
La data de 28.02.2014 pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant.
Pe cale de excepție, față de data introducerii cererii de chemare în judecată, a invocat prescripția dreptului la acțiune.
Astfel, potrivit art. 135 Cod procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, "dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la compensare sau restituire.", reclamantul a plătit taxa în anul 2008 și s-a adresat cu cerere de restituire la instanța de judecată în anul 2014, astfel că, de la data nașterii dreptului la restituire al reclamantului și până la data la care a introdus cererea, au trecut 5 ani.
A apreciat că prescripția dreptului la acțiune s-a împlinit la data de 01.01.2014, dată la care s-a împlinit și termenul de 5 ani prevăzut pentru recuperarea creanțelor fiscale, potrivit art.135 Cod procedură fiscală.
Pe fondul cauzei a arătat că suma de referință se calculează și se plătește potrivit normelor prevăzute în art. 124 Cod procedură fiscală.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 124 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, "pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) si (21) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor".
În conformitate cu dispozițiile art. 70 Cod procedură fiscală, "cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare".
A arătat că art. 124 Cod procedură fiscală are două teze: prima se referă la termenul de 45 de zile la expirarea căruia începe să curgă dobânda și a doua teză prevede obligația contribuabilului de a cere restituirea dobânzii la organul fiscal.
CJUE, prin decizia preliminară dată în cauza C-565/11 - M. I. împotriva Administrației Finanțelor Publice Sibiu și Administrației Fondului pentru Mediu - s-a pronunțat numai asupra primei teze a art. 124 și a statuat că revine ordinei juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea condițiile în care se impune acordarea unor astfel de dobânzi, în special rata și modul de calcul al acestor dobânzi.
Prin încheierea de ședință din data de 28.03.2014 s-a dispus conceptarea și citarea în cauză în calitate de pârâtă a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice C..
Prin sentința nr. 1762/16.05.2014 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._ s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a respins cererea de chemare în judecată ca efect al prescripției extinctive.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul T. G..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel C. la data de 27.06.2014, sub nr._ .
Prin Decizia nr. 7050/18.11.2014 Curtea de Apel C., a admis recursul formulat de reclamantul T. G. împotriva sentinței nr. 1762/16.05.2014 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, a casat sentința și a trimis cauza pentru rejudecare la instanța de fond.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului M., Secția a II –a Civilă de C. Administrativ și Fiscal la data de 09.02.2015, sub nr._ .
Analizând acțiunea formulată de reclamant, instanța constată și reține următoarele:
În baza art. 248 Cod procedură civilă instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepției prescripției dreptului la acțiune.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune instanța reține că potrivit dispozițiilor articolului 131 din Codul de procedură fiscală, dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept. De asemenea, în temeiul articolului 12 din decretul cu numărul 167/1958, în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită. Ca atare, pentru plata unei creanțe fiscale nedatorate, cum este cea de față, se poate solicita restituirea și a dobânzii, calculându-se un termen de 5 ani începând cu data de 01.01.2009, față de situația că taxa specială a fost achitată în anul 2008. Având în vedere dispoziția codului de procedură fiscală de mai sus, se poate concluziona că acțiunea de restituirea a dobânzii trebuia formulată începând cu data de 01.01.2014. Reclamantul a formulat prezenta acțiune în data de 23.01.2014, și ca atare pentru perioada anului 2008, adică cea cuprinsă între data pății, 11.11.2008 și finele anului, 31.12.2008, dreptul de creanță este prescris.
Însă începând cu data de 01.01.2009 dreptul solicitat nu este prescris, deoarece pentru o taxă specială achitată în anul 2009, ca ipoteză, termenul de prescripție se calculează începând cu data de 01.01.2010, adică socotind un termen de 5 ani de introducere a acțiunii, prescripția intervenind abia în data de 01.01.2015.
Prin Decizia nr. 1/2014, ÎCCJ a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel C., statuând că: “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201, art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2512, art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.”.
Prin urmare, în cazul în care datoriile de natură fiscală la care ne referim – taxele speciale pentru înmatriculare, și ca atare și dobânzile eferente, au fost achitate înaintea datei de 01.10.2011, atunci în materia prescripției se aplică Decretul lege cu numărul 167/1958, iar nu NCC, ceea ce înseamnă că instanța poate invoca din oficiu prescripția extinctivă și cu atât mai mult partea adversă va putea invoca excepția prescripției dreptului dedus judecății, așa cum s-a întâmplat în litigiul de față.
În ceea ce privește data de la care se poate acorda dobânda prin raportare la termenul de prescripție, acționează două dispoziții legale care sunt nu neapărat contrare, ci incompatibile. Pe de o parte curge un termen de prescripție pentru fiecare restituire în parte, în cazul unor prestații succesive, atât în temeiul NCC – articolul 2526, cât și ale Decretului 167/1958 – articolul 12: „În cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.”, iar pe de altă parte dispozițiile articolului 131 din Codul de procedură fiscală mai sus citate, care statuează că termenul de prescripție se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept. Conform regulilor din materie fiscală, termenul de început al calcului prescripției este 01.01._ – data de 1 ianuarie a următorului an, motiv pentru care cererea în restituirea dobânzii nu apare ca fiind prescrisă pentru perioada ulterioară acestei date. În situația în care o parte a debitului solicitat este în afara termenului de prescripție, cum este situația de față, adică debitul aferent perioadei 11.11.2008 – 31.12.2008, acțiunea nu se poate respinge ca prescrisă în totalitate. Textele de mai sus trebuie coroborate astfel încât ambele să producă efecte – adică atât în ceea ce privește calculul pentru fiecare lună a prestațiilor succesive, și în același timp art. 131 C. pr. fiscală să nu fie înlăturat. În situația în care se apreciază că acțiunea este prescrisă în totalitate, sau că este prescrisă pentru ultimii 5 ani calculați lună de lună, fără a se ține seama de data de 1 ianuarie a anului următor nașterii dreptului, atunci în fapt se refuză aplicarea acestui text de lege – articolul 131.
Cu alte cuvinte, instanțele vor trebui să dea eficiență juridică ambelor texte legale, adică atât aceluia care statuează că în cazul prestațiilor efective va opera o prescripție deosebită pentru fiecare dintre acestea - articolul 2526 NCC și articolul 12 al Decretului 167/1958, cât și textului special care impune calculul prescripției extinctive începând cu data de 01 ianuarie a anului următor plății debitului – articolul 131, iar acest lucru se poate face numai socotind care este anul a cărui dată de 01 ianuarie se poate include în termenul de prescripție de 5 ani anteriori introducerii acțiunii.
Astfel, pornind de la realitatea că de la data achitării taxei speciale și până la cererea sa de restituire au trecut mai mult de 5 ani, se va face un nou calcul al acestui termen de prescripție de 5 ani, verificându-se care este anul a cărui dată de 01 ianuarie este inclusă în termenul de 5 ani de prescripție anteriori datei introducerii cererii, această dată de 01 ianuarie a anului respectiv fiind socotită termenul de start al perioadei pentru care se poate acorda dobândă.
În ceea ce privește reținerea unui caz de întrerupere a termenului de prescripție, și anume acela reglementat de articolul 16 alineatul 1 litera a) al Decretului Lege 167/1958, aplicabil până în data de 01.01.2011, respectiv recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, instanța constată că un asemenea caz nu poate fi reținut în prezentul dosar. Se interpretează că persoana juridică în favoarea căreia curge prescripția este statul român, iar acesta a recunoscut dreptul la restituire prin OUG 50/2008, de vreme ce a abrogat prevederile anterioare care reglementau taxa de primă înmatriculare. Se susține că prin abrogarea art. 214 indice 1 C pr. fiscală, ca urmare a publicării în Monitorul Oficial a OUG nr. 50/2008, s-a recunoscut că taxa de prima înmatricularea fost reglementată și percepută cu încălcarea dreptului comunitar, stabilindu-se și o procedură de restituire parțială. În esență, în această interpretare se susține că în urma pronunțării hotărârii din cauza Francovich, Curtea Europeană de Justiție a statuat în mod clar că revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru să desemneze instanțele competente și să prevadă căile procedurale de a acționa în justiție destinate să asigure protejarea deplină a drepturilor de care se bucură justițiabilii în virtutea dreptului comunitar. Răspunderea care îi revine statului de a repara consecințele prejudiciului cauzat de încălcarea dreptului comunitar se antrenează în cadrul dreptului național. Astfel, instanțele națiionale apreciază în funcție de fiecare caz dacă reclamanții au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul pe care pretind că l-au suferit ca urmare a unei încălcări a dreptului comunitar de către un stat membru și, dacă este cazul, determină nivelul acestor despăgubiri. În această privință, Curtea a amintit cele două principii clasice pe care trebuie să le respecte condițiile prevăzute de legislația internă, și anume faptul că acestea nu pot fi mai puțin favorabile decât cele care privesc acțiuni interne similare (principiul echivalenței) și că nu pot fi concepute astfel încât să facă practic imposibil sau excesiv de dificil să se obțină reparația (principiul efectivității).Dreptul comunitar impune o reparație efectivă și nu permite nicio cerință suplimentară, a legislației statului membru, care ar face extrem de dificilă obținerea de daune-interese sau de alte despăgubiri. În privința termenului de prescripție, nu există o reglementare comunitară expresă, fiind responsabilitatea statutelor membre de aplica proceduri interne similare. În speță, prin procedură similară internă se aplică dispozițiile articolului 135 din C. pr. fiscală. Problema este însă cea momentului când se naște dreptul la restituire. În stabilirea acestui moment, trebuie să se aibă în vedere principiile de drept comunitar, ce se aplică cu prioritate în ordinea internă, și în concret principiul efectivității. Interpretarea și aplicarea acestui principiu va avea în vedere și recomandările Comisiei Europene formulate în cadrul unui Studiu privind elaborarea unei Cărți albe a acțiunilor în despăgubiri rezultate din încălcarea dreptului comunitar, pentru acoperirea prejudiciilor suferite de persoanele private. Concluziile Comisiei Europene sunt în sensul că reglementarea unui asemenea termen are meritul de a conferi o anumită securitate juridică. Totuși, acesta poate deveni și un obstacol considerabil în recuperarea tuturor pagubelor suferite. Referitor la termenul de prescripție, sunt foarte importante durata acestuia, momentul de la care începe să curgă, precum și posibilitatea suspendării. Principiul efectivității presupune stabilirea termenului de prescripție astfel încât să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea, de către victimele încălcării, a dreptului la reparație pentru prejudiciile suferite. În cazul acțiunilor independente (en. „stand-alone”), Comisia a propus ca termenele de prescripție să nu înceapă să curgă înainte de momentul la care persoana prejudiciată ca urmare a încălcării este în mod rezonabil prezumată că are cunoștință de acest fapt, precum și de prejudiciul care i-a fost creat. În cazul unei încălcării continue sau repetate, Comisia a propus ca termenele de prescripție să nu înceapă să curgă înainte de data la care încetează încălcarea. Din coroborarea acestor considerații, se remarcă că se impune aprecierea potrivit căreia momentul la care se naște dreptul de a cere restituirea să nu fie anterior recunoașterii încălcării dreptului comunitar chiar de către statul membru prin însăși adoptarea OUG nr. 50/2008. În concluzie, în considerarea dispozițiilor articolului 135 C pr. fiscală, termenul de prescripție va începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care se naște dreptul de restituire, adică de la 1 ianuarie 2009. Considerarea nașterii dreptului la restituire la data achitării taxei ar fi de natură a impune o obligație excesivă, împovărătoare contribuabilului obligat în temeiul legii unui stat membru la plata cesteia și de natură a aduce atingere principiului efectivității. Concomitent, se apreciază în raport de perioada redusă între data achitării și data adoptării OUG nr. 50 /2008 prin care s-a statuat asupra încălcării dreptului comunitar, că nu există iminența pericolului de a fi afectată ordinea și stabilitatea juridică, în sensul că nu se poate reține o stare prelungită de pasivitate a contribuabilului între momentul plății și momentul de la care se apreciază nașterea dreptului de a solicita restituirea.
Apreciez că nu se poate îmbrățișa acest punct de vedere pentru două principale considerente, după cum urmează: 1. Nu există un fundament juridic clar, respectiv un temei de drept care să susțină cele reținute. Recomandările Comisiei Europene formulate în cadrul unui Studiu privind elaborarea unei Cărți albe a acțiunilor în despăgubiri rezultate din încălcarea dreptului comunitar, la care se face trimitere expresă în această interpretare, nu constituie în mod evident un izvor de drept. Numai normele de drept comunitare, în principal regulamentul și parțial directiva, precum și jurisprudența CJUE, pot constitui izvor de drept pentru instanțele naționale. Conform dispozițiilor articolului 4 din NCPC, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților. Ori un asemenea studiu nu poate constitui o normă de drept comunitar. 2. Ceea ce este însă și mai important, în privința acestui punct de vedere, este faptul că Ordonanța de Urgență a Guvernului cu numărul 50/2008 nu poate fi echivalată cu o recunoaștere a dreptului de a solicita restituirea taxei speciale de înmatriculare. În primul rând, cazurile de întrerupere a prescripției extinctive sunt unele de strictă interpretare, neputând fi extinse la alte situații decât cele din textul de lege sau interpretate extensiv. Așa fiind, recunoașterea debitorului trebuie să fie una expresă, evidentă și neechivocă. Ori nici o prevedere a acestui act normativ al OUG 50/2008 nu lasă a se înțelege existența unui drept la restituirea taxei speciale de primă înmatriculare, anterioare taxei introduse prin respectiva ordonanță. Mai mult, în expunerea de motive a acestui act normativ nu se face nici o referire la recunoașterea dreptului de restituire a taxei de primă înmatriculare. Singura referire din preambulul textului de lege este cea se referă la normele de drept comunitar aplicabile: „ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene”, însă aceasta nu se poate interpreta în sensul că s-ar recunoaște dreptul la restituirea taxelor speciale de înmatriculare, de vreme ce argumentul este folosit tocmai pentru a justifica introducerea unei asemenea taxe. Prin OUG cu numărul 50/2008 se introduce o taxă specială ce se va achita în vederea înmatriculării, și anume taxa de poluare, astfel încât nu se poate susține din punct de vedere juridic că acest text echivalează cu o recunoaștere a dreptului de restituire a precedentei taxe speciale. În fine, urmărind rațiunea acestei interpretări, s-ar putea ajunge la situația absurdă în care cererea de restituire a unei taxe de poluare achitată în anul 2008 s-ar prescrie de abia la data de 01.01.2018, deoarece similar OUG 50/2008, care instituia taxa de poluare, a fost emisă Legea cu numărul 9/2012, care instituie taxa de emisii poluante. Ori, dacă se convine că prin OUG 50/2008 statul recunoaște dreptul de restituire a taxei speciale anterioare, așa cum se reține mai sus, trebuie să se convină și că prin Legea cu numărul 9/2012 statul recunoaște dreptul de restituire a taxei de poluare – taxa anterioară, existând aceleași rațiuni, întărite de studiul privind elaborarea unei cărți albe la care se face trimitere. Prin urmare, ca efect al întreruperii dreptului de prescripție prin Legea cu numărul 9/2012 în cererea de restituire a unei taxe de poluare achitată în anul 2008, va curge un nou termen de 5 ani de prescripție de la data de 1 ianuarie a anului următor apariției cazului de întrerupere – Legea cu numărul 9/2012, adică un termen de 5 ani socotit de la 01.01.2013, ceea ce semnifică că prescripția va interveni începând cu data de 01.01.2018 într-o cerere de restituire a unei taxe de poluare achitată de exemplu în data de 11.10.2008.
Față de cele mai sus expuse, instanța va admite în parte excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada situată în afara termenului de 5 ani ulteriori datei de 01.01.2009 (care constituie data de 01 ianuarie a anului următor plății), și anume pentru perioada situată între data plății și data de 01.01.2009.
Asupra fondului cauzei, reclamantul prin cererea înregistrată sub nr._/101/2012, a solicitat restituirea sumei de 3833 lei achitată cu chitanța . nr._/27.02.2008, reprezentând taxă de primă înmatriculare pentru autoturismul second – hand achiziționat, cerere ce a fost admisă prin sentința nr. 1375/11.02.2013, fiind obligată pârâtă Administrația Finanțelor Publice Drobeta Turnu Severin să restituie reclamantului 3833 lei.
Cu dispoziție de plată, pârâta Administrația Finanțelor Publice Drobeta Turnu Severin a dispus restituirea către reclamant a sumei de 3833 lei.
Prin acțiunea de față, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumei de 3833 lei, achitată cu chitanța . nr._/27.02.2008 reprezentând taxă de primă înmatriculare.
Instanța reține că potrivit art.124 Cod procedură fiscală,pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.
Instanța constată însă că, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu o întrebare preliminară de către Tribunalul Sibiu (cauza M. I., C-565/11) prin care s-a solicitat să se stabilească dacă „principiile echivalenței, efectivității și proporționalității remediilor pentru încălcările dreptului Uniunii ocazionate particularilor prin aplicarea unei legislații neconforme cu dreptul Uniunii, rezultate din jurisprudența Curții, coroborate cu dreptul de proprietate, instituit de articolul 6 TUE și de articolul 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pot fi interpretate ca opunându‑se unor dispoziții de drept intern care restrâng cuantumul prejudiciului susceptibil de a fi recuperat de particularul al cărui drept a fost încălcat”. Prin Hotărârea din 18 aprilie 2013, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a declarat că Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.
Astfel, întrucât dispozițiile art.124 Cod procedură fiscală privitoare la momentul de la care curge dobânda legală sunt contrare dreptului comunitar, acestea vor fi înlăturate de la aplicare astfel încât celui vătămat să i se asigure protecția juridică eficientă conferită de principiul priorității dreptului comunitar.
Prin urmare, se apreciază că, reclamantul are dreptul la plata dobânzii legale în materie fiscală calculată de la data de 01.01.2009 și până la data restituirii taxei de primă înmatriculare, cuantumul acesteia urmând a fi stabilit de către organul fiscal.
De asemenea, în considerentele deciziei CJUE de mai sus se arată că această pierdere depinde în special de durata indisponibilizării sumei plătite fără temei cu încălcarea dreptului Uniunii și survine astfel, în principiu, în perioada cuprinsă între data plății fără temei a taxei în cauză și data restituirii acesteia. În acest fel, se menționează că paguba produsă este cuantificată ca fiind aceea echivalentă cu suma ce produce dobândă între data plății nedatorate și data restituirii.
Pentru aceste considerente, instanța va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtele să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumei de 3833 lei calculată conform Codului de procedură fiscală, achitată cu titlul de taxă de primă înmatriculare pentru autovehicule cu chitanța . nr._/27.02.2008, calculată de la data de 01.01.2009 și până la data restituirii taxei de primă înmatriculare.
În baza art.453 alin.1 C.pr.civ. va obliga pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 850 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat către reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 27.02._08.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul T. G., CNP_, cu domiciliul în ., în contradictoriu cu pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice M., cu sediul în localitatea Drobeta Turnu Severin, Piața R. N., nr. 1, județul M. și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C., cu sediul în municipiul C., .. 2, județul D..
Obligă pârâtele să restituie reclamantului dobânda legală calculată conform Codului de procedură fiscală aferentă sumei de 3833 lei achitată cu titlul de taxă de primă înmatriculare pentru autovehicule cu chitanța . nr._/27.02.2008, calculată de la data de 01.01.2009 și până la momentul restituirii efective a taxei de primă înmatriculare.
Obligă pârâtele să plătească reclamantului suma de 850 lei cheltuieli de judecată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, cale de atac care se va depune la Tribunalul M..
Pronunțată în ședință publică azi 16.03.2015, la sediul Tribunalului M..
Președinte, Grefier,
D. Z. O. E. C.
Red. D.Z./Tehnored. O.E.C.
5 ex./ 7 pagini
01.04.2015
cod operator 2626
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 185/2015.... | Pretentii. Sentința nr. 497/2015. Tribunalul MEHEDINŢI → |
|---|
