Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 616/2014. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 616/2014 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 09-12-2014 în dosarul nr. 2300/289/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
DECIZIA Nr. 616/2014
Ședința publică de la 09 Decembrie 2014
Completul constituit din:
Președinte D. C.
Judecător R. - M. S.
Grefier L. H.
Pe rol se află pronunțarea apelului formulat în contencios administrativ și fiscal de apelanții C. B. C. I. și C. B. V., ambii cu domiciliul în Reghin, ., scara 2, ., împotriva sentinței civile nr. 218 din 14.03.2014 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr._ .
Se constată depuse prin Fax-ul al instanței la data de 03.12.2014, concluzii scrise din partea apelanților.
Se constată depuse prin Serviciul Registratură al instanței la data de 08.12.2014, concluzii scrise din partea intimatei apelanților.
Se constată că mersul ședinței de judecată este consemnată în cuprinsul Încheierii de ședință din data de 10.11.2014, prin care s-a dispus amânarea pronunțării pentru data de 25.11.2014, data de 02.12.2014, iar ulterior pentru data de astăzi 09.12.2014, încheieri care fac parte integrantă din prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL,
Deliberând, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 218/14.03.2014 pronunțată de Judecătoria Reghin, în Dosar nr._, a fost admisă sesizarea formulată de către reclamantul C. REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA CENTRU, prin C. JUDEȚEAN PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR M. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A., constatându-se existența clauzei abuzive cuprinse în art. 5, lit. a din următoarele convenții de credit: Convenția de credit nr._/12.12.2007, încheiată între pârâtă și împrumutații C.-B. C.-I. și C.-B. V., Convenția de credit nr._/14.06.2007, încheiată între pârâtă și împrumutații H. I. și H. F. și Convenția de credit nr._/02.07.2007, încheiată între pârâtă și împrumutații V. P. și V. R.-V..
Prima instanță a dispus ca intimata să înlăture clauzele abuzive prevăzute de art. 5, lit. a referitoare la comisionul de risc din următoarele convenții de credit: Convenția de credit nr._/12.12.2007, încheiată între pârâtă și împrumutații C.-B. C.-I. și C.-B. V., Convenția de credit nr._/14.06.2007, încheiată între pârâtă și împrumutații H. I. și H. F. și Convenția de credit nr._/02.07.2007, încheiată între pârâtă și împrumutații V. P. și V. R.-V..
Totodată, a admis în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții C.-B. C.-I., și C.-B. V., a respins excepția inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu, invocată de pârâtă prin întâmpinare, precum și excepția lipsei de interes și aceea a lipsei de obiect a cererii de intervenție în interes propriu.
A constatat totodată cu sunt abuzive și a dispus înlăturarea din Convenția de credit nr._/12.12.2007, încheiată între pârâtă și împrumutații C.-B. C.-I. și C.-B. V. a clauzei prevăzute de art. 3, lit. d, referitoare la dreptul băncii de a revizui în mod unilateral rata dobânzii și a clauzei prevăzute de art. 5, lit. a referitoare la comisionul de risc.
A admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește restituirea către intervenienți a sumelor achitate cu titlu de comision de risc în baza prevederilor contractului de credit pentru perioada decembrie 2007 – noiembrie 2010, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a obligat pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. să restituie intervenienților contravaloarea în lei a sumei de 2.479,09 CHF reprezentând comision de risc reținut de pârâtă în baza clauzei abuzive pentru perioada decembrie 2010 – decembrie 2013, precum și la plata dobânzii legale pentru această sumă, începând cu data de 24.12.2013 și până la data plății efective.
Pentru a pronunța aceasta soluție, instanța de fond a constatat că a fost sesizată în procedura prevăzută de Legea nr. 193/2000, care stabilește în competența organelor de control abilitate doar constatarea faptelor și consemnarea lor în cuprinsul unui proces verbal, care, ulterior, este trimis instanței competente pentru a dispune măsurile care se impun, inclusiv aplicarea sancțiunilor contravenționale în condițiile art. 13 alin. 1 coroborat cu art. 16 din Legea nr. 193/2000, text care trimite la dispozițiile OG nr. 2/2001.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța de fond a constatat că fapta contravențională este fără putință de tăgadă continuă, nefiind epuizată până la momentul constatării de către reclamantă, având în vedere faptul că se referă la o singură faptă a intimatei, aceea de a percepe un comision denumit inițial, la data semnării contractelor, comision de risc, iar ulterior, în mod unilateral de către intimată, comision de administrare și acesta se percepe în mod continuu, pe toată perioada derulării contractului de credit. Susținerile intimatei în sensul că ar fi vorba despre un alt cost și că fapta s-ar fi epuizat nu pot fi primite, atâta timp cât banca a recunoscut faptul că percepe în continuare comisionul respectiv, sub denumirea de comision de administrare.
Instanța de fond a reținut că nu se poate susține că odată săvârșită fapta contravențională de inserare a unei clauze abuzive în mod unilateral această faptă s-ar fi epuizat, în condițiile în care respectivele clauze există și în prezent și continuă să își producă efectele, comisionul de 0,22% (respectiv 0,10% și 0,15%) fiind perceput în continuare de bancă.
În ceea ce privește sesizarea reclamantei referitoare la clauzele contractuale privind comisionul de risc/administrare, prima instanță a reținut că, din conținutul convențiilor de credit încheiate de intimată cu consumatorii reiese că aceste convenții au caracterul unor convenții de adeziune, care sunt redactate în întregime de bancă (cele trei contracte de credit având prevederi contractuale aproximativ identice, diferind doar părțile și sumele împrumutate, precum și cuantumul comisionului de risc), iar consumatorii nu au avut posibilitatea de a interveni asupra clauzelor contractuale, ci numai de a le accepta pur și simplu sau de a nu le accepta, în acest din urmă caz nemaiputând să încheie contractul).
A apreciat astfel că, chiar dacă intimata a încercat să inducă ideea că prevederile contractuale au fost negociate, acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece intimata nu a dovedit realizarea unor astfel de negocieri cu privire la clauzele supuse controlului. Mai mult, instanța reține că nici clauzele inserate în condițiile speciale ale convențiilor de credit nu pot fi considerate ca negociate în mod real cu consumatorii, în condițiile în care modul de redactare a obligației de plată a comisionul de risc este același în toate contracte analizate și nu rezultă modalitatea în care s-a ajuns la acest procent pentru a se putea avea în vedere elemente supuse negocierii. Mai mult, instanța mai reține faptul că toate cele cinci convenții de credit sunt ipotecare, astfel că acestora li se aplică în primul rând prevederile Legii nr. 190/1999, care este lege specială, acestea completându-se cu prevederile Legii nr. 193/2000 (conform art. 34 din Legea nr. 190/1999).
În privința clauzei supuse analizei, instanța de fond a constatat că aceasta ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, deoarece introducerea comisionului de risc nu se justifică din moment ce consumatorii au instituit în favoarea intimatei garanții reale imobiliare (ipoteci de rang I), conform art. 7din convențiile de credit, iar contractele de asigurare au fost cesionate în favoarea băncii, conform prevederilor contractuale. Mai mult, prin convenții s-a prevăzut că în caz de întârziere a obligațiilor de plată, împrumutații datorează și penalități de întârziere, intimata beneficiind în acest fel de două garanții.
În acest context, s-a apreciat că instituirea comisionului de risc apare ca fiind abuzivă, iar argumentul conform căruia garanția nu este solidă în contextul crizei economice nu poate fi primit, deoarece scăderea valorii garanției este un risc ce trebuia să fie asumat de către bancă, în virtutea realizării obiectului său de activitate. Prin urmare, așa cum consumatorii și-au asumat riscul devalorizării monedei naționale în raport de moneda contractului (CHF; - risc care s-a și produs, de altfel), în acord cu principiul echilibrului contractual și banca era ținută să suporte riscul derivat din propriul obiect de activitate, pe care însă l-a transferat tot împrumutaților prin instituirea comisionul de risc (rupând astfel echilibrul contractual).
În ceea ce privește cererea de cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții C. B. C. I. și C. B. V., instanța de fond a apreciat că aceasta este admisibilă, având în vedere faptul că are legătură cu cererea formulată de reclamantă, deoarece prin ambele se solicită constatarea clauzelor abuzive privind perceperea comisionului de risc, acest petit formulat inclusiv de reclamantă nefiind întemeiat pe prevederile O.G. nr. 2/2001, ci pe prevederile Legii nr. 193/2000, astfel că în prezenta cauză nu poate fi exclusă participarea altor persoane decât cele care au calitatea de reclamantă și pârâtă, cu atât mai mult cu cât procesul-verbal de contravenție se referă și la contractul încheiat între pârâtă și intervenienți.
În ceea ce privește excepția lipsei de interes a cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc și privind dobânda din contractul de credit încheiat cu intervenienții, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța de fond a reținut că interesul intervenienților este actual, atâta timp cât aceștia consideră că plătesc costuri mai mari pentru creditul primit, în baza unor clauze abuzive, fiind evident faptul că au un interes personal, născut și actual de a solicita instanței să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale în baza cărora aceștia plătesc în continuare costuri majorate pentru creditul luat de la pârâtă.
În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a cererii privind constatarea caracterului abuziv a prevederilor art. 5, lit. a din contractul de credit încheiat cu intervenienții, invocată de pârâtă prin întâmpinare, pe considerentul că prevederile privind comisionul de risc din art. 5, lit. a din contractul de credit încheiat cu intervenienții ar fi fost eliminate ca urmare a implementării tacite a actului adițional, conform prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, prima instanță a reținut că banca a încheiat cu intervenienții (consumatori) un contract de credit ipotecar în care a prevăzut la art. 5, lit. a obligația clienților de a plăti un comision de risc de 0,22%, aplicat la soldul creditului. Or, având în vedere prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, este evident faptul că prevederile contractuale nu puteau fi aliniate la prevederile actului normativ menționat, atâta timp cât potrivit art. 95 din acesta, prevederile O.U.G. nr. 50/2010 (modificate prin Legea nr. 288/2010) nu se aplică contractului analizat, încheiat în anul 2007 și aflat în derulare la data intrării în vigoare a actului normativ.
În privința clauzei cuprinse în art. 3 lit. d din condițiile speciale ale contractului de credit încheiat între pârâtă și intervenienți (data ajustării dobânzii), instanța de fond a reținut că motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs. O schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă. Este evident că un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța învestită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei.
În ceea ce privește cererea intervenienților privind obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii în funcție de indicele LIBOR pe toată perioada contractului, cu păstrarea marjei băncii stabilită la încheierea contractului, în valoare de 1,50% și restituirea sumelor plătite de intervenienți cu titlu de dobânzi nedatorate, prima instanță a reținut că la art. 3, lit. a din contractul de credit încheiat între pârâtă și intervenienți s-a prevăzut că rata dobânzii curente este de 4,25%, iar prevederile art. 3, lit. d din contract au fost înlăturate din contract, în urma constatării caracterului abuziv al acestora. Or, în condițiile în care singura clauză contractuală care stabilește valoarea ratei dobânzii este prevederea din art. 3, lit. a, neexistând vreo altă clauză contractuală prin care părțile să fi stabilit faptul că rata dobânzii se calculează în funcție de indicele LIBOR, rezultă că instanța nu poate interveni peste voința părților contractante, pentru a modifica contractul în sensul de a obliga banca să calculeze o altă rată a dobânzii în prezent, în funcție de valoarea fluctuantă a indicelui LIBOR. Astfel, având în vedere faptul că părțile au stabilit o rată a dobânzii de 4,25%, instanța a reținut că aceasta este rata dobânzii agreată de părți și pe care intervenienții sunt obligați să o plătească pentru suma împrumutată, pe toată perioada de derulare a contractului de credit.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune a cererii intervenienților privind restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către aceștia cu titlu de comision de risc în baza prevederilor contractului de credit pentru perioada decembrie 2007 – noiembrie 2010, instanța a reținut că în speță termenul de prescripție a început să curgă de la data plății fiecărei sume achitată în plus de către intervenienți. Instanța mai reține că intervenienții au formulat cererea de intervenție prin care au solicitat restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc în data de 24.12.2013, termenul de prescripție de 3 ani fiind împlinit la data formulării cererii pentru fiecare din sumele achitate în plus până în luna noiembrie 2010 inclusiv (iar intervenienții aveau încă de la data încheierii contractului posibilitatea de a formula cererea ce formează obiectul prezentului dosar, fiind culpa lor că au lăsat să treacă un termen atât de îndelungat, care a condus la prescripția dreptului la acțiune pentru anumite sume de bani plătite de aceștia).
Având în vedere faptul că instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune a cererii intervenienților privind restituirea sumelor achitate de către aceștia cu titlu de comision de risc pentru perioada decembrie 2007 – noiembrie 2010, precum și faptul că a constatat caracterul abuziv al prevederilor art. 5, lit. a din contractul de credit, a obligat pârâta să restituie intervenienților contravaloarea sumelor plătite în plus de aceștia din luna decembrie 2010 și până în luna decembrie 2013 cu titlu de comision de risc în baza clauzei abuzive prevăzute de art. 5, lit. a din Contractul de credit, în sumă de 2.479,09 CHF (contravaloarea în lei a acestei sume).
În ceea ce privește cererea intervenienților privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale asupra fiecărei sume plătite pârâtei și până la data pronunțării hotărârii instanței, instanța a reținut faptul că pârâta a fost pusă în întârziere numai prin cererea de chemare în judecată formulată de intervenienți, astfel că nu se află în culpă în ceea ce privește perioada anterioară în care aceasta a utilizat banii achitați de intervenienți, atâta timp cât clauzele contractuale în baza cărora au fost achitate sumele de bani s-au aflat în vigoare.
Împotriva acestei soluții, au formulat apel intervenienții C. B. C. I. și C. B. V., solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul obligării pârâtei la plata sumelor achitate cu titlu de comision de risc și pentru perioada decembrie 2007 – noiembrie 2010 în valoare de 2.931, 62 CHF, percepute în baza art. 5 litera a din contract precum și obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii în funcție de indicele LIBOR CHF pe toată perioada contractului cu păstrarea marjei băncii stabilite la încheierea contractului, în valoare de 1,50% și restituirea sumelor încasate nelegal, cu titlu de dobânzi nedatorate, ca urmare a necalculării corecte a dobânzii pe parcursul desfășurării contractului, în sumă de 2.242,57 CHF și obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale pentru toate sumele de restituit, începând cu data achitării fiecărei sume și până la restituirea efectivă a acestora.
În motivarea cererii de apel, apelanții arată că, termenul de prescripție începe să curgă în speță de la data constatării de către instanță a caracterului abuziv al clauzei și a anulării acesteia, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, acesta fiind momentul nașterii dreptului la acțiune, potrivit art. 3 din Decretul Lege nr. 167/1958.
Apelanții au mai arătat că nerestituirea sumelor încasate în baza unor clauze constatate ca abuzive ar constitui în favoarea pârâtei/băncii o îmbogățire fără justă cauză, în detrimentrul intervenienților.
Cu privire la obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale, apelanții au arătat că banca trebuie să fie obligată la plata acestor dobânzi pentru sumele plătite cu titlu de dobândă nedatorată, respectiv cu titlu de sume plătite în plus și pentru sumele percepute cu titlu de comision de risc, de la data fiecărei plăți nedatorate și până la data plății efective.
Examinând sentința apelată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a dispozițiilor legale incidente și a criticilor invocate de apelanți, Tribunalul apreciază că apelul nu este întemeiat.
În prealabil, Tribunalul reține că au formulat apel în cauză numai intervenienții C. B. C. I. și C. B. V., criticând soluția primei instanțe cu privire la constatarea intervenirii prescripției pentru perioada decembrie 2007 – noiembrie 2010, la respingerea cererii privind recalcularea dobânzii în funcție de indicele Libor CHF pe toată perioada contractului cu păstrarea marjei băncii stabilită la încheierea contractului, în valoare de 1,50% și restituirea sumelor încasate nelegal, cu titlu de dobânzi nedatorate, precum și la plata dobânzilor legale pentru sumele de restituit de la data achitării fiecărei sume până la restituirea efectivă, astfel că soluția primei instanțe de bucură în rest de autoritate de lucru judecat, nemaiputând fi puse celelalte aspecte în discuție în acest cadru.
Tribunalul reține că în mod corect judecătoria a apreciat că la art. 3, lit. a din contractul de credit încheiat între pârâtă și intervenienți s-a prevăzut că rata dobânzii curente este de 4,25%, iar prevederile art. 3, lit. d au fost înlăturate din contract, în urma constatării caracterului abuziv al acestora. Or, în condițiile în care singura clauză contractuală care stabilește valoarea ratei dobânzii este prevederea din art. 3, lit. a, neexistând vreo altă clauză contractuală prin care părțile să fi stabilit faptul că rata dobânzii se calculează în funcție de indicele LIBOR, rezultă că instanța nu poate interveni peste voința părților contractante, pentru a modifica contractul în sensul de a obliga banca să calculeze o altă rată a dobânzii în prezent, în funcție de valoarea fluctuantă a indicelui LIBOR, rata dobânzii agreată de părți și pe care intervenienții sunt obligați să o plătească pentru suma împrumutată, pe toată perioada de derulare a contractului de credit fiind de 4,25.
Totodată, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune a cererii intervenienților privind restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către aceștia cu titlu de comision de risc în baza prevederilor contractului de credit pentru perioada decembrie 2007 – noiembrie 2010, instanța de fond în mod judicios a constatat că în speță termenul de prescripție a început să curgă de la data plății fiecărei sume achitată în plus de către intervenienți. Astfel, dat fiind faptul că cererea de intervenție prin care a solicitat restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc a fost formulată în data de 24.12.2013, termenul de prescripție de 3 ani fiind împlinit la data formulării cererii pentru fiecare din sumele achitate în plus până în luna noiembrie 2010 inclusiv, fiind culpa intervenienților că au lăsat să treacă un termen atât de îndelungat, care a condus la prescripția dreptului la acțiune pentru anumite sume de bani plătite de aceștia.
Și în ceea ce privește cererea intervenienților privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale asupra fiecărei sume plătite pârâtei și până la data pronunțării hotărârii instanței, instanța prima instanță a apreciat în mod corect că pârâta a fost pusă în întârziere numai prin cererea de chemare în judecată formulată de intervenienți, astfel că nu se află în culpă în ceea ce privește perioada anterioară în care aceasta a utilizat banii achitați de intervenienți, atâta timp cât clauzele contractuale în baza cărora au fost achitate sumele de bani s-au aflat în vigoare.
În consecință, potrivit dispozițiilor art. 480 Cod procedură civilă, Tribunalul urmează să respingă apelul formulat de apelanți, ca fiind neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanții C. B. C. I. și C. B. V., ambii cu domiciliul în Reghin, ., scara 2, ., împotriva sentinței civile nr. 218 din 14.03.2014 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr._ .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 09 decembrie 2014.
Președinte, D. C. | Judecător, R. - M. S. | |
Grefier, L. H. |
Redactat: D.C
Thred: 11.05.2015/H.L
4 ex. jud. fond: A. H.
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 615/2014.... | Despăgubire. Sentința nr. 2703/2014. Tribunalul MUREŞ → |
|---|
