Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 43/2014. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 43/2014 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 11-03-2014 în dosarul nr. 1549/289/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
DECIZIA Nr. 43/2014
Ședința publică de la 11 Martie 2014
Completul constituit din:
Președinte R. I. T.
Judecător A. M. A.
Grefier L. H.
Pe rol judecarea apelurilor formulate în contencios administrativ și fiscal de apelanții C. R. PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA CENTRU (B.), cod fiscal_, cont RO94TREZ__ - C. JUDETEAN PENTRU PROTECTIA CONSUMATORILOR M. PRIN REPREZENTANT LEGAL, cu sediul ales în Tg. M., . jud. M. și S.C. V. R. SA, cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, J_, C. RO_, împotriva sentinței civile nr. 959 din 25 septembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr._ .
Fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor în fond asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 25 februarie 2014, susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de azi, 11 martie 2013.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:
- OBIECTUL APELULUI.
Prin sentința civilă nr. . 959 din 25 septembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr._, s-a respins excepția prescripției aplicării sancțiunii amenzii contravenționale, invocată prin întâmpinare, și s-a admis în parte sesizarea formulată de reclamantul C. R. PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA CENTRU, prin C. JUDEȚEAN PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR M., cu sediul în mun. Târgu M., ., C._, în contradictoriu cu pârâta ..A., cu sediul în București, ., etaj 3-8,10, sector 2, CUI RO12564356, J_ .
Judecătoria Reghin a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 3.5 din Condițiile generale și la punctele 5 lit. a din Condițiile speciale ale convențiilor de credit nr._/20.08.2008 și nr._/12.04.2008, a obligat pârâta să modifice contractele de mai sus, în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive, a respins cererea reclamantului de restituire a sumelor încasate în baza clauzelor abuzive și i-a aplicat pârâtei o amendă contravențională în cuantum de 1.000 de lei.
În motivarea hotărârii, Judecătoria a reținut următoarele:
Cu privire la excepția prescripției aplicării sancțiunii contravenționale invocată de pârâtă, instanța reține că potrivit art. 13 alin. 1 din OG 2/2001, aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei. Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că în cazul contravențiilor continue termenul curge de la data constatării faptei. Contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp.
Din interpretarea art. 13 alin(2) din O.G. nr. 2/2001, rezultă că termenul de prescripție a dreptului de a aplica sancțiunea în cazul contravențiilor continue curge de la data constatării faptei numai în situația în care aceasta nu fusese epuizată.
Raportat la prezenta cauză, instanța constată faptul că fapta contravențională constatată este fără putință de tăgadă o contravenție continuă, care nu a fost epuizată până la momentul constatării de către intimată. Raportat la însuși textul de lege care o reglementează, respectiv art. 9 din OG nr. 21/1992 republicată, se constată faptul că această contravenție constă în fapta operatorului economic de a folosi practici comerciale abuzive care s-au perpetuat și după redenumirea în mod unilateral a comisionului de risc în cel de administrare de credit, prin încasarea în continuare a comisionului astfel stabilit.
Ca urmare a celor mai sus expuse, instanța reține faptul că contravenția săvârșită de pârâtă are un caracter continuu, ca atare sunt aplicabile în cauză prevederile art. 13 alin. 2 din OG nr. 2/2001, aplicarea sancțiunii contravenționale nefiind prescrisă.
Cu privire la fondul cauzei instanța a fost sesizată în procedura prevăzută de Legea nr. 193/2000, care stabilește în competența organelor de control abilitate doar constatarea faptelor și consemnarea lor în cuprinsul unui proces verbal, care, ulterior, este trimis instanței competente pentru a dispune măsurile care se impun, inclusiv aplicarea sancțiunilor contravenționale în condițiile art. 13 alin. 1 coroborat cu art. 16 din Legea nr. 193/2000, text care trimite la dispozițiile OG nr. 2/2001.
Instanța constată faptul că, cu privire la contractele de credit supuse analizei, a fost sesizată cu aceleași tipuri de clauze, respectiv cele referitoare la reținerea în mod abuziv a comisionului de risc pentru acordarea creditului.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 „Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”, iar potrivit art. 4 alin. 1 „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
O primă condiție ce trebuie îndeplinită pentru a considera o prevedere contractuală abuzivă, este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul.
Din conținutul contractelor reiese că acestea au caracterul unor convenții de adeziune, care sunt redactate în întregime de bancă, iar cocontractanții nu au avut posibilitatea de a interveni asupra clauzelor contractuale, ci numai de a le accepta pur și simplu sau nu.
Ce-a de-a doua condiție se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În privința clauzelor supuse analizei instanța constată că acestea ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, deoarece introducerea comisionului de risc nu se justifică din moment ce consumatorii au instituit în favoarea pârâtei garanții reale imobiliare (ipoteci de rang I), conform pct. 7 din Condițiile Speciale.
Mai mult, prin convenție s-a prevăzut că în caz de întârziere a obligațiilor de plată, consumatorii datorează și penalități de întârziere, pârâta beneficiind în acest fel de două garanții.
În acest context instituirea comisionului de risc apare ca fiind abuzivă, iar argumentul invocat de pârâtă, conform căruia garanția nu este solidă în contextul crizei economice, nu poate fi primit deoarece scăderea valorii garanției este un risc ce trebuia să fie asumat de către bancă, în virtutea realizării obiectului său de activitate. Prin urmare, așa cum reclamanții și-au asumat riscul devalorizării monedei naționale în raport de moneda contractului (CHF), în acord cu principiul echilibrului contractual și banca era ținută să suporte riscul derivat din propriul obiect de activitate, pe care însă l-a transferat tot consumatorilor prin instituirea comisionul de risc.
Nici susținerea pârâtei conform căreia art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, nu este fondată, deoarece comisionul de risc nu face parte din prețul contractului, din moment ce banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, care potrivit art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002 (în vigoare la data încheierii convenției), sunt incluse pe cheltuieli și astfel, nereprezentând venituri, cad în sarcina băncii.
Nu în ultimul rând, art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 stabilește, pentru existența clauzei abuzive, ca aceasta să fie contrară cerințelor bunei credințe.
Buna credință presupune ca ambele părți să respecte echilibrul contractul, astfel ca nici una dintre acestea să nu încerce a obține o valoarea mai mare decât aceea la care s-a obligat cealaltă parte.
per a contrario, reaua credință intervine prin ruperea echilibrului contractual de către una din părți, în scopul obținerii unor beneficii sau a protejării propriilor interese în detrimentul drepturilor celeilalte părți contractante.
Or, așa cum am concluzionat mai sus, prin inserarea clauzelor supusei analizei, s-a creat unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Totodată reaua credință reiese și din faptul că comisionul de risc nu este definit și nu sunt precizate cazurile acoperite prin reglementarea acestui comision și nici criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.
În consecință, instanța va admite în parte sesizarea reclamantului și va constata existența clauzelor abuzive cuprinse în cuprinse în art. 3.5 din Condițiile generale și la punctele 5 lit. a din Condițiile speciale ale convențiilor de credit nr._/20.08.2008 și nr._/12.04.2008 și o va obliga pe pârâtă să modifice aceste convenții, în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Totodată, văzând dispozițiile art. 13 alin. 1 și 2, raportat la art. 16 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, precum caracterul abuziv al clauzelor analizate, instanța va aplica pârâtei o amendă în cuantum de 1.000 de lei.
- CEREREA DE APEL.
Împotriva acestei sentințe ambele părți au declarat apel.
Apelantul C. R. PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA CENTRU, prin C. JUDEȚEAN PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR M. a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate și în consecință admiterea petitului privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc.
Apelantul .> a arătat că sentința recurată este nelegală și netemeinică deoarece raportat la art. 13 din OG 2/2001 era prescrisă aplicarea sancțiunii contravenționale.
Apelantul a mai precizat că comisionul de risc și-a încetat valabilitatea potrivit legii 288/2010 și a fost înlocuit de un comision de administrare.
Apelantul a invocat excepția lipsei de interes cu privire la sancționarea pentru aplicarea comisionului de risc.
Apelantul a mai invocat faptul că comisionul de risc nu este abuziv și constituie un element al prețului contractului.
S-a mai precizat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra probelor solicitate prin întâmpinare.
S-a arătat că perceperea comisionului de risc ar fi putut fi analizată drept o contravenție în înțelesul prevederilor Legii 193/2000 însă doar până la apariția Legii 288/2010 când perceperea comisionului de risc a încetat, astfel fiind epuizat și caracterul continuu al acestei presupuse contravenții.
După . prevederilor Legii 288/2010 a fost perceput un comision de administrare care nu face obiectul sesizării CJPC, deci nu poate fi analizat drept clauză abuzivă în lipsa unei sesizări legale.
Prevederile contractuale dintre părți au fost adaptate la OUG 50/2010 prin aplicabilitatea art. II alin. 2 din Legea 288/2010 și lipsa notificării exprese din partea clienților băncii.
Mai arată apelantul că necesitatea comisionului de risc se impune prin prisma mai multor aspecte și anume:
Justificare economică; referindu-se la comparația între produse de același fel ale uneia sau mai multor bănci, care este pertinentă doar prin utilizarea ratei efective a dobânzii, orice altă comparație fiind înșelătoare.
Riscuri acoperite; referindu-se la riscurile pe care banca trebuie să le contracareze și anume, riscul de credit, riscul de lichiditate, precum și alte riscuri care pot provoca costuri și a căror acoperire este necesară, acoperirea făcându-se prin transferul costului către client.
Costul minim; apelantul făcând referire la faptul că în practica bancară, pentru determinarea ratei efective a unui credit se utilizează și regula costului cu risc nul, iar rata unui credit acordat nu poate fi mai mică decât rata de dobândă obținută de la un produs cu risc minim.
Apelantul concluzionează că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000.
In subsidiar apelantul apreciază că sesizarea se impune a fi respinsă ca inadmisibilă întrucât vizează constatarea caracterului abuziv al unor clauze care nu mai există la momentul întocmirii procesului verbal și invocă prevederile Legii 193/2000, art. 1 și art. 4.
Apelantul mai invocă prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE.
Apelantul arată că toate convențiile de credit incriminate au fost încheiate în anii 2007-2008 înainte de criza economică și financiară și au reclamat un dezechilibru contractual în anul 2013, în timpul crizei economice, clienții băncii susținând în continuare utilitatea contractului în ceea ce îi privește, însă încearcă să își reducă contraprestația, iar din partea împrumutaților nu mai există nici un risc de a nu obține plata sumelor împrumutate, însă din partea apelantul există riscul de a nu mai primi sumele acordate.
In ceea ce privește soliditatea garanției, aceasta nu este în măsură să asigure recuperarea sumelor acordate iar obiectivul băncilor nu este acumularea de proprietăți imobiliare în contul creanțelor neîncasate, iar în acest moment valoarea bunului imobil adus în garanție este mult inferioară celei din momentul contractării, prin urmare riscurile care ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit trebuie administrate de către bancă, durata de derulare a contractului fiind foarte îndelungată, acesta fiind motivul pentru care comisionul aferent administrării riscurilor a fost denumit comision de risc.
Apelantul arată că perceperea comisionului de risc a fost consimțită contractual, iar adevăratul motiv al nemulțumirii clienților băncii este creșterea cursului valutar leu-franc elvețian, iar în situația în care s-ar da curs solicitării reclamanților și s-ar înlătura clauza referitoare la comisionul de risc, s-ar nesocoti dreptul de proprietate privată al băncii.
Apelantul invocă prevederile OUG 50/2010 și a Legii 288/2010. Arată că petentul Ș. R. S., prin actul adițional nr. 1/29.09.2010 nu mai plătește comision de risc ci de administrare, iar cu privire la reclamanții O. I. și O. E. pârâta arată că aceștia au refinanțat un credit luat de la . nici o acțiune îndreptată împotriva B. Post SA, iar Inalta Curte de Casație și Justiție prin practica recentă a dat dreptate băncii să perceapă comisionul de risc.
In concluzie, apelantul invocă prevederile art. 4 alin. 1 din L 193/2000. Mai arată faptul că dacă o anumită clauză cum este cea legată de comisionul de risc nu a fost negociată, nu reprezintă un abuz, făcând o comparație cu produsele achiziționate la magazine sau online a căror prețuri sunt cu mult peste prețul de producție datorită taxelor adăugate, fără vre-o negociere, consumatorul putându-se considera nedreptățit doar dacă nu ar fi corect informat asupra prețului, iar într-o economie de piață liberă, scopul oricărui comerciant este de a-și maximiza profitul.
III. ANALIZA MOTIVELOR DE APEL.
Analizând cererea de apel, potrivit art. 476 din codul de procedură civilă, tribunalul constată că motivele invocate sunt neîntemeiate.
Tribunalul reține că în mod corect judecătoria a respins cererea de restituirea sumelor acordate cu titlul de comision de risc și comision de acordare.
Aceasta este responsabilitatea peroanelor păgubite. Potrivitart. 14, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
Astfel, nu se prevede posibilitatea ca organele de control să ceară restituirea sumelor încasate nelegal.
Potrivit art.13 din OG 2/2001, aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei, în cazul contravențiilor continue, cum este cazul în speță, de la data constatării faptei.
Având în vedere că contractul dintre părți este în desfășurare, instanța constată că respectiva contravenție este continuă și nu a început să curgă termenul de prescripție.
În ceea ce privește încetarea aplicabilității comisionului de risc la data de 3.03.2011, prin . legii 288/2011, instanța reține că în fapt s-a schimbat doar denumirea acestuia, suma fiind percepută în continuare, astfel încât nu se poate considera că acest comision nu-și mai produce efectele.
La pct.5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de Credit este prevăzut comisionul de risc de 0,1% aplicat la soldul creditului plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Comisionul de risc a fost aplicat fără a se arăta explicit în funcție de ce criterii a fost stabilit, de ce s-a impus aplicarea lui, de ce nu este rambursabil la finalul creditului în situația neproducerii riscului sau dacă se poate restitui în anumite situații.
De asemenea, instanța reține că acesta, deși este perceput sub forma unei sume de bani, nu face parte din prețul contractului, deoarece acesta nu acoperă nicio contraprestație din partea băncii. Dacă banca ar fi considerat că acest comision, indiferent de denumirea pe care dorea să o acorde, făcea parte din prețul contractului, ar fi avut la îndemână posibilitatea facilă a-l include în dobândă. Preferând să-l evidențieze separat, banca a procedat într-o manieră netransparentă, de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori: "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".
Clauzele nu sunt negociate, ci impuse de bancă prin contracte tipizate, de adeziune, nepersonalizate, care corespund unui anumit tip de credit. Simplu fapt că aceste clauze au fost acceptate de consumator nu creează concluzia că sunt negociate și nu sunt abuzive. Dacă s-ar admite această ideea, ar însemna că nicio clauză din contractele aflate în vigoare nu este abuzivă, deoarece a fost acceptată de consumator. Scopul legii a fost însă altul, acela de a permite consumatorului să se plângă de o clauză abuzivă după încheierea contractului și nu neapărat anterior încheierii acestuia. De altfel, ar fi și inutil pentru un client să se plângă de caracterul abuziv al clauzei înainte de încheierea contractului, deoarece în acest caz acesta poate refuza încheierea contractului.
Faptul că respectivul client a semnat contractul nu schimbă caracterul abuziv al clauzei. Consumatorul a fost de acord cu o clauză abuzivă, dar acest fapt nu a transformat clauza într-una legală. Ceea ce e abuziv la momentul semnării .Încă o dată instanța de apel subliniază faptul că consimțământul unei persoane la o clauză abuzivă nu transformă această clauză într-o clauză legală. Scopul Legii nr. 193/2000 a fost tocmai aceea de a proteja consumatorii de eventualele abuzuri ale comercianților, pornind de la premisa că în principiu comerciantul are o poziție și o capacitate de negociere mult mai puternică decât consumatorul. Profitând de acest lucru (normal de altfel într-o economie de piață), comerciantul îl poate determina pe consumator să accepte clauze pe care acesta nu le-ar accepta dacă pozițiile părților ar fi egale, iar aici trebuie să intervină organele de stat pentru a echilibra pozițiile părților și pentru a tempera un instinct firesc de abuz a unei poziții de forță.
Față de aceste considerente, in temeiul 480 alin. 1 din codul de procedură civilă, constatând că sentința judecătoriei este legală și temeinică, iar motivele de apel invocate sunt neîntemeiate, tribunalul va respinge ambele apeluri.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile formulate de C. R. PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA CENTRU (B.), cod fiscal_, cont RO94TREZ__ - C. JUDETEAN PENTRU PROTECTIA CONSUMATORILOR M. PRIN REPREZENTANT LEGAL, cu sediul ales în Tg. M., . jud. M. și S.C. V. R. SA, cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, J_, C. RO_, împotriva sentinței civile nr. 959 din 25 septembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr._ .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 11 Martie 2014.
Președinte, R. I. T. | Judecător, A. M. A. | |
Grefier, L. H. |
Redactat: T.R.I
Thred: 10.07.2014/H.L
4 ex. jud. fond: A. M.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 2423/2014. Tribunalul... | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 562/2014.... → |
|---|
