Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 820/2014. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 820/2014 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 28-10-2014 în dosarul nr. 975/1371/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
DECIZIA NR.820
Ședința publică din 28 octombrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: I. O.
JUDECĂTOR: DANEILA C.
JUDECĂTOR: A.-M. A.
GREFIER: S. C.- G.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta .., împotriva sentinței civile nr.191 din 04.03.2014 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr._ .
Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile în fond ale părților sunt consemnate în încheierea de ședință din data de 21 octombrie 2014, care face parte integrantă din prezenta decizie și când pronunțarea s-a amânat pentru data de azi.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.191 din 4 martie 2014 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosar nr._, s-a admis în parte sesizarea CRPC Regiunea Centru, prin CJPC M. și, pe cale de consecință, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art.3.5 din Condițiile generale și la punctul 5 lit.a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/09.11.2014. S-a dispus obligarea pârâtei . să modifice contractul în sensul eliminării clauzelor constatate a fi abuzive și s-a aplicat pârâtei o amendă contravențională în cuantum de 1000 lei. Instanța de fond a respins cererea reclamantului de acordare a daunelor interese.
Împotriva acestei sentințe pârâta . a declarat în termen legal recurs, prin care solicită modificarea hotărârii atacate și respingerea sesizării CRPC Regiunea Centru prin CJPC M., ca nefondată; anularea procesului-verbal de constatare a contraveniilor și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta invocă prevederile art.304 pct.9 și ar.304 ind.1 din Codul de procedură civlă și arată că în ceea ce privește comisionul de risc constatat de prima instanță ca fiind o clauză abuzivă, instanța de fond a realizat o confuzie în privința contravenției, stipulând că se află în prezența contravenției prevăzute de art.9 din OG 21/1992 când în realitate era investită în baza legii 193/2000.
Recurenta susține că acea clauză ce viza comisionul de risc și-a încetat aplicabilitatea odată cu implementarea actului adițional în baza OUG 50/2010, cel mai târziu la data de 03.03.2011, când expira termenul de notificare stabilit în favoarea consumatorilor pentru denunțarea actului adițional implementat pe perioada în care a fost în vigoare OUG 50/2010 înainte de modificarea prin legea 288/2010. Arată că această clauză a fost înlocuită cu clauza privind perceperea comisionului de administrare.
Recurenta susține că raportat la art.13 alin.2 din OG 2/2001 și la cele arătate mai sus, contravenția continuă s-a epuizat cel mai târziu la data de 03.03.2011. Se invocă prescripția aplicării sancțiunii contravenționale prevăzută de art.13 alin.1 din OG 2/2001 recurenta arătând că intimatul a întocmit procesul-verbal prin care a constatat existența contravneției, la data de 03.09.2012.
În privința analizei stricte a clauzei privind comisionul de risc de dinainte de aplicarea actului adițional din 2010, recurenta susține că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art.4 alin.1 din lege, cu privire la care instanța de fond a făcut doar o analiză sumară a lor. Se susține în acest sens că instanța de fond nu a analizat deloc în ce măsură clauzele ar fi sau nu exprimate în limbaj clar, inteligibil, trecând direct la analiza acestora. Lipsa acestei argumentări este prin ea însăși o încălcare a prevederilor art.304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Recurenta susține în continuare că acest comision de risc este parte din prețul contractului, se regăsește identificat în mod expres inclusiv în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale prețului creditului, fiind asumat ca atare de către clienții băncii prin semnarea graficului de rambursare pe fiecare pagină. Fiind un element al prețului contractului, este evident că perceperea acestuia nu poate fi analizată drept clauză abuzivă având în vedere prevederile art.4 alin.6. Recurenta face referire la art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE care stipulează că « aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului ori a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil ». Prin această disspoziție se urmărește evitarea ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat. Excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte, controlul prețului ține de dreptul concurenței și de aceea nu trebuie să își găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte prețul este elementul cel mai bine înțeles de consumator. Se susține pentru aceste motive, că instanța de judecată nu poate anula clauza contractuală privind dreptul recurentei petente de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a prețului contratului. Recurenta arată că instanța de fond a analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de textul legal, raportându-se la evoluția contractului dintre părți când, în mode vident, analiza trebuie făcută raportat la momentul stativ la încheierii contractului. Se contestă argumentele reținute de prima instanță, în sensul că banca ar fi transformat contractul de credit în mod tacit într-unul de adeziune, și se susține că este necesară o analiză concretă a condițiilor prevăzute de art.4 din legea 193/2000, existența unor clauze contractuale preformulate nu înseamnă în mod automat că sunt abuzive. Recurenta arată că numitul B. A., client, era un consumator avizat, care refinanțase un credit contractat cu BCR SA, care la rându-i conținea un comision de risc în cuantum mai ridicat, recurenta susținând că acest consumator cunoștea perfect comisionul de risc și a acceptat includerea în costul contractual. Consumatorul putea refuza clauzele contractuale care, contrar celor susținute, nu erau preformulate (cuantumul dobânzii și comisionului de risc erau și sunt pe deplin negociate, dovadă fiind modificările aduse prin actul adițional) și se puteau îndrepta spre o altă bancă. Se susține apoi că această clauză privind comisionul de risc nu a creat un detzechilibru semnificativ, contrar bunei credințe, în drepturile și obligațiile părților. Recurenta invocă art.4 din Directiva 93/13/CEE lu principiul echilibrului contractual. Se susține că sentința este nelegală întrucât instanța nu a analiza condițiile art.4 prin raportare la momentul unic al încheierii contractului. Se arată că instanța de fond a omis a analiza și condiția ca acest dezechilibru să fi fost contrar bunei credințe.
Intimata CRPC Regiunea Centru B. – CJPC M. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat de pârâtul recurent, arătând în esență că instanța de fond a constatat corect caracterul abuziv al comisionului de risc.
Examinând legalitatea sentinței atacate prin raportare la motivele de recurs invocate (art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă) și în limitele efectului devolutiv prevăzut de art.304 ind.1 din Codul de procedură civilă, tribunalul reține următoarele.
În cauză, contrar susținerilor recurentei, nu pot fi reținute susținerile recurentei referitoare la modificarea clauzei privind comisionul de risc printr-un act adițional implementat tacit și încetarea aplicabilității clauzei din convenția de credit în discuție în prezenta cauză, referitoare la perceperea comisionului de risc, întrucât astfel cum reiese din înscrisurile existente în dosarul de fond (filele 130-133), notificarea cu privire la modificarea conținutului clauzelor contractuale transmisă de bancă consumatorului și actul adițional sunt ulterioare procesului-verbal de constatare a unor clauze abuzive, încheiat de CRPC Regiunea Centru prin CJPC M..
Recurenta nu contestă caracterul continuu al contravenției, astfel că data săvârșirii este data constatării. Neputându-se reține pentru motivele prezentate mai sus, o epuizare a contravenției continue la o dată anterioară, data săvârșirii contravenției continue este data de 03 septembrie 2012 (data constatării contravenției conform procesului-verbal existent la fila 4 dosar fond). Sunt nefondate așadar susținerile recurentei referitoare la intervenirea prescripției aplicării sancțiunii contravenționale conform art.13 alin.1 din OG 2/2001.
Criticile invocate de recurentă cu privire la aprecierea greșită de către instanța de fond a caracterului abuziv la comisionului de risc, urmare a unei aplicări greșite a legii sunt nefondate. Contrar susținerilor recurentei, instanța de fond a aplicat actul normativ corect – legea 193/2000. art.4 din legea 193/2000, a art.969 din Codul civil și a Directivei Consiliului European 93/13/CEE din 5.04.1993, sunt nefondate.
Din cuprinsul convenției de credit nr._/09.11.2007 ( fila 7 dosar fond), reiese că acel comision de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției.
Față de susținerile redate de recurentă cu referire la natura acestui comision, tribunalul are în vedere că în convenția de credit în discuție, riscul în legătură cu care banca percepe acest comision nu este determinat sau determinabil.
Terminologia „comision de risc” nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului și nici în condițiile speciale ale convenției. Suntem în prezența unui comision a cărui percepere de către bancă nu este explicată.
Contrar susținerilor redate în motivele de recurs, recurenta nu a făcut dovada că această clauză ar fi fost negociată cu clientul împrumutat. Lipsa negocierii reiese din imposibilitatea împrumutatului de a influența natura acestui comision.
Ori față de această situați de imposibilitate a consumatorului de a influența natura comisionului,nu prezintă relevanță împrejurările invocate de recurentă ( faptul că numitul B. A., client, ar fi cunoscut existența acelui comision de risc).
Nu poate fi primită susținerea recurentei că acest comision de risc face parte din prețul contractului. Comisionul de risc nu are echivalent într-o contraprestație a recurentei, motiv pentru care perceperea acestuia nu poate fi apreciată ca fiind o plată.
Din condițiile speciale ale convenției și din condițiile generale ale convenției rezultă că acest comision este perceput „pentru punerea la dispoziție a creditului” și se prezintă prin urmare ca o garanție percepută lunar (și nu o „plată”).
Atâta vreme cât natura acestuia este aceea de „garanție”, clauza în discuție trebuia urmată de o altă clauză care să prevadă restituirea comisionului la momentul plății integrale a ratelor.
În speță însă, în lipsa unei asemenea clauze comisionul de risc se prezintă ca o obligație de plată suplimentară, nejustificată și care nu se restituie clientului.
Iar cerința ca această clauză supusă analizei în prezenta cauză să fie exprimată în limbaj clar, ar fi presupus tocmai explicarea motivului perceperii acestui comision.
Aceste elemente conturează crearea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, în înțelesul prevederilor art.4 din legea 193/2000 și al Directivei Consiliului European 93/13/CEE.
Această clauză cu caracter abuziv este stipulată în contract și prin urmare a existat la momentul semnării contractului, neputând fi primită susținerea recurentei în sensul că la acel moment situația juridică a comisionului denumit „comision de risc” era diferită.
Instanța de fond corect a constatat caracterul abuziv, iar amenda aplicată se încadrează în limitele prevăzute de lege.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.312 alin.1 din codul de procedură civilă prezentul recurs urmează a fi respins, ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta .. (cu sediul în București, Șoseaua P., nr.42, . 10, sector 2), împotriva sentinței civile nr.191 din 04.03.2014 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr._, ca neîntemeiat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 28 octombrie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
I. O. D. C. A.-M. A.
GREFIER,
S. C.- G.
Red. I.O./ 2 ex./ 09.12.2014 jud. fond A. M.
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 244/2014.... | Despăgubire. Sentința nr. 1565/2014. Tribunalul MUREŞ → |
|---|
