Obligaţie de a face. Decizia nr. 869/2014. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 869/2014 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 25-11-2014 în dosarul nr. 1263/1371/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
DECIZIA NR.869
Ședința publică din 25 noiembrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: A.-M. A.
JUDECĂTOR: M. R.
JUDECĂTOR: C. M.
GREFIER: S. C.- G.
Pe rol fiind judecarea recursurilor formulate de pârâta . SA și de intervenienta B. A., împotriva sentinței civile nr.3120 din 25.06.2014 pronunțată de Judecătoria Tg M. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă d-na consilier juridic C. Zurgalău pentru intimatul CRPC-CJPC M. și d-na av.L. C. pentru recurenta B. A., lipsă fiind reprezentantul recurentei O. B. România SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Se constată că la data de 18.11.2014 s-a depus prin registratura instanței, de către intervenienta recurentă B. A.:
întâmpinare.
Se constată că Tribunalului M., secția de contencios administrativ și fiscal îi revine competența de soluționare a recursului, potrivit art.34 alin.2 din Ordonanța nr.2/2001, coroborat cu art.2 alin.1 pct.3 din vechiul Cod pr.civilă și că recursul este declarat și motivat în termen.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru conform art. 36 alin.1 din OG nr. 2/2001.
Reprezentanta intervenientei B. A. depune copia notificării trimise de bancă, intervenientei, dovada comunicării către recurenta O. B., prin poștă, a întâmpinării și împuternicirea avocațială nr._/11.11.2014.
Arată că recursul intervenientei privește faptul că prin dispozitivul hotărârii nu au fost acordate cheltuieli de judecată, ci doar în considerente se reține faptul că se acordă acele cheltuieli de judecată. De asemenea, arată că nu a formulat cerere de completare a dispozitivului, considerând că dacă în considerente s-a prevăzut acest aspect, implicit s-ar acorda, chiar dacă nu este prevăzut în dispozitiv.
Instanța invocă excepția inadmisibilității recursului formulat de intervenientă, având în vedere faptul că prin dispozitivul hotărârii instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, astfel că exista deschisă calea completării cererii de completare a acțiunii.
Reprezentanta intervenientei lasă la aprecierea instanței aspectul privind excepția inadmisibilității recursului.
Reprezentanta intimatei de asemenea, lasă la aprecierea instanței să dispună cu privire la excepția invocată.
Instanța unește cu fondul excepția invocată.
Reprezentantele părților arată că nu mai au alte cereri de formulat, sau probe de propus, solicitând încuviințarea probei cu înscrisuri.
Instanța încuviințează proba cu înscrisurile și, nemaifiind alte cereri în probațiune de formulat sau probe de administrat, constată încheiată faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea cererilor de recurs.
Reprezentantul intervenientei depune dovada faptului că între data pronunțării sentinței și data recursului declarat de O. B. România SA, s-a pus în executare hotărârea, s-au și achitat sumele de bani, s-a atașat graficul la contractul de credit, prin care se înlătură clauzele abuzive și dovada faptului că s-a comunicat întâmpinarea. Având în vedere că nu a formulat cererea de completare, cerere care primează față de recursul declarat, lasă la aprecierea instanței soluționarea recursului intervenientei.
În ce privește recursul formulat de O. B. România SA, solicită respingerea acestuia, menținerea sentinței atacate ca fiind leală și temeinică, cu cheltuieli de judecată. Consideră că hotărârea atacată este legală și temeinică, fiind motivată în mod exhaustiv, sub toate aspectele în ceea ce privesc clauzele abuzive pe care intervenienta și ANPC le-a sesizat, respectiv cu privire la dobânda, respectiv modificarea unilaterală a dobânzii, precum și cu privire la comisionul de acordare perceput, de 2% din valoarea contractului, la momentul semnării acestuia. În cuprinsul întâmpinării a detaliat motivul pentru care consideră că acele clauze sunt abuzive, mergând pe premizele prevăzute de Legea nr.193/2000, care definesc condițiile pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, respectiv să nu fi fost negociată și să creeze acel dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Apreciază sentința ca legală și temeinică și în ceea ce privește modificarea dobânzii și stabilirea ratei dobânzii compusă din dobândă plus marjă. În conformitate cu dispozițiile art.37 din OG nr.50/2010, instanța a stabilit și marja fixă, marjă care urmează să fie fixă pe toată perioada de derulare a contractului, la care se va adăuga indicele Libor la 3 luni, și sub acest aspect instanța de fond a stabilit marja, fiind în conformitate cu dispozițiile legale, respectiv OG nr.50/2010.
Reprezentanta intimatei, cu privire la recursul formulat de intervenienta B. A., lasă la aprecierea instanței soluționarea acestuia.
În privința recursului formulat de O. B. România SA, solicită respingerea acestuia, menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală, menținerea amenzii aplicate de 1.000 lei, apreciind că instanța s-a pronunțat corect asupra clauzelor, vis-a-vis de dobânda modificată în mod unilateral de bancă și a obligat banca să dispună constituirea acestuia la valoarea de 2,91, practic cum a fost încheiat contractul la început.
Clienta a încheiat acel contract cu o dobândă de 2,99 plus marja băncii constând în Libor, care a avut acele fluctuații, iar acum este de 0,02%, anterior fiind la o valoare mult mai mare. Consideră că instanța s-a pronunțat corect asupra dobânzii, vis-a-vis de art.5.2 și 5.4, iar comisionul de acordare, de asemenea, a fost corect reținut de prima instanță și astfel cum s-a arătat, s-a restituit acel comision de acordare care a fost luat în mod abuziv.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3120 din 25 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria Tg-M. în dosar nr._ s-a admis în parte sesizarea formulată de CJPC M. în contradictoriu cu O. B. Romania SA, s-a constata caracterul abuziv a unor clauze din contractul de credit nr. C_ /27.02.2008, a fost obligată pârâta la modificarea acestora în sensul înlăturării lor, a fost obligată banca la restituirea sumelor de bani încasate în aplicarea clauzelor abuzive, iar cu privire la dispozițiile art. 5.2 și 5.3 din contract s-a constatat că aceste clauze nu sunt abuzive.
Instanța de fond a expus chestiuni prealabile analizei caracterului abuziv al unor clauze din convenția în litigiu, cu privire la forța probantă a acestuit tip de contracte, iar apoi a reținut că cerințele pentru a fi catalogată o clauză ca abuzivă rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 și a actului normativ care a transpus în dreptul intern această directivă, respectiv legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare, că relevante în cauză sunt prevederile art. 1, alin. 3 și art. 4, alin. 1, 2 și 3 din legea 193/2000, modificată, care au fost citate.
Din interpretarea textelor legale citate s-a apreciat că rezultă că pentru a fi catalogată ca abuzivă o clauză contractuală trebuie să îndeplinească în mod cumulativ două cerințe: să nu fi fost negociată și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.
În continuare, judecătorul de prim grad a analizat detaliat cele două condiții impuse de lege și a concluzionat că negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei contractuale, iar pârâta nu a dovedit eventualele concilieri, discuții, oferte privind modificarea efectivă, substanțială, vizând însăși natura clauzelor cuprinse în convenție, iar faptul că exista posibilitatea de a se încheia un alt tip de contract sau de a se încheia același tip de contract cu altă bancă, nu echivalează cu negocierea clauzelor cu clientul.
Este analizată si condiția ca acea clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe, distinct pentru comisionul de acordare și pentru celelalte clauze reclamate, iar în urma acestei analize și ca urmare a constatării caracterului abuziv al unor clauze s-au dispus măsuri.
Împotriva acestei soluții, O. B. Romania SA a formulat în termen legal recurs, prin care solicită modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii sesizării formulate de intimatul Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor M. și a cererii de intervenție în nume propriu.
Recurenta susține ca hotărârea instanței de fond este nelegală, că, contrar celor reținute de instanță, chiar dacă contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca C_ /2008 este un contract preformulat deoarece clauzele lui au fost stabilite unilateral și anterior de către recurentă, condiția negocierii clauzelor contractuale trebuie analizata în raport de serviciul contractat și de atitudinea și disponibilitatea clientului de a negocia convenția, aspecte omise de către instanța de judecată, care s-a mărginit la a face anume judecăți de valoare, fără a avea în vedere interesele ambelor părți contractante.
Serviciul contractat de intervenienta face parte dintr-un domeniu strict reglementat și controlat, cel bancar, iar pe piața aferentă acestor servicii societatea recurentă nu deține o poziție de monopol, împrumutata având posibilitatea să se adreseze oricărei instituții bancare în urma studierii ofertelor de pe piața creditelor și să decidă în funcție de propriile interese.
Se arată că Legea nr.193/2000 nu impune furnizorilor de servicii financiare stabilirea unei formule de calcul a ratei dobânzii, ci doar redactarea clauzelor contractuale într-un limbaj clar, fără echivoc și care să permită înțelegerea lor fără a fi nevoie de cunoștințe de specialitate, iar în cazul modificării ratei dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, să existe o motivație întemeiată. Instanța de judecată a considerat însă că numai prin stabilirea de către aceasta a unei formule de calcul a ratei dobânzii formată din marja fixă și indice de referință, deci prin intervenirea în mecanismul contractul și în acordul de voință a părților, cerințele legii sunt respectate.
În speță, clauza inserată la art.5.2 nu are caracter abuziv întrucât nu creează un dezechilibru semnificat între drepturile și obligațiile părților, aceasta fiind redactată în termeni clari, preciși, care permit consumatori să înțeleagă cuantumul dobânzii curente și faptul că acest cuantum poate fi revizuit în funcție de variația indicelui LIBOR și de politica băncii, banca având posibilitatea să decidă modificarea dobânzii în cazul variației indicelui LIBOR, ipoteză valabilă până la data intrării în vigoare a OUG nr.50/2010.
Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt clauze care determină costul total al creditului ș împreună cu marja de profit formează prețul contractual, iar aprecierea caracterului abuziv al acestor clauze nu poate privi nici definirea contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, acestea fiind și opiniile exprimate de Curtea Supremă a Marii Britanii în cauza The Office of Fair Trading vs Abbey N. plc&Others și decizia Curții Supreme a Germaniei nr.XI ZR 167/96, precum și decizia ÎCCJ nr.4685/2012.
Se mai arată că, faptul că prin dispozițiile art.13 din Legea nr.193/2000 se prevede posibilitatea instanței, investită în condițiile art.12 să dispună, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz, nu poate semnifica împrejurarea că instanța de judecată în vestită potrivit dreptului comun poate stabili noi condiții contractuale, în lipsa voinței concordante a părților.
Dobânda reprezintă unul dintre elementele care constituie prețul serviciilor oferite de bancă, iar modalitatea de calcul a acesteia este exprimată fără echivoc în cuprinsul contractului, în care se arată în mod concret atât faptul că dobânda este variabilă în funcție de valoarea de referință pentru valuta în care a fost acordat creditulc(art.5.2),cât și algoritmul de calcul al dobânzii, respectiv:V=Cxd(%) p.a:30x360 zile, unde V este valoarea dobânzii lunare, C este soldul creditului utilizat. D(%) este dobânda exprimata procentual (art.5.5).
Instanța stabilește o formulă de calcul a ratei dobânzii, aplicabilă retroactiv, pornind de la premiza că prevederile OUG nr.50/2010 „deși nu produc efecte retroactiv au avut rolul de a clarifica modul în care trebuie interpretată legea nr.193/2000, în sensul că stabilesc o modalitate de calcul a dobânzii prin care nu se produce în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".
Prin stabilirea aleatorie a unei formule de calcul a ratei dobânzii aplicată de la momentul contractării, deși instanța însăși a reținut că actul normativ care a impus o asemenea modalitate de calcul nu se aplică retroactiv, instanța a ignorat prevederile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil". Această prevedere a fost emisă de legiuitorul român în cadrul transpunerii în dreptul intern a dispoziției comunitare în materie (art. 4 alin. 2 al Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii) conform căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Astfel după cum se reține în cadrul aceleiași decizii, „clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului". În același sens, art. 3 lit. g și i) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele pentru consumatori prevede că:
„(g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale…”
(i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat în procent anual din valoarea totală a creditului..."
După cum s-a arătat într-o altă decizie de speță „este evident că la momentul semnării contractului semnatarii au avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință de clauzele sale prin simpla citire a înscrisului pe care și-au pus semnăturile. Deci, posibilitatea reală de a lua la cunoștință de clauzele contractuale a existat, împrumutatul putând lua la cunoștință de toate aceste clauze prin simpla citire a înscrisului”.
Neîntrunirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. 1 si 2 din Legea 193/2000, pentru calificarea drept abuzivă a clauzelor analizate:
Se arată că analizând condițiile aferente calificării drept abuzive a clauzelor contractuale, instanța a stabilit în mod incorect că ar fi întrunite condițiile prevăzute de textul respectiv de lege. Astfel, prima instanță a reținut în mod nefondat că, clauzele incriminate nu ar fi fost negociate direct cu consumatorii. Prima instanță a reținut în mod greșit „ contractul de credit este un contract de adeziune, standard,
preformulat de către bancă, în care consumatorul nu putea să intervină, putând doar să adere la el sau nu" și pe baza acestui raționament a stabilit că ar fi îndeplinită această primă condiție prevăzută de art. 4 1) și (2) din Legea nr. 193/2000.
Din cele de mai sus rezultă că prima instanță a dedus ne-negocierea acestor clauze din chiar conținutul acestora, datorită faptului că nu ar fi cuprins criterii clare, directe de determinare a condițiilor în care puteau interveni modificările respective. În realitate, faptul că o clauză a fost sau nu negociabilă la momentul
încheierii contractului constituie un element extern, de fapt, care trebuie probat în mod distinct.
De asemenea, prima instanță a reținut în mod nefondat că, clauzele incriminate ar fi creat în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților La momentul semnării contractului de credit, dispozițiile legale în vigoare nu interziceau în sine stipularea unor clauze contractuale de variabilitate a dobânzii, comisioanelor etc. (prima instanță a reținut și ea că „legislația în materie nu interzice uzarea dobânzii variabile într-un contract de credit").
Se apreciază că nu se poate, prin urmare, reține că simpla stipulare în contract a clauzelor incriminate ar fi creat un dezechilibru contractual sau ar fi de natură să dovedească reaua-credință a recurentei, în condițiile în care au fost acceptate în deplină cunoștință de cauză de către consumatorii în cauză.
Totodată sunt nefondate argumentele aduse de prima instanță în susținerea deciziei sale că, contractele j respective nu cuprindeau criterii cunoscute consumatorului la momentului încheierii contractului în funcție de care rata dobânzii putea varia. Această concluzie este infirmată de simpla lectură a art. 5.2 din contractul de credit, care pe lângă criteriul politicii băncii, menționează de asemenea că „Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută (ex. Euribor/Libor/Bubor etc.), fără a exista consimțământul împrumutatului.".
Faptul că, de exemplu, dobânda indicată în contract se modifică pe parcursul executării acestuia este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, astfel cum aceasta a fost stipulată la momentul încheierii contractului. În realitate, ceea ce se modifică este cuantumul dobânzii, iar nu clauza contractuală referitoare la dobândă, ca urmare a aplicării clauzelor contractuale agreate de părți, care prevăd faptul că dobânda aplicabilă în contract este o dobândă variabilă, deci fluctuantă. Toate modificările care au apărut pe parcursul derulării contractului în raporturile dintre părți sunt exclusiv rezultatul aplicării efective a clauzelor contractuale, astfel cum acestea au fost convenite și asumate de către cele două părți contractante.
Comisionul de acordare, constatat abuziv de către instanță, constituie un element al prețului contractual și, în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de intimați prin semnarea contractului. Prin urmare, comisionul ca și componentă a prețului contractual este exceptat de la controlul caracterul abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia ca la momentul acordului de voință consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.
Se consideră că o altă greșeală a comis instanța și prin dispunerea restituirii sumelor achitate în contul creditului până la momentul admiterii acțiunii. Contractul de credit fiind un contract cu executare succesivă, este sancționat cu rezilierea și nu cu rezoluțiunea, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutatorului de a lăsa la dispoziția împrumutatului suma de bani se întinde pe toata durata contractuală.
Anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesiva nu poate produce efecte retroactive, fapt explicat prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte. Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractului încheiat cu banca.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 304 și următoarele Cod procedură civilă.
Și intervenienta B. A. a formulat recurs și a solicitat modificarea sentinței recurate și obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Se susține că hotărârea este nelegală întrucât instanța de fond nu a acordat toate cheltuielile de judecată efectuate și dovedite de intervenientă, respectiv onorariu de avocat.
Intervenienta a formulat și întâmpinare la cererea de recurs a O. B. Romania SA, a solicitat respingerea recursului, întrucât instanța de fond a reținut corect că la momentul încheierii contractului de credit a existat un dezechilibru între consumator și bancă și clauzele contractului erau prestabilite, fiind dezvoltate aceste argumente cu privire la dobândă, dar au fost arătate și motivele de legalitate și temeinicie ale hotărârii instanței de fond.
1. Recursul pârâtei O. B. Romania SA.
Examinând legalitatea hotărârii primei instanțe prin raportare atât la motivele de recurs invocate cât și din oficiu în conformitate cu dispozițiile art.304 ind.1 din Codul de procedura civilă, tribunalul apreciază că recursul formulat de pârâtă este întemeiat numai în parte, pentru următoarele considerente:
În cauză, instanța de fond a apreciat că procesul verbal de sesizare este legal în privința unora dintre clauze, ca cea privitoare la comisionul de acordare, cea privind dobânda care poate fi modificată unilateral fără consimțământul împrumutatului și cea privind modul de comunicare a noului procent al dobânzii.
În ceea ce privește clauza privind comisionul de acordare, inserată la art. 6.1 în contractul de credit nr. C_ /27.02.2008, de 2% din valoarea creditului, se constată că a fost stabilit la semnarea contractului, acesta fiind achitat la semnarea contractului sau punerea la dispoziție a creditului. Ca urmare, comisionul fiind perceput o singură dată, la tragerea creditului, rezultă că la data întocmirii procesului-verbal de constatare a contravenției și implicit la data sesizării instanței, această clauză nu mai produceau efecte, astfel că potențiala faptă contravențională constând în perceperea acestui comision era epuizată.
Această faptă nu are caracter continuu, comisionul fiind perceput o singură dată la acordarea creditului și nu lunar pe perioada derulării contractului, astfel că instanța de fond trebuia să rețină prescripția dreptului de a aplica sancțiunea.
O astfel de soluție se impune pentru că în condițiile în care procesul verbal este încheiat după mai mult de 4 ani de la data acordării creditului și perceperii comisionului de acordare, potrivit art. 13 alin. 1 din OG nr. 2/2001 aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
Întrucât sesizarea este făcută în temeiul Legii nr. 193/200, este de observat că potrivit art. 16 alin. 2, această lege se completează cu dispozițiile OG nr. 2/2001, deci devine pe deplin incident art. 13 alin. 1 din acest din urmă act normativ.
Acest termen de 6 luni, în cazul clauzei analizate, a început să curgă de la data perceperii comisionului, care coincide cu data tragerii creditului, la acea dată clauza producându-și efectele. Or, față de această dată, de cel mult 30 de zile de la data încheierii contractelor, termenul de prescripție a aplicării sancțiunii era împlinit la data încheierii procesului verbal. De sesizare a instanței, nr._ din 05.11.2012, astfel că din perspectiv faptei contravenționale epuizate, acesta nu este legal.
În ceea ce privește clauzele privind modificarea dobânzii din contractul analizat tribunalul apreciază că instanța de fond a constatat în mod judicios caracterul abuziv al acestora.
Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000: „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”. Conform alin. 2 al aceluiași articol, „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.
Instanța de fond a constatat corect natura contractelor ca fiind contracte de adeziune, acestea conținând clauze prestabilite, pe care clienții puteau să le accepte pur și simplu sau să refuze încheierea convenției. Împrejurarea invocată prin cererea de recurs, că clienții au avut posibilitatea negocierii efective a dobânzii este nedovedită, deși sarcina probei pentru a dovedi aceste negocieri revine apelantei, conform art. 4 alin. 3 teza finală din același act normativ. Or, faptul că clauza analizată (privind cazurile de modificare a dobânzii) se regăsește în mod similar în alte contracte încheiate de această bancă, coroborat cu faptul că recurenta nu a făcut dovada negocierilor, de exemplu prin depunerea unor alte contracte privind același tip de credit, în care această clauză să fie reglementată diferit, denotă lipsa unei negocieri efective. Nu prezintă relevanță sub acest aspect faptul că clienții ar fi putut opta pentru un alt tip de credit din oferta băncii, sau la credite de la alte bănci, alegerea între mai multe tipuri de contracte standard sau mai multe bănci nu reprezintă o negociere asupra clauzelor contractului.
Dimpotrivă, tribunalul apreciază că tocmai aceste susțineri denotă că împrumutatul nu a avut nici o posibilitate de a discuta termenii dobânzii și nu prezintă relevanță că a fost acceptată și semnat contractul, pentru că în acest domeniu, așa cum foarte bine a subliniat judecătorul de prim grad, sunt mult diminuate principiile libertății contractuale și ale obligativității acestora, care trebuie privite prin prisma legalității clauzelor inserate.
Instanța de recurs constată că toate criticile legate de dobândă, respectiv de posibilitatea revizuirii acesteia sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a analizat în mod judicios clauza și sunt incidente dispozițiile pct. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, conform cărora profesionistul are dreptul de a modifica rata dobânzii pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, cu condiția să existe un motiv întemeiat precizat în contract, să informeze cât mai curând posibil cocontractantul și acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. Însă, în cauză nu sunt îndeplinite aceste cerințe, în condițiile în care în contract nu se arată ce se înțelege prin „în conformitate cu politica băncii”, nu se indică perioada după care se modifică dobânda în funcție de dobânda de referință și nici marja care se adaugă dobânzii de referință, astfel încât clientul să cunoască de la început situațiile în care i s-ar putea modifica dobânda și modul de calcul. Ca urmare, se impune a se reține că nu este îndeplinită condiția ca motivul întemeiat să fie precizat în contract.
Instanța de recurs apreciază că, prin această clauză, contrar susținerilor recurentei, se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor, contrar bunei credințe, în condițiile în care aceștia pot fi supuși unor majorări ale dobânzii pe întreaga perioadă a derulării contractului, în situația producerii unor evenimente care nu sunt stipulate clar în contract, pentru ca clientul să poată verifica dacă acestea au avut loc într-adevăr sau nu și care țin doar de politica băncii, fără ca această politică să fie adusă la cunoștința clienților.
Ceea ce este abuziv, nu este faptul de a percepe dobânda, ci doar posibilitatea modificării unilaterale a acesteia în lipsa indicării unor criterii prevăzute clar în contract, astfel că apărarea recurentei în sensul că clauza privind rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit, astfel este exceptată de la controlului caracterului abuziv prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, este neîntemeiată. În acest context este neîntemeiat și faptul susținut că la momentul semnării contractului semnatarii au avut posibilitatea reală de a lua cunoștință de clauze, pentru că aceasta a fost singura varianta, neexistând și cea a negocierii clauzelor.
Critica recurentei referitoare la faptul că prima instanță nu avea posibilitatea modificării clauzelor contractuale și de stabilire de noi condiții contractuale în lipsa voinței concordante a părților nu este întemeiată, din dispozitivul hotărârii atacate rezultând că instanța nu a dispus modificarea contractelor, ci a constatat doar caracterul abuziv al clauzelor analizate în considerente și a obligat pârâta să efectueze modificări pentru a fi înlăturat abuzul.
În ceea ce privește stabilirea formulei de calcul a dobânzii, instanța nu a aplicat un criteriu aleatoriu, ci chiar marja de profit a băncii și liborul.
În consecință, având în vedere considerentele expuse și contrar afirmațiilor din recurs sunt întrunite prevederilor art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000, fiind corect și judicios analizate toate condițiile pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor privind modificarea unilaterală a dobânzii și a modului de comunicare a acestei modificări și nu există nici o cauză de modificare a hotărârii, urmând ca în temeiul art 312 alin. 1 să fie respins recursul.
În privința recursului intervenientei, se constată că este fondată excepția inadmisibilității, deoarece acestei părți din dosar nu i s-au acordat cheltuieli de judecată de instanța de fond, astfel că singura procedură care putea fi exercitată este cea instituită de art. 281 indice 2 Cod procedură civilă, de completare a hotărârii, motiv pentru care se va respinge ca inadmisibil acest recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de . SA (cu sediul în București, Calea Buzești, nr.66-68, sector 1), împotriva sentinței civile nr.3120 din 25.06.2014 pronunțată de Judecătoria Tg M. în dosarul nr._ .
Modifică în parte sentința atacată.
Înlătură din sentința recurată dispozițiile referitoare la constatarea ca abuzivă a clauzei de la art.6.1 lit.b din contract, referitoare la comisionul de acordare și la restituirea sumei reprezentând comisionul de acordare.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge ca inadmisibil recursul formulat de intervenienta B. A. (domiciliată în Tg M., ., nr.211, .).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 25 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A.-M. A. M. R. C. M.
GREFIER,
S. C.- G.
Red.M.R.
Tehnored.S.C.G./13.03.2015/2ex.
Jud.fond: A. A.
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 282/2014.... | Despăgubire. Sentința nr. 894/2014. Tribunalul MUREŞ → |
|---|
