Acţiune pentru constatarea nulităţii unui contract de cesiune de acţiuni. Natura juridică şi prerogativele Fondului Proprietăţii de Stat şi a societăţilor de investiţii financiare
| Comentarii |
|
F.P.S. (actualmente A.P.A.P.S.) şi S.I.F.-urile au o natură juridică sui generis, având, pe de o parte, dreptul de a încheia actejuridice comerciale, iar pe de altă parte diverse prerogative conferite fie pe cale legală, fie pe cale administrativă.
Statutul juridic al acestora a fost instituit şi apoi consolidat prin lege pentru a răspunde anumitor cerinţe specifice procesului de privatizare, în care prerogativele statului de administrator al unor valori patrimoniale tind să-şi reducă treptat din pondere, pentru a permite instituirea unor raporturi juridice guvernate exclusiv de dreptul civil şi cel comercial.
încheind un contract de cesiune de acţiuni, pârâţii nu au încălcat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă câtă vreme însuşi legiuitorul a consacrat prin Legea nr. 55/1995 şi H. G. nr. 12/1997posibilitatea ca F.P.S. şi fiecare dintre cele cinci societăţi de investiţii financiare să încheie astfel de acte.
(Secţia comercială, decizia nr. 802 din 29 mai 2001)
CURTEA,
deliberând asupra recursului declarat de reclamanta Asociaţia Salariaţilor “P.” - Bucureşti împotriva deciziei nr. 3368 pronunţată la 22 decembrie 1999 de Secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 23 noiembrie 1998 Asociaţia Salariaţilor “P.” a chemat în judecată
F.P.S. şi S.I.F. Muntenia solicitând ca, prin hotărârea ce urma să se pronunţe, să se constate nulitatea absolută a “Actului de cesiune nr. 1/7782/2.11.1998” prin care primul pârât, în calitate de cedent, a transmis celui de-al doilea, în calitate de cesionar un număr de 298.562 de acţiuni nominative deţinute anterior de F.P.S. la S.C. “P.”.
Prin aceeaşi acţiune s-a cerut de asemenea ca pârâtul F.P.S. să fie obligat să încheie cu reclamanta un contract de cesiune a acţiunilor menţionate.
în motivarea acţiunii, care a fost înregistrată pe rolul Secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti cu numărul de dosar 5931/1999, s-a susţinut în esenţă că încheierea actului de cesiune s-a făcut cu încălcarea mai multor dispoziţii legale imperative şi a urmărit fraudarea intereselor legitime ale membrilor asociaţiei reclamante care aveau un drept de preemţiune la achiziţionarea acţiunilor cedate de către F.P.S.
La 16 decembrie 1998 Asociaţia Salariaţilor “P.” a făcut o precizare scrisă a acţiunii iniţiale atât în ceea ce priveşte motivarea în fapt şi în drept a acesteia cât si în sensul chemării în judecată a pârâţilor T.V., P.A., D.Z., U.T.T. şi I.B. &T.C.
Referitor la aceştia din urmă, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a unor acte de cesiune făcute în favoarea lor de către pârâta
S.I.F. Muntenia şi care aveau ca obiect o parte a acţiunilor cedate de pârâta F.P.S.
La 14 aprilie 1999 reclamanta a renunţat la judecata în ceea ce îi priveşte pe pârâţii T.V., P.A.,
D.Z., U.T.T. şi I.B. & T.C., iar prin încheierea pronunţată la acelaşi termen instanţa a luat act de această renunţare.
Prin sentinţa nr. 2342 pronunţată la 5 mai 1999 instanţa astfel învestită a admis acţiunea precizată şi a constatat nulitatea absolută a actului de cesiune obligând pe pârâtul F.P.S. “la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni (cesiune) cu reclamanta Asociaţia Salariaţilor “P.”.
Totodată, pârâtele au fost obligate să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în valoare de
102.156.000 lei.
împotriva acestei sentinţe au făcut apel pârâţii
F.P.S. şi S.I.F. Muntenia, cauza fiind înregistrată ia Secţia comercială a Curţii de Apel Bucureşti cu numărul de dosar 2619/1999.
Prin decizia numărul 3368 pronunţată la 22 decembrie 1999 apelurile au fost admise iar sentinţa a fost schimbată în tot în sensul respingerii acţiunii.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut în principal că actul de cesiune a fost încheiat cu respectarea condiţiilor de validitate prevăzute de art. 948 şi următoarele din C. civ.
S-a reţinut de asemenea că respectivul act a intervenit în condiţiile în care recurentele aveau una împotriva celeilalte obligaţii restante existând şi un termen de recomandare stabilit de legiuitor pentru “o operaţiune de regularizare-compensare”.
La 27 decembrie 1999 împotriva deciziei astfel pronunţate a declarat recurs Asociaţia Salariaţilor “P.”, iar după formularea motivelor de recurs cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei comerciale a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 2860/2000.
Prin recursul declarat reclamanta a solicitat casarea deciziei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apei Bucureşti, menţionând în subsidiar şi posibilitatea ca prin hotărârea instanţei de recurs să fie menţinută sentinţa pronunţată în cauză.
Ca motive legale de casare reclamanta a invocat dispoziţiile art. 304 punctele 7,9 şi 10 din C. pr. civ., formulând împotriva deciziei atacate mai multe critici.
în acest sens s-a susţinut că respectiva decizie a fost greşit şi superficial motivată în măsura în care în considerentele acesteia s-a reţinut că instanţa de fond ar fi ignorat prevederile art. 969 din C. civ. precum şi contextul legal care a generat întocmirea actului juridic în litigiu.
în acelaşi sens, s-a mai afirmat că prevederile art. 969 şi 977 din C. civ. au fost greşit aplicate în cauză.
Tot ca o deficienţă de motivare a fost calificată de către reclamantă şi aprecierea instanţei de apel potrivit căreia operaţiunea de cesiune efectuată de cei doi pârâţi ar fi fost una de “regularizare/ compensare”.
Referitor la acest aspect, s-a mai afirmat că deşi în motivarea deciziei recurate instanţa de apel a utilizat termeni juridici, precum aceia de “cesiune”, “compensare” sau “regularizare”, această utilizare s-a făcut într-o manieră improprie, fără a se ţine seama de modul în care respectivele noţiuni au fost definite legal prin art. 1122 şi 1143 din C. civ. şi respectiv prin H.G.nr. 12/1997.
în acelaşi context s-a susţinut că valorile taxelor de timbru stabilite în sarcina celor doi pârâţi apelanţi au fost greşit determinate, dispoziţiile instanţei de apel privitoare la această chestiune nefiind motivate.
Decizia atacată a fost criticată şi în ceea ce priveşte incorecta determinare a “cadrului legal al raporturilor juridice deduse judecăţii” afirmându-se că instanţa de apel a efectuat “controlul de legalitate al actului de cesiune... numai în conformitate cu dreptul comun” omiţând să analizeze incidenţa în cauză a unor acte normative speciale, precum Legea nr. 58/1991 şi mai cu seamă Ordonanţa de urgenţă (O.U.G.) nr. 88/1991 şi respectiv Hotărârea Guvemuiui (H.G.) nr. 55/1998.
A susţinut de asemenea recurenta că decizia atacată încalcă prevederile legale speciale care determinau şi limitau capacitatea juridică de folosinţă a celor doi pârâţi precum şi dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 în raport cu care operaţiunea efectuată de către aceştia reprezenta o formă ilegală de privatizare calificată drept «"donaţie deghizată” numită act de cesiune».
O ultimă critică adusă de către recurentă deciziei atacate vizează omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra unora dintre mijloacele de apărare invocate în cauză. Au fost amintite în acest sens încălcarea de către pârâtul F.P.S. a prevederilor H.G. nr. 363/1998 prin care s-a adoptat “Programul de Privatizare a societăţilor comerciale” pe anul 1998, a prevederilor din Legea 31/1990 privitoare la competenţa adunării generale a acţionarilor şi a dispoziţiilor din O.U.G. nr. 88/1997 care instituiau în favoarea membrilor Asociaţia Salariaţilor “P.” un drept de preemţiune la cumpărarea acţiunilor cesionate.
în susţinerea recursului reclamanta a depus la dosar mai multe înscrisuri, iar la 31 ianuarie 2001 a formulat o cerere privind citarea în cauză a
A.P.A.P.S., ca succesoare în drepturi fostului F.P.S.
în acelaşi sens, s-a formulat o solicitare scrisă şi de către Â.P.A.P.S., de care Curtea a luat act în considerarea prevederilor O.U.G. nr. 296/2000, prin care s-a dispus reorganizarea F.P.S.
în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă atât A.P.A.P.S. cât şi S.I.F. Muntenia au susţinut că este neîntemeiat solicitând respingerea acestuia.
Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Ca o observaţie prealabilă, Curtea reţine în acest sens că toate criticile formulate de reclamantă în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 304 punctul 9 din C. pr. civ. fac abstracţie de natura juridică sui generis a celor două pârâte, ca şi de împrejurarea că ambele au pe de o parte dreptul de a încheia acte juridice comerciale, având în acelaşi timp de îndeplinit diverse prerogative conferite fie pe cale legală, fie pe cale administrativă.
Criticile referitoare la o pretinsă utilizare improprie a unor noţiuni juridice precum “compensare” sau “cesiune” ilustrează aceeaşi orientare a apărărilor recurentei care fac abstracţie de împrejurarea că raporturile juridice dintre pârâte nu se înscriu strict în cadrul legal instituit de către C. civ.
în aceeaşi ordine de idei criticile repetate ale recurentei privind greşita aplicare de către instanţa de recurs a prevederilor art. 969 din C. civ. sunt lipsite de obiect, în cuprinsul deciziei recurate neexistând nici o referire la acest text de lege.
Pe de altă parte, instanţa de apel nu putea face abstracţie de anumite reglementări cuprinse în C. civ. - ca de exemplu art. 948 şi 977-care, având în vedere valoarea lor de principii de drept îşi găsesc deplina aplicare şi în speţă.
Referitor la acest ultim aspect apărarea reclamantei care tinde la completa înlăturare a aplicării acestor norme ce ţin de “dreptul comun” vine în vădită contradicţie cu poziţia sa exprimată în scris în faţa primei instanţe (filele 83, 85 şi 86 din dosarul de fond) unde a insistat pentru respectarea aceluiaşi “drept comun”.
Şi mai puţin justificate sunt însă aserţiunile reclamantei potrivit cărora raporturile pârâtei S.I.F. Muntenia cu F.P.S. ar trebui să urmeze, în orice situaţie regimul juridic aplicabil investitorilor implicaţi în procesul de privatizare.
Recurenta omite în acest mod că statutul juridic al pârâtelor a fost instituit şi apoi consolidat prin lege tocmai pentru a răspunde anumitor cerinţe specifice procesului de privatizare în care prerogativele statului de administrator al unor valori patrimoniale tind să îşi reducă treptat din pondere pentru a permite instituirea unor raporturi juridice guvernate exclusiv de dreptul civil şi cel comercial.
în acest context - şi în raport de împrejurarea că reclamanta nu a fost in măsură să aducă argumente relevante în susţinerea pretinsului său drept de preemţiune - este firesc să se considere că, dacă se poate vorbi despre “parteneri privilegiaţi” ai fostului F.P.S. (reorganizat ca A.P.A.P.S.), cele mai îndreptăţite să îşi aroge o astfel de calitate sunt tocmai cele cinci societăţi de investiţii financiare, provenite din reorganizarea fostelor “fonduri ale proprietăţii private”, dintre care una este chiar pârâta S.I.F. Muntenia.
O asemenea concluzie se impune mai cu seamă datorită împrejurării că pe de o parte procedura administrativă de autorizare definitivă a celor cinci
5.1.F. de către C.N.V.M. nu a fost încă finalizată, iar pe de altă parte pentru că regularizarea cotelor de capital social deţinute la societăţile comerciale de către F.P.S. (A.P.A.P.S.) şi respectiv de fiecare dintre societăţile financiare (S.I.F.) nu se încheiase la data cesiunii.
Potrivit actelor normative invocate în cuprinsul actului de cesiune aflat în litigiu capitalul social al
5.1.F. Muntenia a înregistrat în fapt repetate diminuări care impuneau în orice caz o “compensare” realizabilă numai în cadrul raporturilor acesteia cu
F.P.S.
în acest context afirmaţia recurentei potrivit căreia cesiunea acţiunilor către S.I.F. Muntenia ar fi avut loc cu titlu gratuit este lipsită de suport ca de altfel şi aserţiunile privind o pretinsă vătămare a unor drepturi legitime ale membrilor Asociaţia Salariaţilor “P.”.
Actul de cesiune răspunde în schimb cu adevărat cerinţele de echitate în condiţiile în care, reîntregind capitalul social al S.I.F. Muntenia care fusese diminuat în fapt în condiţiile menţionate în preambul, protejează interesele legitime ale acţionarilor acestei pârâte, majoritatea fiind persoane fizice care au valorificat în acest mod cupoanele de privatizare.
Criticile privind încălcarea de către cele două pârâte a principiului specialităţii capacităţii de folosinţă şi a obiectului lor de activitate nu îşi găsesc nici ele confirmarea atâta vreme cât însuşi legiuitorul a consacrat prin Legea nr. 55/1995 - urmată de H.G. nr. 12/1997 posibilitatea ca F.P.S. şi fiecare dintre cele cinci societăţi de investiţii financiare (S.I.F.) să încheie acte de tipul celui care formează obiect de litigiu.
Aceeaşi concepţie a legiuitorului a fost de altfel reconfirmată, după încheierea actului de cesiune, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/1998, care menţiona în mod explicit că procesul de regularizare se afla în curs de desfăşurare, putând lua şi forma unor acte precum acela aflat în litigiu.
în acest context, susţinerea reclamantei potrivit căreia abrogarea Legii nr. 55/1995 intervenită prin
O.U.G. nr. 88/1997 ar fi instituit şi o interdicţie privind continuarea operaţiunii de regularizare încă nefinalizate este vădit neîntemeiată.
Aşa fiind criticile pe care reclamanta le-a formulat împotriva deciziei pronunţate de către instanţa de apel referitoare la greşita definire a
cadrului legal al litigiului şi a conţinutului raporturilor juridice ca şi acelea privind încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă şi a obiectului de activitate a părţilor sunt nefondate.
Prin urmare în speţă nu îşi găsesc incidenţă prevederile art. 304 pct. 9 din C. pr. civ.
O concluzie similară se impune şi în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 304 pct.
7 motivarea deciziei recurate conţinând o prezentare detaliată şi coerentă a argumentelor de fapt şi de drept avute în vedere de către instanţa de apel.
în ceea ce priveşte chestiunea accesorie a timbrajului aplicabil celordouă apeluri, Curtea reţine că aceasta a fost corect soluţionată de către instanţă, iar lipsa unor referiri exprese la acest aspect în considerentele deciziei recurate nu este de natură a atrage casarea respectivei hotărâri.
Curtea constată pe de altă parte că, prin încheierea actului de cesiune, prevederile Legii nr. 31/1990, ale H.G. nr. 363/1998 ori ale O.U.G. nr. 88/
1997 nu au fost în nici un fel încălcate şi deci apărările formulate în acest sens de către reclamantă nu pot fi considerate esenţiale pentru soluţionarea cauzei.
Faptul că unele dintre aceste apărări au fost înlăturate fără o motivare explicită din partea instanţei de apel nu intră aşadar sub incidenţa art. 304 pct. 10 din C. pr. civ., decizia recurată nefiind deci susceptibilă de casare nici în raport cu acest text de lege.
în consecinţă recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, reprezentantul intimatei S.I.F. Muntenia a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, solicitare căreia Curtea nu îi poate da curs deoarece în cauză nu au fost administrate probe care să ateste existenţa şi valoarea unor astfel de cheltuieli.
| ← Apel. Motivare după împlinirea termenului legal. Motive de... | Acţiune pentru constatarea nulităţii unei licitaţii şi a... → |
|---|
