CSJ. Decizia nr. 1562/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1562/2003
Dosar nr. 4464/2001
Şedinţa publică din 12 martie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune, reclamanta R.N.P., Direcţia Silvică Alba Iulia, a chemat în judecată pe pârâta SC C. SRL Alba Iulia, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, s-o oblige pe aceasta să-i plătească suma de 130.450.839 lei, din care 41.588.704 lei cu titlu de contravaloare facturi neîncasate, iar diferenţa de 88.862.153 lei, reprezentând daune, penalităţi, plus cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în baza raporturilor contractuale stabilite între părţi, a livrat pârâtei masă lemnoasă şi că facturile emise în scopul achitării preţului nu au fost achitate la scadenţă, astfel că, în aceste circumstanţe, nu a fost în măsură să vireze la bugetul statului T.V.A.-ul aferent, motiv pentru care a fost obligată de organele financiare să vireze sumele datorate cu titlul menţionat cu penalităţi de întârziere de 0,25 – 0,28 % pe zi, care s-au cifrat la suma de 88.862.135 lei, pe care pârâta i le datorează cu titlu de daune.
La rândul ei, pârâta SC C. SRL Alba Iulia a solicitat, prin cerere reconvenţională, obligarea reclamantei R.N.P., Direcţia Silvică Alba Iulia, la plata sumei de 11.522.700 lei cu titlu de prestaţii izvorâte din factura nr. 782 din 3 octombrie 1997, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 484 din 19 mai 2000, Tribunalul Alba, secţia civilă, a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.952.218 lei cu titlu de pretenţii, plus cheltuieli de judecată în sumă de 421.117 lei.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea reconvenţională, formulată de reclamanta reconvenţională SC C. SRL Alba Iulia împotriva pârâtei reconvenţionale R.N.P., Direcţia Silvică Alba Iulia.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în baza probelor de la dosar, completate cu două expertize, din care una tehnică şi cealaltă, contabilă că, pretenţiile reclamantei sunt întemeiate numai în limita sumei de 4.952.218 lei, care reprezintă, în realitate, cuantumul sumelor datorate cu titlu de preţ, pentru masa lemnoasă cumpărată de aceasta, iar în ceea ce priveşte daunele solicitate, în sumă de 88.962.135 lei, reprezentând penalităţi, respectiv, majorări de întârziere pentru nevirarea la termen a T.V.A.-ului la buget, tribunalul a considerat că încasarea acestora nu este dovedită întrucât, pe actul de control, nu s-a aplicat ştampila – M.F. – Circumscripţia Fiscală Teiuş.
Referitor la cererea reconvenţională, s-a reţinut, în considerentele sentinţei, că pârâta nu poate pretinde contravaloarea tuburilor Premo, din moment ce, în cauză, nu s-a făcut dovada că montarea acestora era absolut necesară desfăşurării activităţii de exploatare a masei lemnoase de către pârâtă, astfel că, cheltuielile efectuate în acest scop, nu justifică admisibilitatea unei acţiuni bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamanta R.N.P., Direcţia Silvică Alba Iulia, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 1040 din 18 decembrie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, la întocmirea celor două expertize efectuate în cauză, au fost respectate dispoziţiile art. 208 C. proc. civ., astfel că datele consemnate de experţi în lucrările lor, sunt opozabile reclamantei, iar în ceea ce priveşte daunele pretinse în legătură cu virarea cu întârziere a T.V.A.-ului, s-a reţinut că acestea nu se cuvin, deoarece, în speţă, nu s-a făcut dovada legăturii cauzale între facturile rămase neachitate de pârâtă şi plata majorărilor de întârziere, dispusă de organele financiare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta R.N.P., Direcţia Silvică Alba Iulia, susţinând că, numai printr-o apreciere greşită a probelor de la dosar şi interpretare eronată a dispoziţiilor legale, incidente în cauză, instanţa de apel a menţinut, prin respingerea apelului său, sentinţa primei instanţe de admitere a acţiunii numai în parte, deoarece constatările expertizelor nu-i pot fi opozabile atâta timp cât nu a fost convocată să participe, prin reprezentanţii săi, la întocmirea lucrărilor iar, pe de altă parte, că majorările de întârziere datorate pentru plata cu întârziere a T.V.A.-ului, percepute de organele financiare şi pe care le-a solicitat cu titlu de daune, sunt dovedite cu actul încheiat de M.F. -Circumscripţia Financiară Teiuş, depus la dosar.
În consecinţă, reclamanta solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor şi, pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Recursul reclamantei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că între părţile în litigiu s-au încheiat două contracte distincte, respectiv, un contract prin care pârâta s-a obligat să exploateze masa lemnoasă pusă la dispoziţie de reclamantă în baza actelor de punere în valoare, după care se emitea o factură pentru prestări servicii de către prestator (pârâtă) la volumul A.P.V. şi un alt contract de vânzare-cumpărare a masei lemnoase exploatate, contracte care au fost încheiate în scopul de a exploata şi apoi a vinde, respectiv a cumpăra lemnul rezultat.
Pentru stabilirea modului în care fiecare parte şi-a executat obligaţiile asumate prin cele două contracte, instanţa de fond a dispus efectuarea unei expertize tehnice şi, respectiv, a unei expertize contabile, ale căror concluzii au fost menţinute de experţi şi în urma răspunsului la obiecţiunile formulate de reclamantă.
Astfel, în baza datelor stabilite de expertiza tehnică cu privire la volumul masei lemnoase exploatată de pârâtă şi, ulterior, cumpărată de aceasta, expertiza contabilă a concluzionat că pârâta datorează reclamantei, cu titlu de preţ, suma de 4.952.218 lei, sumă care, de altfel, a fost recunoscută şi la care pârâta a fost obligată la plată.
Or, reclamanta, prin obiecţiunile formulate la raportul de expertiză tehnică la întocmirea căruia a participat din partea sa ing. P.I., şeful biroului fond forestier, din cadrul Direcţiei Silvice Alba, nu a putut prezenta calculele cu ajutorul cărora să demonstreze că datele stabilite de expertul tehnic ar fi greşite şi, implicit, cele ale expertizei contabile prin care s-a stabilit, plecând de la constatările expertizei tehnice, sumele real datorate de pârâtă prin compensare în urma raporturilor contractuale care s-au derulat între cele două părţi.
În acest context, bine instanţa fondului a respins cererea reclamantei privind efectuarea unei noi expertize tehnice, din moment ce aceasta nu a putut demonstra prin calcule că expertul a ajuns la concluzii greşite, întrucât simpla contestare a lucrării, fără o documentaţie care să justifice această cerere, nu putea conduce la înlăturarea unor probe care au fost efectuate cu respectarea dispoziţiilor art. 208 C. proc. civ.
Mai este de relevat că probele dosarului confirmă o evidenţă contabilă necorespunzătoare a reclamantei în legătură cu sumele pretins datorate de pârâtă, din moment ce, prin acţiune, a solicitat obligarea acesteia la suma totală de 130.450.839 lei, reprezentând contravaloarea facturilor neîncasate, penalităţi şi daune, pentru ca mai apoi să arate că înţelege să-şi precizeze pretenţiile la suma de 152.184.136 lei, adică la o sumă mult mai mare decât cea care a făcut obiectul acţiunii iniţiale, fără ca, în prealabil, să fi formulat vreo cerere prin care să-şi majoreze aceste pretenţii.
În legătură cu daunele în cuantum de 88.862.135 lei, se constată că instanţa de apel, la fel ca instanţa de fond, a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 1073 C. civ., potrivit cărora creditorul este îndreptăţit de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar în caz contrar, are dreptul la desdăunări şi, plecând de la conţinutul acestui text legal, bine a apreciat că, în cauză, nu se justifică obligarea pârâtei la plata de despăgubiri constând în plata majorărilor de întârziere în plata T.V.A.-ului, întrucât actul de control încheiat de organele financiare nu poate constitui, în lipsa confirmării acestuia prin ştampila aplicată de M.F.- Circumscripţia Financiară Teiuş, o dovadă că sumele pretinse cu titlu de daune au fost şi virate la bugetul de stat, pentru a fi considerate ca un prejudiciu în patrimoniul reclamantei.
Or, deşi, potrivit art. 1169 C. civ., reclamantei îi revenea sarcina probei în legătură cu demonstrarea împrejurării că majorările de întârziere pretins virate la bugetul de stat s-au datorat în exclusivitate neachitării la scadenţă a facturilor de către pârâtă, se constată că aceasta nu a făcut, deşi i s-a solicitat în mod expres de instanţa de fond, nici o dovadă în acest sens, aceasta în afara faptului că, cuantumul daunelor este disproporţionat de mare, în raport cu valoarea sumelor (4.952.218 lei) pentru care admiterea acţiunii s-a considerat că este justificată.
Aşa fiind, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, recursul declarat de reclamanta R.N.P., Direcţia Silvică Alba Iulia, împotriva deciziei nr. 1040/A din 18 decembrie 2000 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 12 martie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 156/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 1564/2003. Comercial → |
|---|
