CSJ. Decizia nr. 1595/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1595/2003
Dosar nr. 7518/2000
Şedinţa publică din 14 martie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5161 din 1 septembrie 1998, municipiul Curtea de Argeş a chemat în judecată pe pârâta R.A. D.E.F.R. Bucureşti, pentru a fi obligată să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul cinematografic U. situat în Curtea de Argeş, compus din teren şi construcţie, susţinând că este proprietatea sa.
Ulterior, şi-a modificat cererea, solicitând doar revendicarea construcţiei, renunţând la capătul de cerere privind terenul aferent.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de 3.427.851 lei contravaloarea taxelor, impozitelor, investiţiilor aduse imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 869/1999 a respins ambele cereri ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, deşi construit din contribuţia locuitorilor oraşului, imobilul a intrat în proprietatea statului şi a fost administrat de Consiliul municipal, iar ulterior, a intrat în proprietatea pârâtei, potrivit actului normativ de înfiinţare.
A mai reţinut că şi cererea reconvenţională este neîntemeiată, în raport cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 15/1990 şi ale HG nr. 530/1991.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 269/A-C din 15 mai 2000, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea, obligând-o pe pârâtă să-i lase în deplină proprietate şi posesie cinematograful U., situat în Curtea de Argeş.
Totodată a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut că imobilul revendicat a fost construit exclusiv din fonduri colectate de la locuitorii oraşului şi, în temeiul art. 135 din Constituţie, al Legii nr. 69/1991 şi al Legii nr. 213/1998, a fost înscris în domeniul public de interes local, iar posesia şi folosinţa, exercitate asupra acestui imobil de către apelantă, a fost abuzivă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând casarea acesteia, iar pe fond, respingerea apelului formulat de către reclamantă.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, întrucât menţionarea explicită a fiecărui imobil deţinut de unităţile R.A. D.E.F.R. Bucureşti, în actul său de înfiinţare sau în actul care îl modifică sau îl completează, nu era necesară, în condiţiile în care aceasta se înfiinţa ca urmare a reorganizării unei structuri preexistente, care avea deja un inventar explicit al imobilelor deţinute. Mai mult, din moment ce, în baza HG nr. 315/1992, privind modificarea şi completarea HG nr. 530/1991, Întreprinderea cinematografică a judeţului Argeş a trecut în componenţa sa şi cinematograful în litigiu, care a intrat astfel în patrimoniul acesteia.
A mai susţinut că instanţa a ignorat dispoziţiile Legii nr. 213/1998, întrucât acest act normativ nu încadrează cinematografele în categoria imobilelor aflate în proprietatea publică a statului şi nici nu a fost declarat ca bun de uz sau interes naţional sau judeţean.
Verificând legalitatea şi temeinicia deciziei, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este fondat.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că recurenta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra cinematografului în litigiu. Dimpotrivă, din probele administrate în cauză, rezultă că municipiul Curtea de Argeş, prin contribuirea locuitorilor săi, a edificat construcţia revendicată, fiind autorizat în acest sens prin Decizia nr. 3/1972 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al judeţului Argeş şi prin autorizaţia pentru executare de lucrări nr. 341/6670 din 1972.
Faptul că, în baza Decretului-lege nr. 80/1990, pârâta a trecut din subordinea administraţiei locale în aceea a R.A. D.E.F.R., care a preluat întregul activ şi pasiv aflat în patrimoniul său, nu constituie o dovadă a proprietăţii asupra imobilului în litigiu, de vreme ce, în anexa la HG nr. 315/1992, nu este menţionată această construcţie.
Nici cea de a doua critică nu este fondată, întrucât probele dosarului dovedesc, fără dubiu, că bunul revendicat este, prin natura sa, un bun de uz public a cărei utilitate publică nu poate fi pusă la îndoială.
Astfel, rezultă că imobilul în litigiu a fost dobândit de reclamant, în condiţiile art. 7 lit. a) din Legea nr. 213/1998, prin achiziţie publică efectuată în condiţiile legii, respectiv, din fondurile băneşti colectate prin contribuţii a locuitorilor oraşului.
Or, potrivit art. 80 din Legea nr. 69/1991, aparţin domeniului public de interes local toate bunurile care, prin natura lor sau potrivit legii, sunt afectate unei utilităţi publice, inclusiv, terenurile pe care sunt amplasate clădirile de interes local.
În raport cu toate aceste considerente, Curtea constată că, în mod just, instanţa a admis acţiunea reclamantei, Decizia pronunţată fiind legală şi temeinică.
Aşa fiind, Curtea, în conformitate cu art. 316, combinat cu art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta R.A. D.E.F.R. Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta R.A. D.E.F.R. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 269 din 15 mai 2000 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1592/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 16/2003. Comercial → |
|---|
