CSJ. Decizia nr. 1680/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1680/2003
Dosar nr. 8871/2001
Şedinţa publică din 19 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Mehedinţi, prin sentinţa civilă nr. 573 din 25 iulie 2000, a admis acţiunea introdusă de reclamanta SC I.T.F. SRL Negreşti Oaş împotriva pârâtei R.A. A.N., sucursala R.P. Drobeta Turnu Severin, pe care a obligat-o la plata sumei de 864.091.000 lei, reprezentând preţ neachitat şi penalităţi de întârziere.
S-a reţinut că, prin contractele nr. 751 şi 7931 din 25 noiembrie 1998, reclamanta a predat pârâtei, spre valorificare, ordinele de compensare în valoare de 400.000.000 lei şi, respectiv, 275.000.000 lei, potrivit cărora pârâta trebuia să plătească un comision de 1% din valoarea ordinelor până la 31 decembrie 1998, în caz contrar, aplicându-se penalităţi de întârziere.
Din contravaloarea ordinelor pârâta a făcut numai o plată parţială, rămânând diferenţa de preţ pretinsă şi pe care, în opinia instanţei, pârâta o datorează pentru că nu şi-a respectat clauzele contractuale.
Apelul declarat de pârâtă a fost admis de Curtea de Apel Craiova care, prin Decizia nr. 706 din 2 iulie 2001, a schimbat sentinţa în sensul că a fost respinsă acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 1091 C. civ. ale cărui cerinţe sunt îndeplinite în cauză, pentru că ordinele de compensare au fost emise de R.E.N.E.L. pentru decontare prin compensare a datoriilor înregistrate de aceasta, regimul lor juridic fiind expres reglementat de HG nr. 135 din 18 martie 1998 privind aprobarea regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadenţă agenţilor economici din industrie, pârâta achitând deja suma de 675.000.000 lei pretinsă de reclamantă.
În legătură cu penalităţile de întârziere s-a arătat că, avându-se în vedere scopul emiterii ordinelor de compensare, care nu pot face obiectul unei tranzacţii oneroase, nu se datorează nici penalităţile prevăzute de părţi în contract.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC I.T.F. Negreşti Oaş care, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., a susţinut că, la data încheierii celor două contracte, între părţi, actul normativ în vigoare era HG nr. 135/1998, care nu scotea din circuitul civil ordinele de compensare, şi nu Legea nr. 77/1999, cum greşit s-a reţinut de instanţa de apel.
De asemenea, se mai susţine că instanţa nu a motivat în ce constă nulitatea convenţiei încheiate de părţi, respectiv, dacă este absolută sau relativă, pentru ca recurenta să-şi poată face apărarea corespunzător, avându-se în vedere că pârâta a plătit parţial, achitându-şi în timp contravaloarea ordinelor de compensare primite.
Cu referite la motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., se arată că instanţa nu a analizat actul aflat la dosarul de fond şi din care rezultă că ordinele de compensare primite au fost folosite pentru achiziţionarea unor materiale, ceea ce ar fi dus la concluzia că acestea sunt instrumente de plată cu care se pot achiziţiona materiale, ele fiind titluri care circulau în comerţ fără a fi îngrădite, se solicită admiterea recursului şi menţinerea sentinţei.
Recursul este fondat.
Pentru înţelegerea litigiului este necesar a se arăta că reclamanta, prin două contracte încheiate la aceeaşi dată, 25 noiembrie 1998, a convenit cu pârâta să predea, iar secunda să preia ordine de compensare în valoare de 400.000.000 lei şi, respectiv, 275.000.000 lei a căror contravaloare va fi restituită reclamantei, până la 31 decembrie 1998, pentru serviciul prestat, aceasta urmând să plătească pârâtei un comision de 1% din valoare, iar în caz de neplată a sumelor la termen, să se perceapă penalităţi de 0,25% pe zi.
De asemenea, se impune precizarea că, la data convenţiilor încheiate, regimul juridic al ordinelor de compensare era reglementat de HG nr. 135/1998.
Potrivit art. 2 pct. 9 din Legea nr. 135/1998, ordinul de compensare constituie instrument de plată, deci fac parte din categoria titlurilor de credit şi au o circulaţie nestingherită.
De aceea, convenţiile încheiate de părţi, cu privire la ordinele de compensare, au puterea conferită de dispoziţiile art. 969 C. civ., aceea de lege între părţi, instanţa de apel nemotivând de ce fel de nulitate sunt lovite, mai ales că Legea nr. 135/1998 nu prevede o asemenea sancţiune, numai anexa 5 din regulament are o notă în care se arată ce trebuie să cuprindă un formular de ordine de compensare, în care se specifică că nu pot fi schimbate contra numerar, fără însă să se menţioneze şi sancţiunea în cazul nerespectării acesteia.
Eventuala sancţiune era cu atât mai necesar să fie arătată pentru că, aşa cum rezultă din actul provenind chiar de la pârâtă, ordinele de compensare au fost folosite de aceasta în vederea aprovizionării unităţii cu materii prime şi materiale necesare procesului tehnologic, situaţie în care nulitatea relativă s-ar fi acoperit.
Instanţa de apel nu se referă însă la acest act, motivându-şi soluţia pentru scopul emiterii ordinelor de compensare, care nu pot face obiectul unei tranzacţii oneroase, dar omiţând că asemenea tranzacţii a făcut pârâta, cât şi faptul că fiind titluri de credit, potrivit art. 3 pct. 2 C. com., pot face obiectul faptelor de comerţ.
Faţă de cele arătate, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., motiv pentru care urmează să se admită recursul şi să se modifice Decizia în sensul respingerii apelului declarat de pârâta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC I.T.F. SRL, Negreşti Oaş, împotriva deciziei nr. 706 din 2 iulie 2001 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, pe care o modifică în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta R.A. A.N., sucursala R.P. Drobeta Turnu Severin, împotriva sentinţei nr. 573 din 25 iulie 2000 a Tribunalului Mehedinţi.
Obligă intimata pârâtă la plata sumei de 13.513.410 lei cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1678/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 1682/2003. Comercial → |
|---|
