CSJ. Decizia nr. 1892/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1892/2003
Dosar nr. 4548/2001
Şedinţa publică din 27 martie 2003
Deliberând asupra recursului de faţă:
Prin cererea înregistrată sub nr. 8261 din 6 octombrie 2000, reclamanta SC R.I. SRL a solicitat obligarea pârâtei, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat, la plata sumelor de 62.720.463 lei penalităţi de întârziere şi 62.656.742 lei rată de inflaţie, cât şi cheltuieli de judecată.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta arată că solicită penalităţile de întârziere în rambursarea T.V.A calculate pe perioada 8 iunie 1998 - 23 noiembrie 1998, potrivit Legii nr. 195/1998, cât şi reactualizarea sumei cu indicele de inflaţie pe perioada noiembrie 1998 - august 2000.
Tribunalul Bucureşti, a admis acţiunea reclamantei, pronunţând sentinţa civilă nr. 7728 din 23 noiembrie 2000.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 62.720.463 lei penalităţi de întârziere pe perioada 8 iunie 1998 - 23 noiembrie 1998, 62.720.463 lei reprezentând rata inflaţiei pe perioada noiembrie 1998 - august 2000, cât şi 20.668.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, potrivit OG nr. 3/1992, Legii nr. 195/1998 şi OG nr. 2/1998, societatea reclamantă beneficiază de rambursarea T.V.A pentru exporturi, fiind o societate mixtă.
Pârâta a rambursat T.V.A cu întârziere de 169 de zile, iar cuantumul majorărilor de întârziere pentru obligaţii bugetare este de 0,25% pe zi de întârziere, conform art. 1 din HG 251 din 2 iunie 1997.
Reactualizarea a fost calculată în raport cu indicele de inflaţie comunicat de Comisia Naţională de Statistică.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, care susţine că, în mod justificat, au fost întârzieri în rambursarea T.V.A, întrucât investitorul străin nu deţinea certificat de investitor şi abia după data de 4 noiembrie 1998, când a fost confirmată situaţia sa de către Ministerul Finanţelor, s-a rambursat T.V.A către reclamantă.
Şi obligarea la suma reactualizată este considerată ca o aplicare greşită a dispoziţiilor legale, respectiv, a art. 23 alin. (2) din OG nr. 3/1992, modificată prin OG nr. 2/1998 şi aprobată prin Legea nr. 195/1998.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 546 din 29 martie 2001, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa, a respins capătul de cerere privind acordarea procentului de inflaţie, de 62.657.742 lei, şi a obligat pârâta la plata sumei de 4.159.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în loc de 20.668.000 lei.
S-a reţinut că, potrivit art. 14 din Legea nr. 35/1991, modificată, facilităţile fiscale se acordă pe baza analizei documentelor de constituire şi a capitalului social vărsat la data constituirii, nefiind necesar certificatul de investitor, iar pârâta a întârziat restituirea T.V.A mai mult de cinci luni, deşi trebuia să facă acest lucru în 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de control.
În ceea ce priveşte penalităţile, s-a apreciat că acestea se datorează în aceleaşi condiţii ca şi penalităţile datorate de agenţii economici pentru neplata în termen a T.V.A, conform art. 23 alin. (2) din OG nr. 3/1992, modificat prin pct. 41 din OG nr. 2 din 20 ianuarie 1998.
Astfel, majorările de întârziere au fost acordate în limita procentului de 0,25%, fără reactualizarea ca urmare a inflaţiei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, susţinând că este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se arată că reclamanta nu a prezentat certificatul de investitor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 35/1991 şi în lipsa unor dispoziţii legale clare, care să prevadă acordarea facilităţilor fiscale independent de deţinerea certificatului de investitor, pârâta a considerat că reclamanta nu beneficiază de scutire la plata impozitului pe profit prevăzută de art. 14 din Legea nr. 35/1991.
Se mai susţine şi că, atâta timp cât reclamanta datora impozit pe profit de 140.842.525 lei şi majorări de întârziere de 346.192.923 lei, înseamnă că nu beneficiază de scutire.
Faptul că, ulterior, s-a dat o altă interpretare dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, nu se poate reţine fapta ilicită şi vinovăţia organului de control. Se solicită şi aplicarea art. 86 din OG nr. 11/1998, privind creanţele bugetare.
Este invocată şi o diferenţă de 3 zile de întârziere, care a fost reţinută greşit şi în plus faţă de data ordinului de plată nr. 4518 din 20 noiembrie 1998.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În cauză nu se analizează existenţa unei fapte ilicite în acordarea sau neacordarea facilităţilor fiscale, pentru ca instanţele să se preocupe de cauzele care au determinat nerambursarea la timp a T.V.A către reclamantă.
Obiectul acţiunii îl reprezintă doar plata penalităţilor de întârziere, ca urmare a întârzierii în restituirea T.V.A, astfel încât toate consideraţiile cu privire la justificarea întârzierii se analizează prin perspectiva obiectului limitat al acţiunii.
Indiferent de motivaţia şi neclarităţile sau interpretările date reglementării art. 23 din Legea nr. 35/1991, pârâta, însăşi, a plătit sumele însă cu întârziere.
Întârzierea se sancţionează, conform dispoziţiilor art. 1 din HG 251 din 2 iunie 1997, cu majorări de întârziere de 0,25% pe zi, astfel că Decizia instanţei de apel a menţinut corect soluţia instanţei de fond.
În ceea ce priveşte diferenţa de 3 zile la care ar fi fost obligată, în plus, pârâta, se apreciază că nici această critică nu este întemeiată, întrucât nu data ordinului de plată este importantă, ci data intrării în contul reclamantei a banilor şi din practica bancară trei zile este o perioadă obişnuită pentru efectuarea decontărilor prin cont.
Referitor la incidenţa art. 86 din OG nr. 11/1998, privind creanţele bugetare, se constată că acesta stabileşte la lit. e) posibilitatea compensării sau restituirii sumelor de rambursat de la bugetul de stat, dar, potrivit art. 88, compensarea se face în 30 de zile şi măsura se comunică plătitorului în 7 zile de la data efectuării operaţiunii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 89 din OG nr. 11/1996. Or, pârâta nu a folosit efectiv această procedură, ci invocă doar posibilitatea pe care i-o acordă legea. Neaplicând-o ea, însăşi, pârâta nu poate invoca această compensare pe care nu a făcut-o.
Aşadar, negăsindu-se întemeiate motivele de recurs ale pârâtei, acesta va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtei, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bucureşti, împotriva deciziei nr. 546 din 29 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 27 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1889/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 1893/2003. Comercial → |
|---|
