ICCJ. Decizia nr. 203/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.203
Dosar nr. 616/2003
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta, SC T.H. SA, a formulat cerere arbitrală împotriva SC S.D.C. SA, pentru ca în principal să fie obligată pârâta la executarea obligaţiilor rezultând din contractul 20B din 23 aprilie 2001 şi din actul adiţional la contract, şi anume, să continue montarea aparatelor de aer condiţionat sub sancţiunea daunelor cominatorii de 10.000.000 lei/zi de întârziere, şi la plata sumei de 53.934,79 dolari S.U.A.(justificându-se din ce se compune suma), şi în subsidiar să se desfiinţeze acelaşi contract, cu obligarea pârâtei la daune interese de 58.321 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea celor 35 aparate de aer condiţionat livrate şi montate de reclamantă în baza contractului.
Prin cerere ulterioară din 15 octombrie 2001 şi prin concluziile orale şi scrise, reclamanta a precizat acţiunea la punctul subsidiar, respectiv desfiinţarea contractului 20B şi obligarea pârâtei la 43.866,14 dolari S.U.A., din care 28.321,30 dolari S.U.A. contravaloarea a 35 aparate de aer condiţionat livrate şi montate, iar 15.544,84 dolari S.U.A. penalităţi de întârziere la plata preţului.
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, prin sentinţa nr. 59 din 15 februarie 2002, respinge ca nefondată acţiunea. Constată desfiinţat contractul nr. 20B/2001 şi actul adiţional nr. 1/2001 şi obligă reclamanta să plătească pârâtei 30.000.000 lei cheltuieli de arbitrare.
S-a reţinut, pe baza probelor administrate, că termenul de montaj a celor 60 aparate de aer condiţionat era, potrivit contractului 20B/2001, 23 mai 2001, recunoscându-se chiar de reclamantă că până la această dată nu erau montate, pretinzându-se că doar 35 aparate erau în această situaţie (montate), fără însă să dovedească cu procesele verbale de punere în funcţiune, potrivit art. 6 din contract, şi fără să dovedească, de asemeni, că depăşirea termenului contractual s-ar fi datorat acordului pârâtei (cum s-a apărat), culpei acesteia sau altor cauze exoneratoare de răspundere.
De aceea, în opinia instanţei arbitrale, pârâta a fost îndreptăţită, invocând excepţia de neexecutare a obligaţiilor ce reveneau reclamantei, să refuze plata pretinsă de aceasta.
În aceste condiţii, acţiunea de desfiinţare a contractului 20B/2001 din culpa pârâtei, care a întrerupt montarea aparatelor pe perioada inaugurării Centrului Medical şi a suplimentat numărul de la 49 la 60, ceea ce a condus la o depăşire a termenului din contract, nu este justificată, nefiind întemeiată, fiind respinsă ca atare pretenţia la contravaloarea celor 35 aparate de aer condiţionat.
În ceea ce priveşte contractul nr. 20B/2001, şi implicit actul adiţional 1/2001, se reţine că nu a intervenit încetarea acestuia automată prin ajungerea la termenul stipulat, deoarece acest efect ar fi fost posibil doar dacă toate obligaţiile asumate prin acel contract ar fi fost întocmai îndeplinite, ceea ce nu este cazul în speţă.
Instanţa arbitrală reţine însă altceva, şi anume, că în cadrul litigiului arbitral, ambele părţi, cunoscând că pârâta a contractat cu alt furnizor livrarea şi montarea de aparate de aer condiţionat, au fost de acord ca, contractul să fie desfiinţat chiar pentru cauze şi termeni diferite, ceea ce a făcut să se constate desfiinţat acest contract, iar părţile fiind puse în situaţia anterioară încheierii contractului, reclamanta putând să-şi ridice aparatele livrate.
Acţiunea în anulare formulată de reclamantă în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., a fost respinsă de Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 1890 din 19 decembrie 2002.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că nu operează dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., invocat ca temei al acţiunii în anulare, respectiv încălcarea principiului imperativ de ordine publică, prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., deoarece, în cauză, poziţia procesuală a ambelor părţi a fost în sensul desfiinţării contractului.
Se motivează această concluzie prin aceea că reclamanta a solicitat desfiinţarea contractului chiar prin acţiune, iar pârâta şi-a manifestat intenţia rezilierii aceluiaşi contract prin adresa 1351 din 21 mai 2001 trimisă reclamantei, şi prin contractarea cu alt furnizor livrarea şi montarea de aparate de aer condiţionat.
În considerentele deciziei se face o motivare curioasă în menţinerea sentinţei, în sensul că, ceea ce s-a constatat cu privire la contract, nu reprezintă o „judecată", deoarece judecata a privit obiectul cauzei, acesta fiind soluţionat prin respingerea acţiunii. În opinia instanţei de apel, în legătură cu contractul, tribunalul arbitral a luat numai act de acordul părţilor privind desfiinţarea acestuia, fiind posibilă o asemenea hotărâre, deoarece Tribunalul arbitral judecă după reguli mai flexibile decât instanţele de drept comun.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC T.H. SA Brăila, care invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că instanţele au încălcat prevederile imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susţine că dreptul este guvernat de principiul disponibilităţii părţii ce formulează acţiunea, instanţa fiind obligată să se pronunţe doar asupra obiectului cererii deduse judecăţii, iar caracterul imperativ al normei cuprinse în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., reiese din interpretarea gramaticală a textului.
Se apreciază că, greşit instanţa se referă la un acord al părţilor privind desfiinţarea contractului 20B/2001, când intimata, prin concluziile scrise depuse la fond, a cerut respingerea ca inadmisibilă a acestui capăt de acţiune.
Menţionându-se în dispozitivul sentinţei constatarea desfiinţării contractului 20B/2001, se apreciază de recurentă că instanţele s-au pronunţat, cu privire la o cerere pe care nici una din părţi nu a formulat-o, astfel că, respingându-se în totalitate acţiunea, prin care se cerea însă desfiinţarea contractului în temeiul art. 1021 C. civ. şi pârâta nefăcând cerere reconvenţională, soluţia, oricât de flexibile ar fi aplicate normele de drept, este greşită, cu încălcarea legii, impunându-se modificarea deciziei.
Cea de a doua critică se referă la fondul litigiului, în sensul că, în cauză, operează rezoluţiunea contractului încheiat de părţi, reclamanta fiind îndreptăţită să invoce dispoziţiile art. 1021 C. civ. şi să ceară desfiinţarea convenţiei, tocmai pentru că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a asigura lucrătorilor reclamantei liberul acces la punctul de lucru. În cadrul acestei susţineri se exemplifică situaţiile şi probele care converg spre cele arătate, inclusiv în legătură cu denunţarea intempestivă de către pârâtă a contractului, opinia recurentei fiind că, numai pe calea rezoluţiunii judiciare (în baza înţelegerii între părţi), relaţia contractuală putea să înceteze.
Tocmai datorită culpei pârâtei în executarea contractului, se consideră că se justificau acordarea daunelor interese vizând contravaloarea celor 35 aparate de aer condiţionat livrate şi montate la sediul pârâtei, plus penalităţile de întârziere.
Cu privire la daunele interese, respectiv prejudiciul efectiv suferit, se motivează de recurentă amplu existenţa acestuia şi probele din care rezultă.
Recursul este fondat, dar pentru motivele ce se vor arăta, se impune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În acţiunea în anulare împotriva sentinţei arbitrale, recurenta de acum, s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., pretinzând că aceasta încalcă dispoziţii imperative ale legii, şi anume art. 129 alin. (6) C. proc. civ., întrucât tribunalul arbitral atunci când s-a constatat desfiinţat contractul 20B/2001, inclusiv actul adiţional, s-a pronunţat asupra unei cereri care nu s-a cerut de nici una dintre părţi.
Într-adevăr, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Aceste prevederi consacră principiul disponibilităţii specific procesului civil, înţelegându-se posibilitatea conferită de lege părţilor, printre altele, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele de apărare. Cu alte cuvinte, judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât pe baza cererii părţii interesate şi numai în limitele sesizării.
Caracterul dispoziţiilor legale arătate se înscrie în condiţia prevăzută de art. 364 pct. i) C. proc. civ., în sensul că impune instanţelor să judece numai în cadrul şi în limitele raporturilor stabilite de părţi.
Cu aceste precizări prealabile, dar necesare analizei în continuare a modului de soluţionare a acţiunii în anulare, se constată că, în cauză, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că nu au fost încălcate normele imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ., respectiv principiul disponibilităţii, deoarece poziţia procesuală a ambelor părţi a fost în sensul desfiinţării contractului.
Pentru argumentarea acestei concluzii, instanţa consideră că, pe de o parte reclamanta, urmare precizării acţiunii, a menţinut doar capătul II (subsidiar) din acţiune, şi anume desfiinţarea contractului, iar pârâta şi-a manifestat intenţia rezilierii contractului, anterior introducerii acţiunii de faţă, printr-o adresă trimisă reclamantei, în plus, încheind contract cu un alt furnizor pentru livrarea şi montarea aparatelor (35) de aer condiţionat.
Această argumentare a instanţei sesizate cu acţiunea în anulare este greşită, deoarece a înlăturat fără nici o analiză cadrul juridic şi obiectul cererii arbitrale, pronunţându-se ambele instanţe pe ceea ce nu s-a cerut de nici una din părţi.
Prin acţiune, aşa cum a fost ea precizată, obiectul dedus judecăţii îl constituie desfiinţarea contractului 20B/2001, mai exact rezoluţiunea acestuia, fiind invocat ca temei de drept art. 1021 C. civ. şi contravaloarea celor 35 aparate de aer condiţionat. Deci nici o cerere pentru constatarea desfiinţării contractului în discuţie.
Pe de altă parte, ceea ce este de esenţă, pârâta nu a formulat cerere reconvenţională care să aibă ca obiect desfiinţarea contractului.
Deci instanţele erau limitate doar la obiectul din cererea arbitrală, respectiv rezoluţiunea contractului, mod de încetare a acestuia cu efecte total diferite de desfiinţarea contractului „prin alte cauze", cum se reţine de instanţe.
Dar, atât tribunalul arbitral cât şi Curtea de Apel Bucureşti nu au respectat principiul disponibilităţii sub formele arătate, şi pe un presupus acord de voinţă al părţilor, pronunţă soluţia criticată, după ce în prealabil respinge acţiunea prin care şi reclamanta cerea tot desfiinţarea contractului, dar sub forma rezoluţiunii, ajungându-se în acest fel la un dispozitiv flagrant contradictoriu, în sensul că acţiunea având ca obiect contractul dintre părţi se respinge, şi în schimb, fără să fie sesizată de vreo parte, se constată desfiinţat acelaşi contract.
Acest presupus acord la care s-a referit instanţa nu rezultă expres din nici o probă, el neputând fi implicit, deoarece între părţi au intervenit raporturi contractuale, neprevăzându-se denunţarea unilaterală a contractului, astfel că adresa trimisă recurentei la care se face referire, sau încheierea altui contract de pârâtă, nu echivalează cu acordul la desfiinţarea contractului, mai ales că prin acţiune reclamanta a susţinut rezoluţiunea contractului, tocmai ca o culpă contractuală din partea pârâtei, ceea ce înseamnă inexistenţa unui acord la desfiinţarea contractului.
Mai mult, atât din concluziile orale cât şi scrise ale pârâtei intimate, rezultă opunerea acesteia la admiterea atât a cererii arbitrale cât şi a acţiunii în anulare şi nicidecum acordul privind desfiinţarea contractului.
Motivarea deciziei, că prin constatarea desfiinţării contractului Tribunalul arbitral nu a făcut o judecată ci a luat numai act de acordul părţilor exprimat în acest sens, este total în afara probelor dosarului, neprezentându-se nici un acord scris al părţilor care să fie validat, iar regulile flexibile la judecată ale instanţei arbitrale invocate în decizie, nu sunt la bunul plac al acesteia, ci trebuie să se încadreze în limitele legii şi în principiile dreptului civil.
Faţă de cele arătate, motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident în cauză, instanţa încălcând legea atunci când a respins acţiunea în anulare pe motiv că nu se încadrează în prevederile art. 364 pct. i) C. proc. civ., urmând a se admite recursul, a se casa Decizia cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea acţiunii în anulare pe toate criticile formulate şi cu respectarea principiului disponibilităţii privind obiectul cererii arbitrale.
Motivul din recurs, vizând fondul acţiunii în anulare, va fi avut în vedere la rejudecare sub formă de apărare, acesta neputând fi analizat în faza recursului, deoarece nu a fost soluţionat în cadrul acţiunii în anulare, aceasta fiind respinsă în realitate ca inadmisibilă (cercetarea fiind pe condiţii de formă), deşi, în dispozitivul deciziei, este menţionat ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC T.H. SA Brăila împotriva deciziei nr. 1890 din 19 decembrie 2002, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, casează Decizia recurată şi trimite cauza Curţii de Apel Bucureşti pentru rejudecarea acţiunii în anulare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 2020/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2048/2003. Comercial → |
|---|
