CSJ. Decizia nr. 2357/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2357/2003
Dosar nr.1859/2002
Şedinţa publică din 16 aprilie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 28 octombrie 1999 la Tribunalul Bucureşti, reclamanta SC A.D.S.& W.L., societate comercială de naţionalitate britanică cu sediul în Marea Britanie, cu domiciliul ales în România – Bucureşti, sector 1, iar conform modificărilor ulterioare, la M.A. - S.C.P.A., sector 1, Bucureşti, a chemat în judecată pe pârâţii: SC P.94 SRL cu sediul în Bucureşti şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, cu sediul în Bucureşti, pentru ca, în temeiul art. 48 din Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998, privind mărcile şi indicaţiile geografice, să se dispună:
- anularea înregistrării mărcii Beefeater cu număr de depozit 41199;
– obligarea O.S.I.M. la radierea înregistrării mărcii din Registrul Naţional al Mărcilor;
– obligarea la cheltuieli de judecată.
În susţinerea cererii, reclamanta a depus certificatul emis de Oficiul de Brevete – Registrul de Mărci de Comerţ din Marea Britanie şi Irlanda de Nord, prin care se atestă că produsul gin „Beefeater" este proprietatea A.D.S. & W.L., fiind înregistrat sub nr. 318121 din 1909;
Că marca Beefeater era înregistrată în 119 ţări şi era de notorietate în România la data la care pârâta a solicitat înregistrarea, pe numele său, al aceleiaşi mărci;
Că, înregistrarea mărcii s-a făcut cu rea credinţă şi nelegal, cu încălcarea art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 84/1998, prin utilizarea pe nedrept a renumelui mărcii Beefeater şi inducând în eroare consumatorii din România, prejudiciind proprietara mărcii.
În apărare, pârâta SC P. SRL a cerut respingerea acţiunii, susţinând că reclamanta nu a făcut dovada că, anterior constituirii depozitului, marca Beefeater era notorie în România, conform art. 20 din Legea nr. 84/1998.
Că, potrivit art. 6 lit. d) din legea menţionată, o marcă este refuzată la înregistrare, dacă este identică sau similară cu o marcă notorie în România, pentru produse identice sau similare.
S-a mai susţinut de către pârâtă, că reclamanta a depus, la 30 septembrie 1998, la O.S.I.M., opoziţie la înregistrarea mărcii Beefeater, care a fost respinsă prin Decizia nr. 4 din 19 aprilie 1999, reţinându-se că nu s-au depus documente care să probeze notorietatea mărcii pe teritoriul României, înainte de 14 octombrie 1996.
Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 888 din 20 decembrie 2000, a admis acţiunea, dispunând anularea înregistrării mărcii Beefeater, având ca titular SC P. SRL, cu număr de depozit 041199 din 14 octombrie 1996 şi cu certificatul de înregistrare nr. 28279 din 14 octombrie 1996 emis de O.S.I.M. pentru clasele de produse şi servicii 33, 35, 39.
Prin aceeaşi hotărâre, instanţa a obligat pârâtul, O.S.I.M., la radierea înregistrării mărcii din Registrul Naţional al Mărcilor.
A fost obligată pârâta SC P. SRL, conform cu încheierea de îndreptare a dispozitivului sentinţei, din 12 decembrie 2001 la 150.483.589 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că înregistrarea mărcii de către pârâtă s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998, marca Beefeater fiind de notorietate în România la data depunerii cererii de înregistrare de către pârâtă şi, pe acest temei, conform art. 3 lit. c) din legea menţionată, nu era necesar ca reclamanta să înregistreze marca în România.
S-a mai reţinut că, potrivit probelor depuse (facturi, situaţie vânzări, etichete), reclamanta a făcut dovada că comercializarea produsului Beefeater în România a început din 1993.
Conform cu răspunsul O.S.I.M. la interogator, instanţa a reţinut că solicitarea înregistrării mărcii de către pârâtă s-a făcut cu rea credinţă – ca, de altfel, şi pentru alte cunoscute băuturi alcoolice, proprietatea reclamantei – practicându-se concurenţă neloială.
Împotriva acestei hotărâri, ambele pârâte au declarat apel.
Pârâta O.S.I.M. a criticat soluţia de obligare la plata cheltuielilor de judecată, întrucât a recunoscut pretenţiile reclamantei ca întemeiate şi a fost de acord cu admiterea acţiunii.
Întrucât, prin încheierea de îndreptare din 21 decembrie 2001, s-a prevăzut că cheltuielile de judecată sunt în sarcina SC P. SRL, cu cererea nr. 10146051 din 15 mai 2002, depusă în şedinţa de judecată din 16 mai 2002, pârâta O.S.I.M. a cerut să se ia act de renunţarea la judecata apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 888/F din 20 decembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, considerând hotărârea tribunalului întemeiată.
Prin apelul declarat de SC P. SRL împotriva hotărârii menţionate s-a susţinut că marca Beefeater nu era notorie în România, că greşit s-a reţinut înregistrarea cu rea credinţă, iar faptul neutilizării mărcii, nu constituie o cauză de anulare a înregistrării mărcii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă, prin Decizia nr. 236/A din 16 mai 2002, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei şi a luat act de renunţarea la judecata apelului de către O.S.I.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că înregistrarea mărcii de către SC P. SRL s-a făcut cu rea credinţă şi cu concursul funcţionarilor O.S.I.M. care nu au examinat procedura de înregistrare cu simţ de răspundere, încălcându-se flagrant Legea nr. 84/1998, privind mărcile şi indicaţiile geografice.
S-a mai reţinut că O.S.I.M. a fost de acord cu admiterea cererii de anulare a înregistrării mărcii Beefeater, care era notorie în România.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC P. SRL a declarat, la 27 iunie 2002, recurs, cu respectarea termenului legal de 15 zile, faţă de data comunicării hotărârii atacate, (13 iunie 2002).
S-a solicitat schimbarea deciziei atacate şi în fond respingerea acţiunii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind formulate următoarele critici:
– instanţa de apel a reţinut eronat, fără probe, caracterul notoriu a mărcii Beefeater în România, încălcând dispoziţiile Legii nr. 84/1998 [art. 20 alin. (1) lit. e)] şi ale Regulamentului de aplicare [art. (6)] ale cărei criterii, pentru stabilirea notorietăţii, nu erau îndeplinite la data înregistrării mărcii.
– greşit instanţa de apel a dat valoare probatorie răspunsului O.S.I.M. la interogator, întrucât s-a referit la fapta altuia atunci când a arătat reaua credinţă a pârâtei în solicitarea înregistrării mărcii. Pe de altă parte, răspunsul nu este concludent, întrucât se face menţiunea că, „în prezent", marca Beefeater este notorie pe teritoriul României, deci, la data interogatoriului, 19 septembrie 2000, iar nu la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii (4 octombrie 1996).
– aplicarea greşită a Legii nr. 84/1998, întrucât nu s-a probat reaua credinţă cu înregistrarea mărcii, argumentul instanţei, că pârâta are în portofoliu şi alte mărci aparţinând reclamantei sau lipsa de folosinţă a mărcii, nefiind motiv de anulare a înregistrării.
În şedinţa de judecată din 3 decembrie 2002, recurenta-pârâtă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 94 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.
La termenul următor, 28 ianuarie 2003, recurenta a cerut să se ia act că renunţă la excepţia de neconstituţionalitate, depunând şi cerere scrisă în acest sens.
Curtea a luat act de renunţarea la această excepţie.
În aceeaşi şedinţă, 28 ianuarie 2003, recurenta-pârâtă a invocat şi a depus în scris motive de ordine publică, în completarea motivelor de recurs formulate, şi anume:
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamantei, întrucât semnatarul acţiunii, dl. R.R., cetăţean italian, a prezentat numai procură scrisă de la reclamantă, sub semnătură privată, fără a fi legalizată, aşa cum prevede art. 68 şi 83 C. proc. civ.
Întrucât cererea de chemare în judecată este semnată de o persoană care nu are calitatea de reprezentant valabil al reclamantei, în conformitate cu art. 161 C. proc. civ., a cerut să se constate că este nulă.
Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de competenţă materială (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.).
Se susţine de către recurentă că cererile de anulare a înregistrării mărcilor – bunuri ce fac parte din fondul de comerţ – au natură comercială.
Întrucât soluţionarea cauzei la fond şi în apel s-a făcut de către secţiile civile ale Tribunalului şi Curţii de Apel, au fost încălcate normele privind competenţa materială, astfel că solicită casarea hotărârilor, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.
Greşita aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Recurenta susţine că greşit reclamanta şi-a întemeiat cererea pe prevederile Legii nr. 84/1998, întrucât, la data la care s-a născut dreptul la marcă a SC P. SRL, şi anume, 14 octombrie 1996, era în vigoare Legea nr. 28/1967. Ca urmare, nelegal instanţa de fond a soluţionat speţa prin aplicarea unei legi ce a apărut după doi ani, respectiv, Legea nr. 84/1998, astfel că se impune casarea hotărârilor pronunţate cu trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecarea pricinii prin aplicarea legii sub imperiul căreia s-a născut dreptul contestat de reclamantă.
La termenul de 28 ianuarie 2003, intimata A.D.S.& W.L. a formulat cererea pentru refacerea înscrisurilor în temeiul art. 583 - 585 C. proc. civ., cerere formulată şi în scris, susţinând că, la Tribunalul Bucureşti, cu ocazia soluţionării în fond a cauzei a depus înscrisuri însumând 394 pagini, referitoare la înregistrarea în lume a mărcii Beefeater, precum şi privind importul şi comercializarea în România a acestui produs.
Aceste înscrisuri au format un volum separat, iar existenţa lor este neîndoielnică, prin faptul că instanţele de fond şi apel fac referire la aceste acte.
Intimata a depus şi un opis cu înscrisurile dispărute şi a solicitat ca O.S.I.M., să depună o copie de pe exemplarul ce i-a fost comunicată la momentul depunerii înscrisurilor.
Curtea Supremă de Justiţie a făcut demersuri la Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă, pentru identificarea şi trimiterea volumului suplimentar privind înscrisurile depuse de A.D. (dosar Tribunalul Bucureşti nr. 5170/1999 şi dosar Curtea de Apel Bucureşti nr. 2120/2001) dar fără rezultat, astfel că, prin încheierea din 25 februarie 2003, a fost obligat O.S.I.M. să depună volumul de înscrisuri primit de la reclamantă, la instanţa de fond.
O.S.I.M. a înregistrat la Curtea Supremă de Justiţie sub nr. 7332 din 10 martie 2003, înscrisurile dispărute, depuse de reclamanta A.D.S.& W.L. la fond, acestea fiind cusute într-un dosar separat, având 406 file, conform referatului de grefă din 10 martie 2003. (dosar recurs).
În şedinţa de judecată din 11 martie 2003, intimata-reclamantă, A.D.S.& W.L. a invocat excepţia necompetenţei materiale a secţiei comerciale a Curţii Supreme de Justiţie în soluţionarea cauzei, susţinând că secţia civilă este competentă, faţă de natura civilă a raportului juridic. A invocat şi a depus mai multe decizii ale secţiei comerciale, în pricini de aceeaşi natură, prin care această secţie s-a desesizat în favoarea secţiei civile.
Intimata-reclamantă, conform încheierii de şedinţă din 11 martie, a mai invocat inadmisibilitatea depunerii motivelor de recurs la 28 ianuarie 2003 – după al 3-lea termen de soluţionare – susţinând, în esenţă, că, nefiind motive de ordine publică, nu se încadrează în art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
Curtea, având în vedere cererile formulate în cauză, probele administrate, susţinerile părţilor, notele scrise şi toată documentaţia invocată, reţine următoarele:
Excepţiile invocate de reclamanta-intimată:
Cu privire la excepţia de necompetenţă a secţiei comerciale a Curţii Supreme de Justiţie în soluţionarea cauzei.
Curtea, respinge excepţia, întrucât:
Recursul pârâtei a fost înregistrat la Curtea Supremă de Justiţie – Registratura Generală la 5 iulie 2002.
Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, prin rezoluţia din 11 iulie 2002, a repartizat dosarul spre soluţionare secţiei comerciale.
Secţia comercială s-a considerat competentă în soluţionare, considerând că litigiul are natură comercială.
În adevăr, obiectul pricinii priveşte anularea înregistrării unei mărci, care constituie drept de proprietate industrială, ce intră în compunerea fondului de comerţ.
Litigiul dintre doi comercianţi privind un element incorporal al fondului de comerţ, se caracterizează ca având natură comercială (art. 56 C. com.).
Dispoziţia cuprinsă în art. 32 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, care prevede că acţiunile în anularea mărcii se soluţionează de secţia civilă a Tribunalului Bucureşti, nu poate fi considerată ca o reglementare specială a competenţei. Prin această normă de aplicare a Legii nr. 84/1998, s-a vrut înlăturarea competenţei secţiei de contencios administrativ – anularea actului administrativ de înregistrare a mărcii – stabilindu-se competenţa instanţei de drept comun din cadrul Tribunalului. Aceste considerente au fost invocate chiar de intimată (Concluzii scrise cap. V depuse în termenul de pronunţare).
În ce priveşte excepţia intimatei-reclamante privind inadmisibilitatea motivelor de recurs depuse de recurenta-pârâtă la 28 ianuarie 2003, cu depăşirea termenului legal de 15 zile.
În adevăr, la 28 ianuarie 2003, recurenta a depus, tardiv, după înregistrarea recursului la Curtea de Apel Bucureşti, la 27 iunie 2002, încă trei motive de recurs, susţinând că sunt excepţii de ordine publică.
Cererea intimatei de a fi respinse ca inadmisibile, înainte de a fi cercetate, dacă se încadrează sau nu în art. 306 alin. (2) C. proc. civ., este de respins, instanţa urmând să stabilească natura excepţiilor invocate.
Cu privire la recursul pârâtei SC P. SRL:
Excepţiile invocate de recurentă la 28 ianuarie 2003, cu depăşirea termenului legal de 15 zile faţă de data comunicării hotărârii atacate:
a) Excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal al reclamantei la introducerea acţiunii.
Acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, la 28 octombrie 1999, de reclamanta A.D.S.& W.L., societate de naţionalitate britanică, s-a introdus prin reprezentant legal, fiind semnată de procurator, R.R., în temeiul împuternicirii dată de reclamantă la 22 octombrie 1999 la Bristol – Anglia (dosar fond), fără a fi legalizată.
Procura a fost autentificată de notariat la 28 noiembrie 2002.
- depusă la dosar în traducere autorizată – la care s-a adăugat şi scrisoarea de ratificare, prin care reclamanta confirmă împuternicirea acordată d-lui R.R. la 22 octombrie 1999, pentru introducerea acţiunii în numele societăţii.
Ca urmare, având în vedere art. 161 alin. (2) C. proc. civ., constatându-se că neregularităţile de la introducerea cererii au fost acoperite prin ratificarea acţiunii de către reclamantă, nu este cazul anulării acţiunii, astfel că excepţia este de respins.
De altfel, în tot cursul judecării cauzei, la fond şi apel, pârâta nu a invocat nevalabilitatea cererii de chemare în judecată, întrucât, din toate actele şi probatoriile depuse de reclamantă, a rezultat însuşirea acţiunii de către aceasta.
b) Excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei de către secţiile civile ale tribunalului şi curţii de apel, faţă de natura comercială a cauzei.
Excepţia invocată de recurentă este de respins, întrucât:
După cum s-a reţinut mai sus, litigiul dintre părţi – cerere neevaluabilă în bani – are natură comercială.
Competenţa soluţionării în primă instanţă revenea tribunalului (art. 2 C. proc. civ.).
Această dispoziţie legală privind competenţa materială a fost respectată.
În ce priveşte soluţionarea cauzei de către secţia civilă sau comercială a Tribunalului este o problemă de administrare a activităţii jurisdicţionale.
În adevăr, Legea nr. 92/1992, privind organizarea instanţelor judecătoreşti, nu stabileşte o competenţă a tribunalelor şi curţilor de apel pe secţii.
Numai în Legea Curţii Supreme de Justiţie, nr. 56/1993, este determinată competenţa de soluţionare pe secţii.
Ca urmare, nu se poate reţine o încălcare a competenţei materiale în cazul soluţionării unui litigiu comercial de către secţia civilă a tribunalului sau curţii de Apel.
c) Excepţia greşitei aplicări a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) prin greşita retroactivare a prevederilor Legii nr. 84/1998, asupra dreptului la marcă al SC P. SRL, care s-a născut la 14 octombrie 1996, când era în vigoare Legea nr. 28/1967.
Curtea reţine că nu suntem în prezenţa unei excepţii de ordine publică, nefiind cazul aplicării art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
În realitate, recurenta aduce critici privind greşita aplicare a legii, care privesc fondul cauzei, critici ce nu pot fi luate în examinare faţă de tardivitatea formulării acestora, la 28 ianuarie 2003.
Poziţia recurentei, de altfel, este de neînţeles, întrucât este de observat că apărările şi criticile formulate în apel şi recurs au fost motivate pe Legea nr. 84/1998.
Privitor la motivele de recurs declarate în termen, la 27 iunie 2002.
1) Primul motiv de recurs, greşita reţinere de către instanţe a caracterului notoriu al mărcii Beefeater în România şi încălcarea art. 20 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998 (art. 304 pct. 9).
Prin acest motiv de recurs se contestă situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, confirmată în apel – notorietatea, cunoaşterea în rândul consumatorilor din România a mărcii Beefeater.
Art. 20 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998, coroborat cu art. 6 lit. d) şi e), invocat de recurentă, stabileşte drept criteriu de refuz al înregistrării mărcii, gradul de cunoaştere al mărcii notorii pe piaţa românească.
Instanţa de fond, pe baza probelor depuse de reclamantă, a reţinut că marca în litigiu era notorie, astfel că înregistrarea de către pârâta SC P. SRL, contravenea Legii nr. 84/1998 [art. 3 lit. c)].
Criticile recurentei privesc netemeinicia hotărârilor atacate, or, prin abrogarea pct. 11 al. art. 304 C. proc. civ., cu OUG nr. 138/2000, acest motiv nu mai poate fi susţinut în recurs.
Invocarea de către recurentă a pct. 9 din art. 304 C. proc. civ. nu se justifică, întrucât nu se invocă aplicarea greşită a legii, ci, aşa cum s-a arătat, greşita reţinere a unei situaţii de fapt, care nu mai poate fi reanalizată în recurs, cum ar fi lipsa dovezilor de notorietate a mărcii, dedusă din necesitatea înregistrării în 119 state şi reînnoirii înregistrărilor după 10 ani, sau că importul mărfii „gin Beefeater", în România nu constituie o dovadă a comercializării sau a dobândirii notorietăţii. Or, aceste situaţii de fapt au fost analizate şi clarificate în cele două faze procesuale şi nu mai pot fi analizate în recurs.
Motivul 2. Aplicarea greşită a art. 218 C. proc. civ., prin faptul că instanţa a dat valoare probatorie răspunsului O.S.I.M. la interogator.
Interogatoriul – răspunsul la interogator, probatorii admise de instanţa de fond în vederea stabilirii situaţiei de fapt, folosesc cauzei.
Instanţa de fond a fost îndreptăţită să reţină că pârâta O.S.I.M., organ competent în înregistrarea mărcilor, putea şi trebuia să cunoască dacă marca gin Beefeater este sau nu de notorietate în România. Răspunsul la interogator a fost afirmativ şi, acelaşi organ, a considerat că cererea SC P. SRL, de înregistrare a mărcii, a fost făcută cu rea credinţă (dosar fond).
Poziţia pârâtei O.S.I.M. în acest proces a fost aceea de admitere a acţiunii şi de anulare a deciziei O.S.I.M. de înregistrare a mărcii Beefeater, fapt ce a determinat renunţarea la apel, având ca obiect numai cheltuieli de judecată, iar în recurs, prin întâmpinare şi note scrise, a cerut menţinerea soluţiilor pronunţate, considerând recursul SC P. SRL ca nefondat.
Susţinerea recurentei, în sensul că afirmaţia O.S.I.M. de notorietate a mărcii în litigiu nu poate fi reţinută decât în raport cu data răspunsului la interogator, anul 2000, iar nu şi pentru data constituirii depozitului, în octombrie 1996, este fără temei.
Ginul Beefeater, fiind produs de peste 100 ani şi vândut în peste100 de ţări din toate continentele, nu se poate susţine că nu era cunoscut şi comercializat şi în România înainte de data interogatoriului, probatoriile din dosar (vol. II, anexa 18 la întâmpinare filele) dovedind contrariul. În adevăr, facturile, declaraţiile vamale depuse de reclamantă fac dovada comercializării produsului în România în perioada 1993 – 1996.
Legea nr. 84/1998, în art. 3 lit. c), defineşte „conceptul de marcă notorie ca fiind, marca larg cunoscută în România la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii sau la data priorităţii revendicate în cerere; pentru a determina dacă o marcă este larg cunoscută se va avea în vedere notorietatea acestei mărci, în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora marca respectivă se aplică, fără a mai fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România".
Stabilirea notorietăţii unui produs este o situaţie de fapt, iar instanţa de fond, pe baza probelor administrate, şi-a făcut convingerea că marca Beefeater era notorie în România, chiar la data constituirii depozitului, astfel că înregistrarea s-a făcut contrar legii.
Al treilea motiv de recurs.
Se susţine de către recurentă aplicarea greşită a Legii nr. 84/1994, prin faptul că reaua credinţă nu constituie motiv de anulare a înregistrării mărcii.
Susţinerile sunt fără temei, întrucât anularea certificatului de înregistrare s-a întemeiat pe nerespectarea art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998, marca în litigiu fiind de notorietate în România.
Faţă de cele de mai sus, hotărârile atacate fiind legale şi temeinice, recursul urmează să fie respins.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenta, ca parte căzută în pretenţii, datorează cheltuielile de judecată în recurs. Intimata-reclamantă şi-a rezervat dreptul de a le solicita printr-o acţiune separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţiile formulate de intimata reclamantă SC A.D.S.& W.L., privind necompetenţa secţiei comerciale a Curţii Supreme de Justiţie şi inadmisibilitatea formulării motivelor de recurs din 28 ianuarie 2003.
Respinge recursul pârâtei SC P. SRL Cernica, declarat împotriva deciziei nr. 236 A din 16 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat, precum şi motivele formulate la 28 ianuarie 2003, ca tardive.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2351/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2358/2003. Comercial → |
|---|
