CSJ. Decizia nr. 2369/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2369/2003
Dosar nr.5192/2001
Şedinţa publică din 17 aprilie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 11 octombrie 1999, reclamanta R.A. G.C. Târgovişte, a chemat în judecată pe pârâta SC R. SA Târgovişte, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, s-o oblige pe aceasta să-i plătească suma de 279.933.519 lei, cu titlu de majorări de întârziere, pretinse ca urmare a achitării cu întârziere a contravalorii serviciilor de canal furnizate în perioada aprilie1996 – septembrie 1999, pe care le datora în temeiul art. 7 din contractul nr. 4518/1995 şi art. 10 din contractul nr. 181 – 182/1998.
Prin întâmpinare, pârâta SC R. SA Târgovişte, a solicitat respingerea acţiunii, formulând în acelaşi timp cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 235.565.000 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului încercat din cauza SC D.C. SA Târgovişte, care, în executarea unor lucrări care au făcut obiectul contractului de execuţie nr. 6918 din 25 februarie 1999, încheiat de aceasta cu reclamanta, i-a cauzat, prin avarierea conductei de alimentare cu apă, daune în cuantumul menţionat, ca urmare a întreruperii producţiei în zilele de 9 şi 10 august 1999.
La rândul ei, reclamanta, faţă de cererea reconvenţională formulată de pârâtă, a chemat în garanţie pe executantul lucrărilor, respectiv, SC D.C. SA Târgovişte.
Prin sentinţa civilă nr. 1420 din 27 decembrie 2000, Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea principală şi, în consecinţă, a obligat pe pârâta, SC R. SA Târgovişte, să plătească reclamantei, R.A.G.C. Târgovişte, suma de 279.933.519 lei cu titlu de penalităţi de întârziere în plată, plus 9.863.670 lei cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse atât cererea de chemare în garanţie, formulată de reclamanta R.A.G.C. Târgovişte împotriva chematei în garanţie SC D.C. SA, cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâta SC R. SA Târgovişte împotriva reclamantei R.A.G.C. Târgovişte.
Pentru a soluţiona astfel, instanţa fondului a reţinut, în baza expertizei contabile efectuată de expertul M.I., că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate pentru penalităţi de întârziere în sumă de 279.933.519 lei, adică, atât cât s-a solicitat prin cerere.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, formulată de pârâtă împotriva reclamantei, prima instanţă a reţinut, în baza probatoriului administrat în cauză, cu precădere a concluziilor expertizei tehnice, că aceasta nu este întemeiată, în condiţiile în care pârâta nu a putut face dovada producerii efective a prejudiciului estimat la 235.565.000 lei şi care ar fi fost generat, potrivit susţinerilor sale, din cauza avarierii conductei de alimentare cu apă a pârâtei de către executantul lucrărilor, respectiv, chemata în garanţie SC D.C. SA.
Referitor la cererea de chemare în garanţie, formulată de reclamanta R.A.G.C. Târgovişte împotriva chematei în garanţie SC D.C. SA Târgovişte, tribunalul a reţinut că nici aceasta nu este întemeiată, din moment ce pârâta, care şi-a dat acordul pentru executarea lucrării, nu a încunoştinţat constructorul că, pe traseul modificat de montare a conductei de alimentare cu apă, se afla propria sa conductă şi, ca urmare, în măsura în care s-a produs, prejudiciul are la origine lipsa acestei informaţii.
Apelul declarat împotriva sus menţionatei sentinţe de pârâta SC R. SA Târgovişte a fost respins, a nefondat, prin Decizia nr. 571 din 17 aprilie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, în contradicţie cu cele susţinute de apelantă, prima instanţă s-a pronunţat cu privire la obligaţiile asumate şi neîndeplinite de aceasta, izvorâte din contractul nr. 181-182 din 1998, astfel cum rezultă din considerentele sentinţei, în care s-a arătat dispoziţiile încălcate şi, ca urmare, bine a fost obligată la plata majorărilor aferente şi acestui contract.
A mai reţinut instanţa de apel că, pe parcursul procesului în faţa tribunalului, apelanta-pârâtă, nu a formulat nici o apărare privind reeşalonarea obligaţiilor de plată sau a majorărilor şi nici nu a propus ca obiectiv pentru expertiza contabilă, ca majorările de întârziere să fie recalculate în raport cu reeşalonarea, pretins convenită de părţi.
În ceea ce priveşte critica referitoare la respingerea cererii reconvenţionale, instanţa de apel a considerat că bine tribunalul a apreciat, în baza concluziilor expertizei tehnice, că pârâta nu a putut dovedi că, în zilele de 9 şi 10 august, ar fi suferit, aşa cum a pretins, un prejudiciu legat de avarierea conductei de alimentare cu apă.
Dar, criticile vizând însuşirea concluziilor expertizei tehnice de către tribunal, a reţinut instanţa de apel în continuare, nu sunt întemeiate şi sub aspectul că apelanta-pârâtă a declarat prin reprezentantul său, după depunerea lucrării, conform încheierii din 22 decembrie 2000, că nu mai au cereri de formulat, ceea ce înseamnă că aceasta a achiesat la concluziile expertizei, pe care le-a contestat ulterior fără nici o justificare.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta SC R. SA Târgovişte, criticând Decizia atacată sub aspectul menţinerii sentinţei în partea referitoare la respingerea cererii reconvenţionale.
Se susţine, în esenţă, că, potrivit art. 3 din contractul nr. 181-182 din 1998, reclamanta, R.A.G.C., avea obligaţia să livreze apă şi să preia în reţelele sale de canalizare apele reziduale, şi că această obligaţie nu a fost îndeplinită în zilele de 9 şi 10 august 1999, datorită avarierii, din culpa constructorului, care se afla în raporturi contractuale cu reclamanta, a conductei de alimentare, şi că această situaţie a determinat întreruperea procesului de producţie şi, implicit, înregistrarea, prin nerealizarea producţiei planificate, a unui prejudiciu în cuantum de 235.565.000 lei.
Cu toate acestea, şi contrar probelor de la dosar, expertul tehnic, I.I. a stabilit că SC D.C. SA a procedat la efectuarea lucrărilor numai după ce, în prealabil, a obţinut toate avizele necesare, inclusiv, de la pârâtă, acceptul verbal, deşi acesta trebuia să îmbrace forma scrisă ca, de altfel, în cazul tuturor celorlalte avize, şi, ca urmare, a concluzionat eronat că răspunzătoare pentru prejudiciul încercat este chiar pârâta, care nu a informat constructorul despre existenţa şi poziţia conductei de alimentare cu apă, aceasta, în afara faptului că expertul şi-a depăşit competenţa, în sensul că, potrivit obiectivelor, nu avea dreptul să evalueze prejudiciul, ci numai să determine condiţiile tehnice în care s-a produs evenimentul şi modul în care acesta a influenţat procesul de producţie.
Or, instanţa fondului însuşindu-şi concluziile acestei expertize şi respingând cererea reconvenţională, ca neîntemeiată, a pronunţat o soluţie criticabilă, deoarece, în opinia recurentei, în speţă, se impunea, pentru lămurirea tuturor aspectelor cauzei deduse judecăţii, cu referire specială la existenţa prejudiciului şi stabilirea părţii care se face vinovată de producerea acestuia, efectuarea unei noi expertize tehnice de către un alt expert.
La rândul ei, instanţa de apel, arată recurenta în continuare, respingând apelul său şi menţinând sentinţa, a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.
În consecinţă, faţă de toate cele arătate, pârâta solicită admiterea recursului, desfiinţarea deciziei atacate şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii cererii reconvenţionale şi obligarea reclamantei la plata sumei de 235.565.000 lei, reactualizată, reprezentând contravaloarea beneficiului nerealizat.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că pârâta a formulat critici în recurs, pe motiv că instanţele şi-au fundamentat hotărârile, în ceea ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale, pe concluziile expertizei tehnice I.I., care ar fi concluzionat eronat că aceasta şi-ar fi dat acceptul verbal pentru executarea lucrărilor de către SC D.C. SA şi, că în aceste circumstanţe, este răspunzătoare de prejudiciul înregistrat, întrucât nu a informat constructorul despre existenţa şi poziţia propriei sale conducte de alimentare cu apă, în scopul evitării unei eventuale avarieri a conductei respective cu ocazia executării de chemata în garanţie SC D.C. SA a lucrărilor privind montarea unei alte conducte pe acelaşi traseu.
Criticile pârâtei, în sensul celor de mai sus, nu pot fi reţinute, faţă de dispoziţiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că „expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării".
În speţă, se constată că, deşi pârâta pretinde că este nemulţumită de concluziile expertizei tehnice I.I., totuşi, aceasta nu a solicitat, până la termenul prevăzut de textul legal precitat, o contraexpertiză, ci, dimpotrivă, a declarat, prin reprezentantul său, conform încheierii din 22 decembrie 2000, că nu mai are cereri de formulat şi, pe fond, a solicitat admiterea cererii reconvenţionale şi compensarea penalităţilor solicitate prin acţiunea principală, în sumă de 279.933.519 lei, până la nivelul sumei de 235.565.000 lei, care reprezenta, potrivit opiniei sale, evaluarea prejudiciului pretins încercat din culpa reclamantei, respectiv, a societăţii de construcţii, care a executat lucrările de reabilitare, în baza unui contract încheiat cu aceasta.
Or, în aceste circumstanţe, pârâta a decăzut din probă, în sensul că aceasta nu mai era îndreptăţită să mai solicite completarea probelor cu o nouă expertiză tehnică, şi, ca atare, cererea formulată în acest sens în apel, reluată şi în recurs, nu poate fi luată în consideraţie, faţă de cele arătate mai sus.
Drept urmare, cum instanţa fondului s-a considerat lămurită prin expertiza tehnică efectuată în cauză, conform art. 212 alin. (1) C. proc. civ., în mod justificat şi-a însuşit concluziile acesteia, care nu au fost combătute printr-o nici o altă probă şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca nefondată, cererea reconvenţională.
La rândul ei, instanţa de apel, respingând apelul pârâtei şi menţinând soluţia primei instanţe, inclusiv, în ceea ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale, a pronunţat o hotărâre la adăpost de orice critică.
Aşa fiind, recursul pârâtei, urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC R. SA Târgovişte împotriva deciziei nr. 571 din 17 aprilie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2365/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 237/2003. Comercial → |
|---|
