CSJ. Decizia nr. 240/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 240/2003
Dosar nr. 7044/2001
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 354 din 26 iunie 2001, a admis acţiunea introdusă de reclamanta SC E. SA, sucursala de distribuţie Iaşi, împotriva pârâtului, Consiliul Local al municipiului Iaşi, pe care l-a obligat la plata sumei de 131.458.205 lei majorări de întârziere la plată.
S-a reţinut că, la data de 28 mai 1997, părţile au încheiat contractul nr. 24105397, având ca obiect furnizarea energiei electrice, durata acestuia fiind nedeterminată.
Deoarece, pentru energia furnizată, reclamanta a emis facturi care au fost plătite cu întârziere de pârât, s-au solicitat majorări de întârziere, potrivit art. 14 din contract.
Nefăcându-se nici o dovadă în combaterea acţiunii şi invocându-se dispoziţiilor art. 969 şi 970 C. civ., cât şi ale art. 14 din contractul părţilor, a fost admisă acţiunea.
Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia nr. 264 din 11 iunie 2001, a respins excepţia invocată de pârâtul-apelant privind prescripţia dreptului la acţiune, cât şi apelul declarat de pârât.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că, în cauză, nu operează dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958 pentru facturile 199046 din 6 ianuarie 1998 şi nr. 19081 din 26 martie 1998, deoarece acestea au fost acceptate de pârât şi achitat consumul de energie electrică, dar cu întârziere, astfel că nu se poate invoca prescrierea unor facturi deja achitate şi care nu au fost solicitate prin acţiune.
Cum obiectul acţiunii îl constituie majorarea de tarif, care este clauză contractuală distinctă, iar facturile emise sunt de sine stătătoare, s-a considerat că apelanta face o confuzie între majorările de tarif care se includ în producţia marfă şi reprezentă un supliment de tarif raportat la inflaţie, asigurând achiziţionarea materiei prime pentru producerea energiei electrice, şi penalităţile de întârziere, care reprezintă o clauză accesorie.
Cum, prin art. 14 din contractul de furnizare a energiei electrice, se prevede calcularea majorărilor de tarif distinct de cea a penalităţilor, acestea nu se pot urmări decât după achitarea facturilor, deci, dreptul la acţiune nu este prescris.
Împotriva acestei ultimei hotărâri a declarat recurs pârâtul, Consiliul Local al municipiului Iaşi, care, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile art. 14 din contractul de furnizare a energiei electrice, deoarece acestea se referă la majorări de întârziere pentru neplata facturilor în termen de 5 zile şi nu la majorări de tarif, cum greşit s-a reţinut de instanţa de apel, astfel că dreptul la acţiune este prescris pentru facturile aflate la dosar, iar preavizul la factura nr. 6033923 nu are data emiterii facturii şi nici data scadenţei.
La data de 17 ianuarie 2003, s-a depus de recurent o cerere intitulată „precizări" prin care invocă, ca motiv de casare, şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la considerentele deciziei din apel, dar care menţine sentinţa instanţei de fond.
Recursul este nefondat.
Cu privire la cererea intitulată „precizări" este de menţionat că, faţă de data comunicării deciziei din apel, 27 iulie 2001, şi de dispoziţiile art. 301 C. proc. civ., completarea motivelor de casare cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este tardivă şi nu poate fi luată în discuţie.
În legătură cu motivul de casare, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat în termen, se constată că nu este incident în cauză, instanţa de apel dând o corectă interpretare art. 14 din contractul de furnizare a energiei electrice, cât şi dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958.
Din lectura acţiunii introdusă de reclamantă rezultă, fără nici un dubiu, că suma pretinsă reprezintă majorări pentru neplata în termen a facturilor emise în perioada 1997 - 1998, astfel cum este prevăzut în contractul încheiat de părţi.
Analizându-se capitolul din contractul nr. 24105397 din 28 mai 1997, intitulat „Răspunderea contractuală", la art. 14, s-a menţionat expres că, pentru neachitarea facturii în termen de 5 zile lucrătoare de la data înştiinţării de plată, se aplică o majorare de tarif de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua a 6-a.
Nu mai este nici o îndoială, deci, că recurenta, referindu-se, în recurs, la art. 14 din contract şi la majorările de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu ziua a 6-a, se află într-o gravă eroare, fiindcă nu asemenea majorări au constituit obiectul acţiunii, iar, prin admiterea acesteia, instanţele nu au acordat ceea ce se pretinde în recurs.
Este adevărat că instanţa de fond, în dispozitivul sentinţei, atunci când obligă pe pârât la plata sumei pretinse în acţiune, le denumeşte majorări de întârziere.
Dar, această precizare din sentinţă nu poate duce concluzia trasă de recurentă în ceea ce priveşte prescripţia şi greşeala instanţei de apel, deoarece instanţa de fond (unde nu s-a invocat excepţia prescripţiei) ca şi cea de apel se întemeiază pe dispoziţiile art. 14 din contract, unde aşa cum s-a arătat, se vorbeşte de majorare de tarif de 0,2%, dar ca o consecinţă a plăţii cu întârziere, începând cu a 6-a zi de la înştiinţarea de plată.
De aceia, în dispozitivul sentinţei, se foloseşte titulatura de majorări de întârziere, dar nu în sensul de penalităţi de întârziere, care şi ele sunt prevăzute de art. 14, dar distinct de majorările de tarif, şi anume, la alin. (V). Că, între ceea ce a reţinut instanţa de fond şi cea de apel, nu este nici o contradicţie, rezultă din faptul că suma la care a fost obligat pârâtul reprezintă 0,2% pentru fiecare zi de întârziere şi nu 0,15%, cât sunt menţionate penalităţile de întârziere.
Aşa cum s-a arătat, nefiind invocată prescripţia dreptului la acţiune în faţa instanţei de fond, nu a fost necesară analiza privind natura majorărilor, aşa cum s-a procedat în Decizia din apel, unde critica de esenţă, adusă primei instanţe, era încălcarea dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia curge de la data când se naşte dreptul la acţiune. În cauza de faţă, dreptul la acţiune s-a născut la data emiterii facturilor pentru plata majorărilor de tarif, consecinţă a plăţii cu întârziere a facturilor de plată a energiei electrice.
Întrucât facturile nr. 199046 şi nr. 219081 sunt emise la 6 ianuarie 1998 şi, respectiv, 26 martie 1998, iar acţiunea introdusă la 18 decembrie 1999, nu operează prescripţia prevăzută de art. 4 din Decretul nr. 167/1958.
Afirmaţiile din recurs, că în cele două facturi se menţionează „majorări de întârziere", argument în plus pentru recurent, referitor la prescripţie, sunt infirmate de copiile facturilor aflate la dosarul de fond, în care se arată clar că sumele reprezintă majorări de tarif şi nu cum pretinde recurenta.
Aceeaşi menţiune privind natura majorărilor este şi în somaţia trimisă recurentului.
De asemenea, susţinerile în legătură cu preavizele trimise recurentei nu au nici o legătură cu prescrierea dreptului la acţiune, din moment ce sumele din facturile privind energia electrică au fost acceptate la plată.
Faţă de cele arătate, Decizia instanţei de apel este legală şi recursul urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta, Consiliul Local al municipiului Iaşi, împotriva deciziei nr. 264 A din 11 iunie 2001 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 24/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2400/2003. Comercial → |
|---|
