CSJ. Decizia nr. 3323/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3323/2003
Dosar nr. 1460/2000
Şedinţa publică din 4 iulie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta A.S.& A.S.L. Londra, reprezentată prin SC F.M.SE. SRL a chemat în judecată pe pârât SC M.N. SA pentru a fi obligată la plata sumei de 36.134,23 lire sterline, reprezentând cheltuieli efectuate pentru navele pârâtei în anul 1994 şi recunoscute de aceasta prin documentul „agreement" din 2 noiembrie 1993, a sumei de 15.573,95 lire sterline, reprezentând dobânda cuvenită prin aceeaşi convenţie, dobândă contractuală, aferentă sumei principale de 18% pe an, cu începere de la data de 30 noiembrie 1993 şi a cheltuielilor de judecată.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 381 din 5 martie 1997 a respins, ca prescrisă, acţiunea reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 344 din 20 iunie 1997, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de fond, reţinând că debitul nu provine numai din furnituri, ci şi din prestări portuare cărora nu li se aplică dispoziţiile art. 955 C. com.
Prin Decizia nr. 417/1998, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de pârâta SC M.N. SA.
Rejudecând, în fond, după casare, Tribunalul Constanţa, secţia Maritimă Fluvială, prin sentinţa civilă nr. 125 M.F. din 28 octombrie 1998 a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 4921,91 lire sterline pretenţii portuare, 5639,17 lire sterline dobândă comercială şi a respins, ca prescrisă, pretenţia de 31.212,32 lire sterline, reprezentând furnituri la navă şi dobânda aferentă.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 21 M.F. a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de fond – reţinând nulitatea acestei hotărâri datorită nerespectării dispoziţiilor art. 256 şi 258 alin. (1) C. proc. civ.
În fond după casare, prin sentinţa civilă nr. 87/ M.F. /1999 pronunţată de Tribunalul Constanţa, la 9 iunie 1999, s-a admis, în parte, acţiunea reclamantei pentru suma de 921,91 lire sterline, reprezentând contravaloare prestaţii portuare, 5639,17 lire sterline dobândă comercială, calculată până la data de 23 septembrie 1998 şi, în continuare, dobânda de 18% până la achitarea preţului, respingându-se, ca prescrise, celelalte pretenţii.
Instanţa de fond a apreciat că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile, reprezentând furnituri navă şi dobândă aferentă, este întemeiată. Convenţia încheiată, la data de 2 noiembrie 1993, dă eficienţă dispoziţiilor art. 955 alin. (2) C. com., potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data furniturilor şi de la facerea lucrărilor, dacă părţile nu au stipulat un termen de plată. În acest caz, prescripţia rămâne suspendată pe timpul cuvenit.
Chiar dacă s-ar reţine că obligaţia civilă imperfectă a pârâtei a fost transformată într-o obligaţie civilă propriu-zisă prin convenţia din 2 noiembrie 1993, părţile nu au exprimat clar intenţia de a nova, astfel că susţinerea stingerii vechii obligaţii şi înlocuirea cu o nouă obligaţie, căreia nu i se aplică dispoziţiile art. 955 C. com., nu este dovedită, aceasta, întrucât, potrivit art. 1131 C. civ., intenţia părţilor de a nova, de a transforma vechea obligaţie într-una nouă, constituie element esenţial al novaţiei şi trebuie să fie clar exprimată prin actul novaţiei.
Această sentinţă a fost păstrată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, care, prin Decizia civilă nr. 2/ M.F. din 18 ianuarie 2000, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că nu intră în puterea lucrului judecat dezlegarea dată prin Decizia nr. 344/1997 a Curţii de Apel Constanţa deoarece considerentele hotărârii nu participă la autoritatea de lucru judecat decât în măsura în care ele conţin sau lămuresc declaraţii de drepturi provocate de părţi şi cuprins în dispozitiv.
Dimpotrivă, stările de fapt, motivele fără valoare dispozitivă avute în vedere în fundamentarea soluţiei pronunţate, nepurtând asupra unui raport juridic dedus judecăţii nu au putere de lucru judecat.
În speţă, instanţa de judecată, fără a fi învestită cu o cerere introductivă, de a da calificare juridică „agreementului" din 2 noiembrie 1993, s-a grăbit să dea calificarea acesteia prin considerentele deciziei nr. 344/1997 – aşa încât, soluţia pronunţată nepurtând asupra unui raport juridic dedus judecăţii, nu are putere de lucru judecat.
S-a mai reţinut că este inadmisibilă derogarea prin convenţie de la normele prescripţiei extinctive şi obligativitatea aplicării lor din oficiu, ceea ce este expres prevăzut în art. 1 alineat final şi art. 18 din Decretul nr. 167/1958. De aceea, apărarea reclamantei, în sensul că, prin convenţia încheiată, părţile au înţeles să deroge de la normele prescripţiei extinctive, este neîntemeiată.
În sfârşit s-a reţinut că nu s-a dat eficienţa cuvenită efectelor garanţiei asumată de pârâtă prin gajarea celor două nave, întrucât efectele contractului de garanţie sunt subsecvente obligaţiei principale şi, atâta timp cât părţile nu pot deroga prin convenţia principală de la normele imperative privind prescripţia exctinctivă, cu atât mai puţin o pot face prin contractul de gaj sau altă garanţie reală sau personală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând, ca temei de drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1201 C. civ., hotărârea fiind lovită de nulitate, întrucât nu a valorificat excepţia autorităţii de lucru judecat, respingând-o cu o motivare care nu-şi regăseşte fundament în realitatea juridică a cauzei.
Astfel, recurenta a arătat că, în cauză, operează autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 344/1997 Cu privire la faptul că, prin argumentul din 2 noiembrie 1993, a intervenit o nouă novaţie cu alte clauze şi alt termen de prescripţie. De altfel, părţile au renunţat expres să invoce o eventuală excepţie trasă din dispoziţiile art. 955 pct. 1 C. com.
Recurenta a susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa că, prin clauzele existente în agreementul din 2 noiembrie 1993, părţile au derogat de la regimul general şi derogatoriu al prescripţiei, întrucât, o asemenea teză nu-şi poate găsi locul în materia dreptului internaţional privat.
Prin renunţarea la a mai invoca orice prescripţie, părţile au conferit putere obligaţiilor lor naturale şi, nicidecum, nu şi-au asumat un alt regim legal al prescripţiei.
În sfârşit, recurenta a criticat Decizia şi pentru faptul că instanţa nu a dat eficienţa cuvenită garanţiei asumată de pârâtă prin gajarea navelor. Dovada I şi Dovada II prin acelaşi agreement. Referitor la aceste gajuri, se susţine că părţile s-au înţeles ca reclamanta să nu le execute decât în situaţia în care pârâta nu şi-ar fi îndeplinit în totalitate obligaţiile.
Examinând legalitatea şi temeinicia deciziei atacate în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
În mod just, instanţa de apel a apreciat că, în speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele, prevăzute de art. 1201 C. civ., pentru a opera autoritatea de lucru judecat dată de considerentele deciziei nr. 344 din 30 iunie 1997 privind calificarea juridică a agreementului încheiat la 2 noiembrie 1993 de părţi.
Este ştiut că lucrul judecat rezultă din dispozitivul hotărârii, deoarece, numai prin această parte a actului final al instanţei, se soluţionează asupra conflictului de interese dintre părţi. Argumentele de fapt şi de drept, care lămuresc înţelesul şi întinderea dispozitivului, nu intră în puterea lucrului judecat decât dacă acestea se referă la aspectul asupra căruia s-a purtat litigiul dintre părţi şi care a fost soluţionat prin dispozitivul hotărârii.
Rezultă deci că, considerentele hotărârii nu intră în puterea lucrului judecat decât în limita în care îşi găsesc corespondentul în modul de soluţionare a cauzei, astfel cum rezultă din dispozitiv.
Cum litigiul soluţionat prin Decizia nr. 344 din 20 iunie 1997 nu a avut ca obiect „calificarea juridică a agreementului" din 2 noiembrie 1993, argumentele instanţei, cu privire la acest aspect, nu intră în puterea lucrului judecat, astfel cum greşit susţine reclamanta.
În mod just, instanţele au reţinut ca fiind întemeiată excepţia prescripţiei, trasă din dispoziţiile art. 955 C. com. în ceea ce priveşte cheltuielile cu piesele de schimb.
Debitul pretins de reclamantă este format din două categorii distincte de cheltuieli: furnituri şi taxe portuare, aşa cum, dealtfel, şi reclamanta arată în cererea dedusă judecăţii.
Între părţi a intervenit o înţelegere intitulată „Agreement" la data de 2 noiembrie 1993, prin care intimata a recunoscut debitul datorat şi prin care s-au stabilit, de comun acord, modalităţile de plată ale acestuia, data de la care curge un nou termen de prescripţie.
Ca atare, în raport de data introducerii acţiunii – iunie 1996 şi scadenţa stabilită prin agreementul încheiat, conform art. 955 alin. (1) C. com., acţiunea este prescrisă pentru pretenţiile reprezentând furnituri la nave.
Susţinerile reclamantei cum că, prin agreementul încheiat, pârâta ar fi renunţat la termenul de prescripţie, prevăzut de art. 955 C. com., şi că părţile ar fi suspendat orice curgere a vreunui termen de prescripţie, nu sunt întemeiate.
Reglementările cu privire la prescripţia extinctivă au un caracter imperativ şi, deci, se impun, în mod obligatoriu, voinţei părţilor care nu pot deroga de la aceasta.
Acest lucru este prevăzut în mod expres de prevederile art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, care arată că „orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă" şi de art. 18 din acelaşi decret, potrivit căruia „instanţa judecătorească este obligată ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris".
Rezultă deci, din textele de lege menţionate, că sunt lovite de nulitate absolută clauzele din actele juridice civile prin care s-ar prevedea alte termene de prescripţie decât cele legale, determinarea momentului de la care începe să curgă prescripţia după alte reguli decât cele stabilite de dispoziţiile legale, alte cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei decât cele stabilite prin lege.
În consecinţă, faţă de inadmisibilitatea clauzelor derogatorii de la normele ce reglementează prescripţia extinctivă, în mod corect instanţele au respins apărarea reclamantei, că, prin convenţia încheiată, părţile ar fi derogat de la aceste prevederi imperative.
Nici ultima critică nu este întemeiată .
Faptul că, prin aceeaşi convenţie, părţile au convenit asupra instituirii unor garanţii reale nu are relevanţă juridică în speţă.
Contractul de garanţie este accesoriu faţă de raportul principal obligaţional. Efectele acestora sunt subsecvente obligaţiei principale şi atâta timp cât părţile nu pot deroga prin convenţia principală de la normele imperative, privind prescripţia extinctivă, cu atât mai puţin o pot face prin contractul de gaj sau altă garanţie reală sau personală.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, Curtea constată că Decizia atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care, în conformitate cu art. 316 şi 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.S.A.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.S.& A.S.L., prin mandatar F.M.S. SRL Constanţa, împotriva deciziei nr. 2 din 18 ianuarie 2000 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, ca nefondat.
IREVOCABILĂ.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 332/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3324/2003. Comercial → |
|---|
