CSJ. Decizia nr. 3335/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3335/2003
Dosar nr. 2455/2002
Şedinţa publică din 4 iulie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
SC I.E. SA a chemat în judecată pe fosta R.A. P. pentru a fi obligată la plata sumei de 319.726 dolari S.U.A., plus cheltuielile de judecată.
Motivându-şi cererea, reclamanta a arătat că, în baza unui contract de comision, a importat pentru pârâtă unele piese de schimb din Rusia, piese pe care aceasta nu le-a plătit integral. Ca urmare, partenerul străin a chemat în judecată arbitrală reclamanta din cauza de faţă, aceasta fiind obligată la plata restituirii preţului.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 3.597 din 8 octombrie 1997, a admis acţiunea reclamantei, astfel cum a fost formulată.
Această sentinţă a fost păstrată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, care, prin Decizia nr. 3167 din 6 noiembrie 2000, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că parte a contractului extern este SC P. SA, care s-a obligat să asigure şi fondurile valutare datorate nerespectării acestei obligaţii asumate de pârâtă, partenerul extern a chemat în judecată şi a obţinut obligarea pârâtei la plata diferenţei de preţ. S-a mai reţinut că S.N.P. P. SA nu a făcut dovada că intimata ar fi întârziat cu depunerea sumelor virate la fixing.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 1410 din 6 martie 2001, a admis recursul pârâtei, a casat Decizia menţionată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
În fond, după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 132/A din 6 septembrie 2001, a admis apelul S.N.P. P. SA, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat-o să plătească reclamantei suma de 312.371,45 dolari S.U.A. plătibili în lei, la cursul B.N.R. stabilit pentru data executării hotărârii. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, cu 60.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că suma datorată este de 312.371,45 dolari S.U.A., deoarece, în conformitate cu art. 406 alin. (1) C. com., comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie. Or, SC I.E. SA nu trebuia să aştepte ca partenerul străin să o acţioneze în judecată, ci să-şi fi executat obligaţia de plată chiar din sume proprii, iar pentru folosirea acestora putea să solicite eventuale dobânzi. Comisionarul nu numai că nu a procedat astfel, dar, mai mult, a acţionat-o în judecată pe apelantă numai după ce, la rândul său, a fost obligat de către arbitraj pentru neîndeplinirea propriilor obligaţii.
A reţinut că suma de 312.371,45 dolari S.U.A. este datorată, având în vedere că, potrivit art. 405 C. com., comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala comitentului. Or, atâta timp cât subunităţi ale apelantei-pârâte au fost beneficiarele pieselor de schimb, aceasta trebuie să răspundă şi, deci, să achite diferenţa rămasă neachitată din valoarea mărfurilor importate.
În sfârşit, instanţa de apel a reţinut că nu se poate reduce cuantumul cheltuielilor de judecată corespunzător valorii diminuate prin prezenta decizie, deoarece taxa judiciară de timbru datorată la data soluţionării apelului este mult mai mare decât cea plătită şi datorată la data soluţionării fondului cauzei şi nu se poate aplica în prezent decât actul normativ în vigoare, respectiv, HG nr. 752/1999.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând, ca temei de drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând pe fond respingerea acţiunii ca nefondată.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că cele două instanţe au făcut în speţă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 405 C. com., întrucât nu au nici o relevanţă pentru comitent înţelegerile dintre comisionar şi terţ, comportamentul reciproc al acestora în cadrul contractului încheiat între ei şi nici obligaţiile ce rezultă de aici. Important este numai în ce măsură comisionarul a executat contractul de comision, comitentul fiind răspunzător faţă de comisionar numai pentru obligaţiile ce rezultă din executarea întocmai a acestui contract, orice depăşire a limitelor ori neexecutarea acestuia rămânând în sarcina comisionarului.
A arătat recurenta că, dacă comisionara şi-a dat seama că societatea în numele căreia acţionează nu-şi îndeplineşte obligaţiile de plată, aceasta ar fi putut cere anularea contractului de comision şi, implicit, a celui extern, că intimata comisionară a schimbat modalitatea de plată pentru o parte din contract în sistem barter.
Verificând legalitatea şi temeinicia deciziei atacate în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a făcut o analiză minuţioasă a probelor administrate în cauză şi a reţinut, în mod corect, că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 405 C. com., astfel că pârâta datorează reclamantei suma de 312.317,34 dolari S.U.A.
Susţinerea recurentei, cum că, pentru comitent, nu au relevanţă înţelegerile dintre comisionar şi terţ, comportament reciproc al acestora în cadrul contractului încheiat între ei, nu poate fi primită, întrucât încalcă, însăşi, esenţa contractului de comision, care, conform art. 405 C. com., constă în aceea că în acest contract înseamnă tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în numele şi pe răspunderea comitentului, în limitele mandatului ce i s-a dat şi numai în caz de depăşire intervine răspunderea exclusivă a comisionarului.
În speţă, recurenta nu a făcut dovada unei depăşiri a mandatului, astfel că răspunderea sa este angajată.
Nici cel de al doilea motiv de casare nu este întemeiat. Probele dosarului dovedesc că încheierea cu partenerul extern a contractului de import pentru livrarea unor piese necesare unităţilor de producţie ale recurentei s-a făcut în anul 1991, când statul a confiscat valuta şi aceasta nu putea fi obţinută decât la fixing de către întreprinderile de comerţ exterior, aşa cum era intimata.
Mai mult, contractul extern a fost întocmit după ce comisionara a primit fişele tehnice de la comitentă, acestea reprezentând comandă fermă către importator, care este obligat să iniţieze şi să încheie contractul extern în limitele obiectului, a termenelor de livrare şi a valorii indicate. Aceste fişe tehnice indicau că valoarea contractului extern să fie de 2.600.000 dolari S.U.A., iar valoarea contractului executat în fapt a fost de 2.099.378,66 dolari S.U.A., deci, sub valoarea cerută iniţial de comitentă.
Livrările partenerului extern s-au desfăşurat în perioada trimestrului II şi III 1991, astfel că, întrucât problemele legate de plata în valută a unei părţi din contract s-au ivit după ce comisionara a intrat în posesia tuturor pieselor comandate, nici nu se putea pune problema anulării contractului de comision şi, implicit, a celui extern.
Susţinerea recursului, referitoare la schimbarea modalităţii de plată de către intimata comisionară, este neîntemeiată.
Astfel, la dosar se afla telexul nr. 730/1991 din care rezultă că reprezentanţii recurentei roagă să informeze partenerul sovietic că, până la sfârşitul anului, vor cumpăra piese de schimb contractate pentru anul 1991, precum şi că în prima etapă li s-a repartizat în lei contravaloarea a 1.040.000 dolari S.U.A., pentru care urmează să deschidă acreditivul, iar pentru diferenţa sumei contractate să fie invitată delegaţia uzinei furnizoare la Bucureşti pentru convorbiri şi tratative pentru contrapartidă.
Ca urmare a acestui fapt, la 16 octombrie 1991, se încheie protocolul convorbirilor dintre furnizor şi comisionar la care participă şi reprezentantul S.N.P. P. SA, care avizează favorabil acest protocol.
În sfârşit, toate expertizele contabile, cu excepţia celei realizate de expertul C., ale cărui calcule nu au în vedere documentele contabile, au constatat că prejudiciul suportat de intimată constă în diferenţele dintre sumele depuse în lei, uneori cu mari întârzieri de către recurentă, şi obţinerea valutei la fixing de către intimată, ca urmare a deprecierii monedei naţionale şi întârzierii obţinerii valutei de la bancă, deşi sumele în lei erau depuse imediat ce erau obţinute de la comitentă.
Aceste împrejurări nu pot fi imputabile intimatei, întrucât sunt riscuri ale activităţii comerciale şi cum contractul de import se realizează, potrivit art. 405 C. com., pe seama comitentului, riscurile cad în sarcina acestuia.
Aşa fiind, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că recurenta trebuie să achite diferenţa, de 312.371,45 dolari S.U.A., rămasă neachitată din valoarea mărfurilor importate, refuzul acesteia pentru plata integrală a preţului din contractul extern fiind întemeiat.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, Curtea constată că Decizia atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care, în conformitate cu art. 316 şi 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei.
Cum pârâta se afla în culpă procesuală, în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., va fi obligată la plata sumei de 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimată, justificate cu actele depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta S.N.P. P. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 132 din 6 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă, S.N.P. P. SA Bucureşti, la plata sumei de 10.000.000 lei, cu titlu de onorariu avocat către intimata SC I.E. SA Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 4 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3330/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3336/2003. Comercial → |
|---|
