CSJ. Decizia nr. 3352/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3352/2003
Dosar nr. 596/2002
Şedinţa publică din 8 iulie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3114 din 7 iunie 1999, s-a admis acţiunea reclamantei SC U.E. SA Bucureşti şi a fost obligat pârâtul, Ministerul de Finanţe, la plata sumei de 922.016.846 lei, echivalentul în lei a sumei de 840.000 ruble transferabile, reţinând refuzul acestuia, contrar art. 8 din OG nr. 59/1994, în decontarea operaţiunilor de export efectuate de reclamantă cu firma E.N.M.H. – Cuba.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 128 din 19 ianuarie 2000, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei.
În considerentele deciziei se arată că dreptul intimatei de a solicita plata serviciilor prestate, pe baza contractului extern nr. 13 din 21 februarie 1990, s-a născut la data de 10 mai 1996, când partea cubaneză şi-a exprimat acordul asupra obligaţiei faţă de partea română, iar SC B.X. SA a confirmat că s-a primit avizul de creditare de la Banca Naţională Cuba – Havana şi a trimis Ministerului Finanţelor borderoul de încasări a contravalorii sumei de 840.000 lei ruble transferabile, pierderea fiind a reclamantei, care a suportat din fonduri proprii realizarea contractului extern nr. 13/1990.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 902 din 14 februarie 2001, a admis recursul declarat de pârâtul, Ministerul de Finanţe, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
În considerentele deciziei se arată că singura problemă dezlegată corect de instanţa de apel este aceea cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cursul prescripţiei fiind stabilit corect, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, cu data de 10 mai 1996, când partenerul cubanez a făcut plata.
Rejudecarea apelului s-a impus, pentru ca, în limitele învestirii, instanţa să răspundă la toate motivele de apel, ocazie cu care să aibă în vedere convenţia privind preluarea conturilor de cliring în gestiune de către Ministerul de Finanţe, la 30 iunie 1992, cât şi împrejurarea că aceste conturi nu au fost închise, astfel încât orice sumă primită, în funcţie de relaţia contractuală existentă înainte şi după 1992, nu putea să fie refuzată la decontare.
Instanţa de recurs a mai stabilit ca, în raport cu prevederile OUG nr. 87 şi OG 59/1994, să fie examinată obligaţia de plată a recurentului-pârât, fiind evident că partenerul cubanez a decontat sumele datorate independent de circuitul documentelor financiare, ca şi adresa nr. 225966/1998 a Ministerului de Finanţe, cât şi susţinerea referitoare la faptul că prestările de servicii s-au achitat din sursele proprii ale SC U.E. SA, ceea ce, în limitele convenţiei, dă dreptul la încasarea sumei în lei.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 1366 din 1 noiembrie 2001, a respins apelul declarat de apelantul, Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei tribunalului.
Conformându-se recomandărilor date prin Decizia de casare, instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei, următoarele:
- pretenţiile reclamantei derivă din contractul extern nr. 13 din 21 februarie 1990, pe care aceasta l-a încheiat cu firma cubaneză E.N.M.H. Cuba, conform autorizaţiei de export din 15 decembrie 1989, obiectul contractului constând în efectuarea unor reparaţii la mai multe nave cubaneze, plata urmând a se face în ruble transferabile;
- cele trei facturi emise de reclamantă au fost transmise partenerului cubanez, pentru încasarea contravalorii prestaţiilor efectuate în perioada aprilie – iulie 1990, prin Şantierul Constanţa şi plătibile de ea din surse proprii, aşa încât Banca Naţională Cuba a transmis avizul nr. 172 din 1 mai 1995 pentru suma de 840.000 ruble transferabile, plata fiind confirmată de B.X. la data de 10 mai 1996;
- plata s-a făcut de Banca Naţională Cuba în acord cu prevederile Convenţiei nr. 4162 din 26 iunie 1992, încheiată între Ministerul Finanţelor, B.N.R. şi B.R.C.E., apelantul neputându-se prevala, în motivarea refuzului la plată, de faptul că nu avea autorizarea legală să aprobe includerea acestei operaţiuni în soldul contului de cliring româno – cubanez;
- pretenţiile reclamantei sunt justificate în temeiul art. 8 din OG nr. 59/1954, modificată prin OUG nr. 87/1997, derularea contractului extern cu partenerul cubanez efectuându-se după 1 ianuarie 1990, iar decontarea operaţiunii la intern nu s-a realizat până la data ordonanţei, conform cu textul citat.
Împotriva acestei decizii pârâtul, Ministerul Finanţelor Publice, a declarat recurs pentru următoarele motive:
- Conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece instanţa de trimitere nu s-a conformat recomandării din Decizia de casare, care este obligatorie, conform art. 315 C. proc. civ., şi nu a examinat adresa nr. 225961/1998 emisă de Ministerul Finanţelor, făcând, totodată, şi o interpretare trunchiată a prevederilor art. 8 din OG 59/1994, suma de 840.000 ruble transferabile fiind înregistrată în contul de cliring fără avizul Ministerului Finanţelor.
- Conform art. 304 pct. 10 C. proc. civ., instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, şi care privesc: scrisoarea ambasadorului Republicii Cuba din 9 februarie 1994, corespondenţa dintre recurentă şi intimata din anul 1995, dintre reclamantă şi SC B.X. SA, precum şi adresa nr. 49602 din 11 februarie 1995, emisă de reclamantă.
Cât priveşte prescripţia dreptului la acţiune, cursul acesteia se calculează, susţine recurentul, cu data emiterii facturilor, respectiv, 12 iulie 1990.
Prin întâmpinare, intimata SC U.E. SA Bucureşti a solicitat respingerea recursului, arătând că:
- Banca Naţională a Cubei a recunoscut prestaţia de servicii executate de reclamantă prin emiterea avizului de credit, înscris astfel în contul de cliring;
- temeiul legal al plăţii în lei este OG nr. 59/1994, nemodificată;
- reclamanta a plătit în lei din surse proprii contravaloarea reparaţiei navei cubaneze;
- invocarea prescripţiei înseamnă practic recunoaşterea dreptului de a primi suma solicitată;
Recursul nu este fondat.
Dezvoltarea în fapt a celor două motive de recurs, formulate de recurent, în ale căror limite va fi analizată Decizia atacată, se reduc, în esenţă, la respectarea de către instanţa de trimitere a prevederilor art. 315 C. proc. civ., iar analiza lor va fi, deci, una comună.
Potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
1. Astfel cum rezultă din istoricul prezentat, Curtea Supremă, în primul ciclu procesual, prin Decizia de casare, a indicat instanţei de trimitere să examineze numai adresa nr. 225966/1998 alin. ultim, emisă de Ministerul de Finanţe, îndrumare căreia această instanţă i s-a conformat, fapt ce rezultă din Decizia astfel adoptată.
Dacă aprecia ca fiind necesar, instanţa de recurs ar fi făcut trimitere în Decizia sa şi la înscrisurile enumerate de recurent în dezvoltarea motivului 2 de recurs, caz în care examinarea lor devenea obligatorie pentru instanţa de apel în cel de-al doilea ciclu procesual, trimitere pe care, însă, Decizia de casare nu o cuprinde.
2. Interpretarea art. 8 din OG 59/1994, modificată prin OG 87/1997, s-a făcut de aceeaşi instanţă în spiritul deciziei de casare, de vreme ce aceasta constată ca fiind evident că partenerul cubanez a decontat sumele datorate independent de circuitul documentelor financiare.
3. În ce priveşte cursul prescripţiei extinctive, Decizia de casare a statuat că termenul de prescripţie curge cu data de 10 mai 1996, când partenerul cubanez a făcut plata şi, deci, problema de drept fiind astfel dezlegată, ea nu mai putea primi o altă rezolvare din partea instanţei de apel.
4. Aşa fiind, Curtea va respinge recursul declarat, faţă de prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., menţinând, ca legală şi temeinică, Decizia atacată, în raport şi cu dispoziţiile art. 306 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul, Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Juridică Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1366 din 1 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 8 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 335/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3353/2003. Comercial → |
|---|
