CSJ. Decizia nr. 3399/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3399/2003
Dosar nr. 4911/2001
Şedinţa publică din 9 iulie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC T.I.S. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC R.C. SRL Bucureşti şi a solicitat ca, prin sentinţa care se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de 2.250 de mărci germane, ce vor fi plătiţi în lei la data efectuării plăţii, cu penalităţi de staţionare conform contractului de transport auto internaţional intervenit între părţi şi cheltuieli de judecată aferente.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 6934 din 1 noiembrie 2000, a admis acţiunea, aşa cum a fost formulată, cu motivarea că pârâta nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin contractul de transport auto internaţional, prevăzute în art. 2 şi 6 alin. (3), cu privire la durata transportului, precum şi cu privire la durata descărcării şi încărcării mărfurilor.
Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, care, prin Decizia nr. 535 din 9 aprilie 2001, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC R.C. SRL.
Criticile aduse sentinţei, privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (3) şi (4) din contractul de transport încheiat de părţile în litigiu, au fost apreciate ca neîntemeiate.
S-a reţinut, în raport şi cu prevederile C.M.R. că, potrivit art. 6 alin. (1) din contract, intimata, în calitate de transportator, nu prestează servicii vamale, că aceste obligaţii au trecut în sarcina apelantei sau a altor contractanţi ai apelantei.
A mai reţinut instanţa de apel că staţionarea nejustificată a autotrenului după încărcare s-a datorat lipsei de diligenţă a apelantei pentru vămuirea mărfii în timp util.
Clauzele înserate în contract, a conchis instanţa de apel, nu contravin prevederilor art. 17 din C.M.R. şi nu pot fi lovite de nulitate absolută.
Împotriva deciziei pronunţată în apel a declarat recurs pârâta, SC R.C. SRL Bucureşti, prin care a invocat motive de netemeinicie şi nelegalitate şi a solicitat casarea cu trimitere pentru rejudecarea apelului, pentru următoarele motive:
1. Instanţa de apel nu a analizat motivele de apel şi nu s-a pronunţat pe motivele invocate omisiune, care atrage nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
2. Instanţa a interpretat în mod eronat şi a stabilit greşit legea aplicabilă în speţă.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susţinut că art. 6 alin. (3) şi (4) din contract nu ocroteşte un interes legitim, întrucât prevede posibilitatea de a primi despăgubiri pentru propria culpă sau pentru culpa unui terţ, de la partenerul contractual.
A mai arătat că niciodată nu a susţinut că art. 6 alin. (3) şi (4) din contract este contrar art. 969 C. civ., text cu caracter de principiu, ci doar că acest text este contrar art. 17, 19 şi 30 alin. (3) din C.M.R. Art. 40, în opinia recurentei, nu se aplică în speţă, nulitatea stipulaţiilor contrare convenţiilor fiind prevăzută de art. 41, pe care instanţa de judecată nu l-a examinat şi aplicat.
3. Instanţa de apel a interpretat greşit contractul dintre părţi şi înscrisurile cu valoare probatorie depuse la dosarul cauzei, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
S-a reţinut greşit că, potrivit art. 6 alin. (1) din contract, intimata, în calitate de transportator, nu prestează servicii vamale. În realitate, durata fiecărei operaţiuni (încărcare – descărcare) cuprinde timpul scurs din momentul sosirii, până la cel al plecării autovehiculului în şi din locul respectiv.
Răspunderea pentru descărcare, a mai susţinut recurenta, nu revine expeditorului, pentru că operaţiunea respectivă se efectuează de beneficiarul mărfii, care este o altă persoană juridică decât pârâta.
Recurenta s-a referit la adresa destinatarului aflată la dosar şi din care rezultă că vămuirea a fost efectuată la data de 4 iunie 1999, numai că mijlocul de transport nu a ajuns la punctul de descărcare până la închiderea programului, culpa fiind a transportatorului.
Instanţa de apel, a conchis recurenta, nu a examinat nici acţiunea reclamantei, prin care pretinde că a existat o întârziere de 3 zile la încărcare şi de 3 zile la descărcarea mărfii şi nicidecum că s-a mai întârziat o zi după descărcare, răspunderea pentru aceste întârzieri revenindu-i exclusiv transportatorului.
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Problema de drept, pe care o invocă în recurs pârâta, SC R.C. SRL, ca beneficiar al transportului, este cea a interpretării şi aplicării prevederilor art. 6 alin. (3) din „contractul de transport" încheiat de părţile în proces, contract care a stat la baza raporturilor juridice din care s-a născut litigiul de faţă.
Potrivit contractului, reclamanta-intimată şi-a asumat calitatea de cărăuş, iar recurenta pe cea de beneficiar al transportului.
Obiectul contractului a fost concret determinat şi a constat în „transportarea de către cărăuş a mărfurilor cu autocamioane de 20 de tone, 80 cbm, 13,6 metri lungime pe ruta România (diverse puncte de încărcare) – Dortmund – Germania".
Prin contract, ale cărui clauze au fost însuşite de ambele părţi prin semnătură şi ştampilă, nu s-a stipulat dacă transportul urma să fie făcut cu mijloace de transport proprii sau închiriate şi nici că reclamanta-intimată şi-a asumat doar calitatea de cesionar şi nu de cărăuş, aşa cum s-a susţinut prin întâmpinarea depusă în recurs.
În acest cadru contractual, pe baza facturii aflată la dosarul de la fond, reclamanta a solicitat, pe lângă costul transportului efectuat pe ruta România – Germania, şi penalităţi de întârziere la încărcare şi, respectiv, descărcare, suma pretinsă fiind de 2.500 de mărci germane.
Prin art. 5 din contract, beneficiara-recurentă s-a obligat să lanseze, cu 72 de ore în avans, comanda de transport în care să menţioneze locul şi data încărcării. S-a mai obligat să descarce marfa în termen de 24 ore de la data sosirii ei la locul final de destinaţie şi să plătească taxele de staţionare. În articolul 6 alin. (3) s-a stipulat clauza potrivit căreia beneficiarul suportă penalităţile legate de întârzierea plăţii comisionului peste 48 ore, zi începută la încărcare şi 24 de ore zi începută la descărcare.
Din coroborarea art. 5 cu 6 alin. (3) din contract rezultă că beneficiara şi-a asumat obligaţiile de încărcare şi descărcare, acceptând şi aplicarea sancţiunilor pentru întârzierea efectuării celor două operaţiuni.
Din acest punct de vedere al conţinutului său, clauza prevăzută la art. 6 alin. (3) din contract exprimă voinţa liberă a părţilor de a stipula sancţiuni în convenţia pe care au încheiat-o şi, în adevăr, aşa cum a reţinut instanţa de apel, nu există motive care să ducă la constatarea nulităţii absolute a acesteia.
Ceea ce se impunea a fi analizat în raport cu aceste prevederi de instanţele care au soluţionat cauza, era existenţa cerinţelor pentru aplicarea sancţiunii prin plata de penalităţi de întârziere pentru depăşirea termenului de încărcare şi, respectiv, de descărcare.
Din examinarea actelor dosarului se poate constata că nu există nici un înscris din care să rezulte când s-a lansat comanda pentru mijlocul de transport, care a fost locul încărcării indicat în comandă, când a fost pus mijlocul de transport la încărcare, când s-a terminat încărcarea. În acelaşi mod se pune problema şi în legătură cu data şi ora când mijlocul de transport a fost pus la descărcare şi data şi ora când operaţiunea a fost terminată.
Fără aceste probe, sarcina probei revenindu-i reclamantei, conform art. 1169 C. civ., factura emisă de „cărăuş" nu poate să atragă aplicarea sancţiunii stipulată în art. 6 alin. (3) din contract.
O altă problemă care se evidenţiază din conţinutul contractului este cea referitoare la durata transportului, care s-a stabilit de 6 – 7 zile, fără, însă, să se stabilească dacă durata astfel stabilită cuprinde termenele de încărcare – descărcare şi, respectiv, vămuirea, chiar dacă aceste operaţiuni nu şi le-a asumat cărăuşul.
Tocmai datorită neasumării acestor obligaţii, aşa cum se susţine în întâmpinare de către intimată, fiecare obligaţie pe care beneficiarul şi-a asumat-o trebuia să rezulte neîndoielnic din documentele care au însoţit transportul, cu atât mai mult cu cât se cere punerea în aplicare a clauzei penale.
În ce priveşte susţinerea referitoare la convenţia pentru transportul internaţional de mărfuri, pe care recurenta a invocat-o în susţinerea excepţiei privind nulitatea clauzei din contractul încheiat cu pârâta-intimată, este de reţinut că, pentru a pune în discuţie aplicarea acesteia, trebuia demonstrat că SC R.C. SRL a fost parte în contractul de transport internaţional, cu alte cuvinte că a figurat în scrisoarea tip C.M.R.
Numai în aceste condiţii se putea pune problema completării stipulaţiei din contractul intern cu reglementările din convenţia de transport internaţional de mărfuri pe şosele.
Este necontestat faptul că transportul s-a efectuat din România în Germania şi că acesta are caracter internaţional.
Prin urmare, convenţia (C.M.R.) se aplică oricărui contract de transport de mărfuri pe şosele, când locul primirii mărfii şi locul prevăzut pentru eliberare, aşa cum sunt indicate în contract, sunt situate în două ţări diferite.
Această convenţie stabileşte, în adevăr, că nu răspunde transportatorul în cazul întârzierii care s-a produs din culpa persoanei, care are dreptul să dispună de marfă [art. 17 alin. (2)].
Această prevedere nu contravine art. 6 alin. (3) din contractul dintre părţi câtă vreme, prin art. 41 alin. (1) şi (2) se dispune că sunt nule în special acele clauze care schimbă sarcina probei.
În speţă, sarcina probei nu a fost schimbată, ci nu s-a probat nerespectarea termenelor de încărcare – descărcare, în condiţiile în care, prin contract, această obligaţie a fost asumată de beneficiară.
În fine, clauza stipulată în art. 6 alin. (3) din contract trebuie să opereze pentru culpa contractuală proprie a beneficiarului şi nu pentru obligaţii care reveneau transportatorului. Obligaţia de a proba, aşa cum s-a mai arătat, îi revine acestuia, potrivit C.M.R., dar şi potrivit regulilor de drept comun.
Mai mult, nu s-a demonstrat că nerespectarea obligaţiei de încărcare a dus la depăşirea duratei transportului, astfel că, în raport cu modul defectuos de redactare a contractului dintre părţi, constând în neinserarea clauzelor care să stabilească în concret modul de desfăşurare a operaţiunilor în vederea efectuării transportului, de la punerea mijlocului de transport la dispoziţia beneficiarului şi până la descărcarea şi eliberarea lui către cărăuş, clauzele trebuie interpretate în favoarea celui care se obligă, potrivit principiului stabilit de art. 982 C. civ.
Întrucât probele aflate la dosar nu sunt de natură să fundamenteze soluţia de obligare la plata penalităţilor de întârziere, criticile aduse celor două hotărâri sunt întemeiate, aşa încât, potrivit art. 304 pct. 9 raportat la art. 314 C. proc. civ., recursul se va admite, se va modifica Decizia pronunţată în apel, în sensul admiterii apelului pârâtei şi, schimbând sentinţa atacată în tot, acţiunea reclamantei va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC R.C. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 535 din 9 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Modifică Decizia recurată, în sensul că admite apelul pârâtei SC R.C. SRL Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 6934 din 1 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, pe care o schimbă în tot şi respinge acţiunea reclamantei SC T.I.S. – SRL, comisionar vamal, Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 9 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3398/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 34/2003. Comercial → |
|---|
