CSJ. Decizia nr. 3746/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3746/2003
Dosar nr. 9111/2001
Şedinţa publică din 1 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2189, pronunţată la data de 20 martie 2001 de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, s-a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei C.E., prin care a solicitat obligarea pârâtei SC A.S.R. SA la plata sumei de 160.000.000 lei despăgubiri, precum şi a cheltuielilor de judecată aferente.
Instanţa de fond, în considerentele sentinţei, a reţinut că despăgubirea de asigurare a imobilului ce a format obiectul contractului de asigurare facultativă a clădirilor nr. 402228 din 2 august 2000, în sumă de 40.000.000 lei, a fost achitată de asigurător după producerea riscului asigurat. Această concluzie a instanţei de fond s-a bazat pe constatările efectuate de inspectorul SC A.S.R. SA, semnat fără obiecţiuni de reclamantă.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor, instanţa de fond a reţinut că acestea au fost acordate în conformitate cu art. 27 din Legea nr. 136/1995, cu respectarea condiţiilor generale de asigurare, care reprezintă un veritabil contract de adeziune.
Sentinţa tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, care, prin Decizia nr. 1188 din 13 septembrie 2001, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta C.E.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a analizat criticile aduse sentinţei şi a ajuns la concluzia că dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii procesului au fost respectate de prima instanţă.
Neinserarea expresă în cuprinsul contractului de asigurare a „Condiţiilor generale 9", ca parte integrantă a înţelegerii, alături de Condiţiile speciale nr. 10, faţă de rolul acestor reglementări, a mai reţinut instanţa de apel, nu prezintă relevanţă, întrucât acestea se află pe verso-ul contractului şi fac parte integrantă din înţelegerea părţilor.
Asupra probelor, instanţa de apel a ajuns la concluzia că reclamanta nu a stăruit în administrarea probei cu martori, iar în calea de atac a apelului a declarat că nu mai are probe de administrat.
Critica privind lipsa rolului activ al instanţei a fost înlăturată, cu motivarea că apelanta nu a solicitat alte probe decât cele cu înscrisuri şi că instanţa nu se poate transforma într-un subiect de probaţiune.
Împotriva deciziei pronunţată în apel a declarat recurs reclamanta C.E., care a susţinut, în alţi termeni, că hotărârile atacate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, determinată de faptul că instanţele au ignorat prevederile Legii nr. 136/1995 şi clauzele contractului de asigurare.
În concret, recurenta a invocat următoarele motive.
1. Instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, motiv prevăzut de art. 304 alin. pct. 4 C. proc. civ.
În argumentarea acestui motiv, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a dat valoare legală unor acte normative abrogate şi că în acest fel, puterea judecătorească a săvârşit un act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl poate face. În acelaşi sens, a susţinut că a fost nesocotit contractul de asigurare care a luat naştere prin acordul părţilor, iar prin soluţia pronunţată, instanţele, în mod unilateral, au încălcat principiile care se desprind din prevederile art. 969 şi urm. C. civ.
2. Decizia pronunţată în apel cuprinde motive străine de natura pricinii, critică argumentată în drept pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar în fapt pe aceleaşi susţineri care au fost făcute în legătură cu primul motiv de casare.
3. Prin cel de-al treilea motiv, recurenta a susţinut că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura acestuia (art. 304, pct. 8 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv s-a susţinut că instanţele au modificat conţinutul contractului, întrucât au reţinut obligaţii pe care reclamanta nu şi le-a asumat, în schimb, nu a reţinut obligaţiile pe care şi le-a asumat pârâta, conform „Condiţiilor speciale 10", de a plăti dauna asigurată.
4. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care recurenta l-a argumentat referindu-se la prevederile Legii nr. 136/1995, normă specială, nesocotită în opinia sa, în detrimentul unor norme de drept comun. Recurenta ajunge la concluzia că astfel au fost depăşite atributele puterii judecătoreşti.
5. Instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare şi asupra unei dovezi care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.).
Atât prin cererea introductivă de instanţă, cât şi prin cererea de apel, a susţinut recurenta, a propus probele pe care le-a considerat hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, însă instanţele nu s-au pronunţat motivat cu privire la admiterea sau respingerea lor.
În acelaşi sens, recurenta a susţinut că a ataşat încă de la sesizarea primei instanţe expertiza care stabileşte despăgubirea în raport cu criteriile prevăzute de art. 27 din Legea nr. 136/1995 şi că această probă a fost nesocotită.
Pentru motivele invocate, recurenta a solicitat casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi, în fond, admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Din sintetizarea motivelor de recurs, Curtea constată că, în adevăr, instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare şi asupra dovezilor care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Astfel, din cuprinsul criticilor aduse sentinţei în calea de atac a apelului, rezultă că reclamanta, recurenta de astăzi, a fost nemulţumită de faptul că prima instanţă nu a completat probele, respectiv, înscrisurile care au fost depuse odată cu cererea de chemate în judecată, cu martori, interogatorii şi o expertiză tehnică.
Faţă de caracterul devolutiv al apelului şi în raport şi de dispoziţiile art. 129 alin. (2) şi (5) C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să pună în discuţie probele propuse de apelanta-reclamantă în scopul pronunţării unei hotărârii temeinice şi legale.
De asemenea, în temeiul aceloraşi dispoziţii, instanţa, potrivit art. 294 alin. (4) raportat la art. 296 C. proc. civ., era în drept să ceară apelantei să prezinte explicaţii sau precizări, oral sau în scris, în legătură cu împrejurările de fapt ce urmau să fie demonstrate pe baza probelor pe care le-a propus în apel.
Este adevărat, aşa cum a reţinut în considerentele deciziei, în alţi termeni, instanţa de apel, că judecătorul nu se substituie părţilor în propunerea probelor pentru că altfel s-ar încălca principiul disponibilităţii, dar nu este mai puţin adevărat, că pe lângă îndatorirea acestora, stabilită la art. 129 alin. (1) C. proc. civ., de a-şi proba pretenţiile şi apărările, judecătorul, în tot cursul procesului conduce dezbaterile şi veghează la respectarea dispoziţiilor legale şi are puterea de a ordona măsurile necesare judecării cererii pentru stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii.
Revenind la speţă, în condiţiile în care expertiza extrajudiciară a fost înlăturată în primă instanţă pe motivul că a avut în vedere elementele de amplasament în funcţie de zona de interes comercial şi o vechime a imobilului mai mare decât cea reală, în condiţiile în care s-a solicitat completarea probelor cu o expertiză, care să fie ordonată de instanţă cu obiective bine determinate, este evident că situaţia de fapt nu a fost lămurită şi că dreptul reclamantei la un proces echitabil a fost încălcat.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil de către o instanţă care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
În contextul celor de mai sus, conform art. 304 pct. 10 raportat la art. 314 C. proc. civ. se reţine că împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite, aşa încât recursul se va admite, iar cauza va fi trimisă pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se pronunţa asupra mijloacelor de apărare.
Celelalte critici care, în esenţă, vizează depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti sunt nefondate, întrucât instanţele care au soluţionat cauza nu s-au substituit altei puteri în stat.
Interpretarea dată acestei noţiuni este străină textelor invocate, întrucât interpretarea dispoziţiilor legale sau contractuale în speţă, fie şi discutabile, nu reprezintă „instituirea unei noi norme", care să constituie o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Pentru a se considera că o instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti ar trebui să se demonstreze că instanţele au îndeplinit acte pentru care era necompetentă absolut şi că îndeplinirea actului era specifică atributului exclusiv al puterii de stat – legislativă sau executivă – încălcându-se astfel principiul separaţiei puterilor, care este de natură să tulbure ordinea constituţională.
În fine, în rejudecare, vor fi avute în vedere şi prevederile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., care cere părţilor să-şi exercite drepturile procedurale, conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., atunci când îşi probează pretenţiile şi apărările.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta C.E., împotriva deciziei nr. 1188 din 13 septembrie 2001 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3740/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3748/2003. Comercial → |
|---|
