CSJ. Decizia nr. 374/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 374/2003
Dosar nr. 7091/2001
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC R.V. SA, în calitate de reprezentantă a Primăriei municipiului Bucureşti, a chemat în judecată pârâta S.C. A.C. Bucureşti pentru a fi obligată la 68.532.308 lei, reprezentând chirie neachitată pe perioada 1 ianuarie 1999 – 31 ianuarie 2000, pentru spaţiul închiriat în Bucureşti. De asemenea, reclamanta a solicitat rezilierea contractului de închiriere nr. 885 din 1974 dintre părţi, întrucât a încetat la data de 26 octombrie 1975 şi nu a mai fost prelungit, şi evacuarea din spaţiul sus menţionat, ca urmare a neplăţii chiriei pe o perioadă mai mare de 3 luni, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 25 septembrie 2000, pârâta a formulat cerere de chemare în judecată a Primăriei municipiului Bucureşti, Direcţia de Administrare a Fondului Imobiliar, în temeiul art. 57 C. proc. civ., pe motiv că direcţia respectivă asigură administrarea fondului imobiliar şi repartizează spaţiile şi, pe această bază, SC R.V. SA încheie contractele de închiriere şi încasează chiria aferentă.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 588 din 29 ianuarie 2001, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei şi cererea de chemare în judecată a altor persoane.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 839 din 28 mai 2001, a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei nr. 588 din 2001 a Tribunalului Bucureşti şi a schimbat sentinţa, în sensul că a admis acţiunea reclamantei şi obligă pârâta la 68.532.308 lei, reprezentând chirie, dispune rezilierea contractului de închiriere nr. 885 din 1974 şi evacuarea pârâtei din spaţiul situat în Bucureşti, sector 1.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Instanţa de fond nu a analizat toate probele, ci a avut în vedere numai adresa nr. 997 din 1998, prin care pârâta preciza că renunţă la spaţiul pentru care datorează chiria.
Or, pârâta cu adresa nr. 1113 din 18 august 1998 revine la adresa nr. 997/1998 şi solicită să se considere valabil în continuare contractul de închiriere nr. 885.
Pârâta nu a făcut dovada achitării chiriei pe perioada 1 ianuarie 1999 – 31 ianuarie 2000, întrucât ordinele de plată prezentate nu fac referire la spaţiul din Bucureşti, sector 1.
Contractul de închiriere nr. 885 din 1974 a fost încheiat pe un an şi nu a fost prelungit.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi pct. 10 C. proc. civ., invocând că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor mijloacelor de apărare şi a probelor pe care le-a administrat şi a făcut aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată, în esenţă, următoarele:
Instanţa de apel nu a avut în vedere şi adresa nr. 1415 din 30 octombrie 1998 a S.C. A.C., prin care a renunţat definitiv la Corpul A al imobilului, precum şi adresa nr. 1104 din 18 octombrie 2000 a SC R.V. SA, prin care preciza că pretenţiile sale se referă la Corpul B al imobilului din Bucureşti, sector 1.
A prezentat modalitatea de calcul a chiriei şi modalitatea de plată, iar în ordinele de plată depuse la dosar s-a menţionat spaţiul pentru care se plăteşte chiria.
Prin procesul-verbal încheiat la data de 7 aprilie 1998, în prezenţa reprezentantului reclamantei, spaţiul din Bucureşti, sector 1, a fost predat SC C. SRL, care a achitat chiria potrivit chitanţelor depuse.
În conformitate cu dispoziţia Primarului General nr. 105 din 1998, SC C. SRL, în calitate de utilizator al spaţiului, ca urmare a contractului de asociere încheiat cu aceasta, ar trebui să fie obligată la plata chiriei, pe bază de fişă de calcul.
Imobilul nu îl mai utilizează de circa 9 ani, iar SC C. SRL a depus la Primăria municipiului Bucureşti – D.G.A.F.I. - cererea înregistrată sub nr. 21045 din 10 noiembrie 1998, pentru a intra în legalitate în ceea ce priveşte utilizarea spaţiului.
Instanţa de apel nu a analizat refuzul nejustificat al reclamantei de a răspunde la interogatoriul formulat de pârâtă şi nu a făcut aplicarea prevederilor art. 225 C. proc. civ.
În cuprinsul deciziei s-au strecurat şi unele erori, prin aceea că se menţionează că „apelul este nefondat" şi apoi îl admite, iar contractul de închiriere se reţine că s-a încheiat în anul 1994, în loc de anul 1974.
Recursul este nefondat.
Prin contractul de închiriere nr. 885 din 26 ianuarie 1974, s-a închiriat pârâtei un spaţiu folosit pentru ateliere în suprafaţă de 795,55 mp, situat în Bucureşti, pe perioada 15 iunie 1974 – 31 decembrie 1975. În contract s-a prevăzut dreptul chiriaşului ca, la expirarea termenului să reînnoiască contractul, iar printre obligaţiile chiriaşului figura şi aceea de a comunica reclamantei suprafaţa locativă pe care o eliberează, cu cel puţin 20 de zile înainte de data eliberării şi să o predea proprietarului [pct. 2 şi pct. 6 lit. b) din contract].
Din cuprinsul pct. 6 lit. b) din contract reiese că se consideră realizată obligaţia contractuală numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile, şi anume, comunicarea către reclamantă a eliberării spaţiului şi predarea lui.
Operaţia de predare implică încheierea unui proces-verbal de predare-primire.
Or, pârâta nu a prezentat un act de predare a spaţiului, în schimb, invocă că a comunicat reclamantei că renunţă la spaţiu sau că îi pune la dispoziţie o parte din acel spaţiu.
Sub acest aspect, Curtea reţine că pârâta nu a predat reclamantei spaţiul închiriat, ci SC C. SRL, astfel că procesul-verbal din 7 aprilie 1998, încheiat cu societatea respectivă, precum şi adresa pârâtei nr. 1415 din 30 octombrie 1998, prin care comunică că renunţă la o parte din spaţiu, şi anume, la Corpul A, în favoarea SC C. SRL, nu sunt opozabile reclamantei şi nici intervenientei, Primăria municipiului Bucureşti – D.A.F.I.
Ca urmare a nepredării spaţiului, reclamanta nu putea încheiat contract de închiriere cu SC C. SRL şi nici să pretindă de la aceasta plata chiriei pentru spaţiul pe care îl utilizează în temeiul înţelegerii cu pârâta.
De altfel, aşa zisa renunţare a pârâtei la utilizarea spaţiului este pro cauza, întrucât actele invocate au un conţinut contradictoriu.
Astfel, prin procesul-verbal din 7 aprilie 1998, se prevedea că SC C. SRL va prelua, începând cu 1 aprilie 1998, întreg spaţiul închiriat, ca apoi, cu adresa nr. 1415 din 30 octombrie 1998, comunică reclamantei că renunţă la o parte din spaţiu, şi anume, la Corpul A. Anterior celor două acte, pârâta, cu adresa nr. 997 din 15 iulie 1998, comunică reclamantei că îi pune la dispoziţie Corpul A, după care revine cu adresa nr. 113 din 18 august 1998, solicitând să se considere valabil în continuare contractul de închiriere.
În acelaşi context este şi poziţia pârâtei, exprimată prin întâmpinarea depusă pentru termenul din 25 septembrie 2000, prin care atestă că a efectuat o plată parţială a chiriei pentru Corpul B, iar prin recurs susţine că nu mai ocupă imobilul din Bucureşti, sector 1, din anul 1992.
Aşa zisele plăţi efectuate de SC C. SRL în contul chiriei pentru utilizarea spaţiului, în data de 28 octombrie şi 10 decembrie 1998 şi neprivind plata chiriei din perioada 1 ianuarie 1999 – 31 ianuarie 2000, pentru care reclamanta a solicitat plata chiriei restante, nu poate constitui un motiv de exonerare a pârâtei de achitare a sumelor datorate.
Prin răspunsul reclamantei la întâmpinarea pârâtei, cu adresa nr. 1104 din 18 octombrie 2000, nu se renunţă la plata chiriei restante pentru Corpul A şi nu se precizează acţiunea, în sensul că pretenţiile sale se referă la Corpul B al imobilului, deoarece, prin alin. (1) al adresei se solicită admiterea acţiunii, aşa cum a formulat-o, iar în alin. (2) se arată că asocierea pârâtei cu o societate comercială nu are relevanţă. Menţiunea din alin. (2) că pârâta datorează chiria restantă pentru Corpul B, pe care îl foloseşte, este pentru a sublinia că pârâta nu a predat în întregime spaţiul către societatea cu care s-a asociat.
Or, prin acţiune, reclamanta solicită plata chiriei restante pentru spaţiul închiriat în Bucureşti, sector 1 şi nu pentru un anumit corp al imobilului.
În raport cu întâmpinarea pârâtei şi ordinele de plată depuse, precum şi facturile ce trebuiau achitate, Curtea reţine că pârâta nu face dovada că a achitat chiria restantă pentru suprafaţa închiriată.
Instanţa de apel nu putea face aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., întrucât reclamanta nu a refuzat să răspundă la cel de al doilea interogatoriu formulat de pârâtă, ci la termenul din 22 ianuarie 2001 a arătat că se află în imposibilitate de a depune la dosar răspunsul la interogatoriu şi pârâta s-a opus la acordarea unui termen, iar tribunalul a dat cuvântul în fond.
Ca atare, împrejurarea că reclamanta nu a răspuns la interogatoriu nu poate fi socotită ca o recunoaştere a afirmaţiilor pârâtei sau ca un început de dovadă în folosul pârâtei.
Faţă de probele administrate în cauză şi care infirmă susţinerile pârâtei, nici nu s-ar putea face aplicarea prevederilor art. 225 C. proc. civ.
Cu privire la erorile materiale strecurate în considerentele deciziei, îndreptarea lor se face de instanţa care a pronunţat hotărârea în condiţiile art. 281 C. proc. civ. şi nu constituie motiv de recurs, în sensul prevederilor art. 304 C. proc. civ. Numai încheierea instanţei de apel, prin care s-a soluţionat îndreptarea erorilor materiale, este supusă căii de atac a recursului.
Faţă de cele arătate, Curtea, reţinând că hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală, respectiv, că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 9 şi pct. 10 C. proc. civ., se va respinge recursul, fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta S.C. A.C. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 839 din 28 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3737/2003. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 374/2003. Comercial → |
|---|
