ICCJ. Decizia nr. 4254/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4254/2003
Dosar nr. 1286/2002
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 14 din 7 martie 2002, pronunţată în rejudecare, conform deciziei nr. 7292 din 5 decembrie 2001, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi comercial, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. Marfă Iaşi, împotriva sentinţei nr. 376 din 27 februarie 2001, dată de Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin care, recurenta a fost obligată în calitate de pârâtă să plătească intimatei reclamante S.N.P. P. S.A. Bucureşti, sucursala P. Suceava, suma de 10.579.736 lei cu titlu de contravaloare marfă constatată lipsă la destinaţie, plus 921.379 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut în speţă că vagonul cu terminaţia 2121 a sosit la destinaţie, astfel cum se atestă prin procesul verbal comercial nr. 1 din 7 ianuarie 2000, la încheierea căruia a participat şi un reprezentant din partea pârâtei, cu urme evidente de violare, concretizată în lipsa sigiliului predătorului aplicat la doma cisternei, fapt care duce la concluzia că, în culpă, pentru lipsurile constatate la destinaţie, se află transportatorul feroviar, care nu a asigurat integritatea mărfii, deşi avea paza juridică a acesteia, pe timpul transportului.
În consecinţă, instanţa de apel a considerat că bine tribunalul a antrenat, în baza art. 82.1 şi 5 şi art. 83 pct.1 şi 3 din Regulamentul de transport CFR aprobat prin OG nr. 41/1997, răspunderea cărăuşului pentru contravaloarea mărfii constatată lipsă la destinaţie.
A mai reţinut instanţa de apel, că obiecţiunile subsidiare ale pârâtului, care a solicitat în principal respingerea acţiunii privind includerea în volumul daunelor, a unor componente ale preţului, cum ar fi TVA, accize şi taxa de drum şi altele, pe care nu le-ar datora cu titlu de despăgubiri, nu pot fi primite deoarece în cazul produselor petroliere în preţul curent al mărfii se includ peste preţul de producţie (care se practică numai între sucursalele S.N.P. P. S.A.) şi taxele legal datorate statului, exigibile din momentul livrării mărfii de către furnizor, potrivit actelor normative, cum reglementează fiecare domeniu, respectiv OG nr. 27/2000 pentru accize şi Legea nr. 118/1997 modificată, privind taxa de drumuri.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. Marfă S.A., sucursala Iaşi, care reia sub forma criticilor susţinerile anterioare privind încălcarea de către cele două instanţe la pronunţarea soluţiilor a competenţei teritoriale, deoarece pentru motivele dezvoltate în cerere, competenţa soluţionării litigiului în primă instanţă revenea, Tribunalului Iaşi, pe a cărei rază de activitate are sediul, singurul pârât (în cauză fiind chemate în judecată şi două sucursale ale reclamantei S.N.P. P. S.A., respectiv sucursala Ps. Ploieşti şi Pz.) care avea calitate procesuală pasivă, aşa cum s-a constatat ulterior prin hotărârile adoptate.
Pe fondul cauzei, recurenta susţine în esenţă, că în mod greşit cele două instanţe au antrenat răspunderea sa, în legătură cu lipsurile constatate la destinaţie, respectiv cantitatea de 830 kg. benzină premium II, în valoare de 10.579.736 lei, deoarece nu în toate cazurile, lipsa unei plombe, atrage răspunderea cărăuşului, mai ales în condiţiile speţei, în care prin actele de constatare (procesul verbal nr. 4 din 4 ianuarie 2000 încheiat în staţia CFR Suceava şi procesul verbal nr. 1/2000) s-a menţionat că vagonul a sosit la destinaţie cu plombele predătorului intacte la toate sistemele de sigilare şi că sigiliile predătorului găsite la domă, asigurau capacul acesteia, astfel că în aceste circumstanţe, era exclusă orice posibilitate de sustragere a mărfii pe parcurs, adică pe timpul cât marfa s-a aflat în paza juridică a cărăuşului.
Pe de altă parte, recurenta mai susţine că angajarea răspunderii sale este neîntemeiată şi în raport de dispoziţiile art. 83.9.1 din Regulament, deoarece lipsa cantităţii de 850 kg. benzină se încadrează în toleranţa de 2% prevăzută de dispoziţiile legale precizate, aceasta deosebit de faptul că, reclamanta nu a făcut dovada că pe lângă preţul datorat şi achitat furnizorului, a plătit la bugetul statului şi respectiv în contul Ministerului Transportului, accize, TVA şi respectiv taxa de drumuri.
De asemenea, se mai susţine că din moment ce marfa a fost primită, reclamanta nu putea efectua cheltuieli legate de comercializarea acesteia, astfel că nu i se cuvenea adaosul comercial aferent şi nici cheltuielile de transport aferente, pe care le-a plătit expeditorul şi a căror restituire poate fi solicitată conform art. 88.3 din Regulamentul de Transport CFR, numai de către acesta.
În consecinţă, pârâta solicită în principal admiterea recursului, casarea hotărârilor şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Iaşi, iar în subsidiar, dacă se va respinge pe excepţia de necompetenţă a Tribunalului Prahova, admiterea recursului, casarea hotărârilor şi pe fond respingerea acţiunii.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că prin Decizia nr. 7292 din 5 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a stabilit, urmare admiterii recursului declarat de reclamanta S.N.P. P. S.A. Bucureşti, sucursala Suceava, împotriva deciziei nr. 773 din 12 iunie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, că Tribunalul Prahova (şi nu Tribunalul Iaşi) este competent să soluţioneze prezenta cauză în primă instanţă.
Cum Decizia instanţei de recurs este irevocabilă şi nu a fost desfiinţată eventual printr-o cale de atac extraordinară, orice discuţie privind competenţa soluţionării pricinii în primă instanţă de către Tribunalul Iaşi, este lipsită de fundament, şi ca atare nu poate fi luată în consideraţie, aşa încât cu această motivare urmează a fi respins primul motiv de recurs.
Pe fondul cauzei, se constată că bine, instanţa de apel a considerat la fel ca tribunalul, că din moment ce prin procesul verbal comercial nr. 1/2000 care a fost semnat şi de reprezentanţii pârâtei, s-a constatat că vagonul cu terminaţia 2121, care a transportat marfa în litigiu a sosit la destinaţie, cu urme de violare, constând în lipsa sigiliului predător, aplicat la doma cisternei, răspunderea pentru lipsurile constatate revine cărăuşului, întrucât aceste nereguli s-au produs în timpul cât marfa s-a aflat în paza juridică a transportatorului, care primise vagonul spre transport fără nici o obiecţiune.
Este adevărat că, în toate cazurile în care se constată la destinaţie lipsa unei plombe, se antrenează răspunderea cărăuşului, însă aceste prevederi de principiu ale actului normativ care fundamentează transportul pe calea ferată (Regulamentul aprobat prin OG nr. 41/1997) devin inaplicabile, în situaţia din speţă, în care vagonul a sosit la destinaţie cu lipsa sigiliului predător adică violat, iar ulterior, s-a constatat prin acte opozabile şi lipsa cantităţii de 850 kg. benzină a cărei provenienţă nu a putut fi justificată de pârâtă, pentru înlăturarea prezumţiei de culpă instituită în sarcina sa prin dispoziţiile art. 82.1 din Regulamentul CFR.
De asemenea nu pot fi primite nici susţinerile pârâtei fundamentate pe dispoziţiile coroborate ale art. 82.5 şi art. 83.9.1. din regulament, deoarece, chiar dacă lipsa constatată la destinaţie – 850 kg. benzină – s-ar încadra în toleranţa de 2%, această situaţie nu poate conduce la exonerarea cărăuşului de răspundere, atâta timp cât, vagonul a sosit la destinaţie cu urme de violare – lipsă sigiliu predător – ceea ce înlătură aplicarea acestor texte legale, care condiţionează această operaţiune de sosirea vagonului la destinaţie, fără urme de violare, sustragere, scurgere, avariere şi cu sigiliile intacte, ceea ce nu e cazul în speţă, în care aşa cum s-a arătat mai sus vagonul a sosit cu sigiliul predător lipsă.
Referitor la criticile recurentei, prin care aceasta contestă, în subsidiar, cuantumul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri, mai ales în ceea ce priveşte elementele componente ale preţului acordat cu titlu de daune, se constată că bine instanţa de apel a înlăturat aceste susţineri, deoarece într-adevăr în cazul produselor petroliere, în preţul curent (art. 82.5 din Regulament) se include în afara preţului de producţie (înscris în notele de creditare – debitare pe baza cărora produsele petroliere circulă numai între sucursalele S.N.P. P. S.A.) şi taxele legal datorate statului, exigibile la momentul livrării mărfii de către furnizoarea Pz. adică TVA datorat în baza OG nr. 3/1992l, accize conform OG nr. 27/2000 şi taxa de drum public calculată în baza Legii nr. 118/1997, modificată, precum şi orice alte taxe suportate de producător.
În ce priveşte obiecţiunile pârâtei, în sensul că, în cuantumul despăgubirilor ar fi fost incluse şi alte taxe care nu erau datorate, respectiv adaosul comercial şi taxa (tariful) transport aferentă (pe care o poate solicita conform art. 85.2 din regulament numai clientul) se constată că nici acestea nu sunt fondate deoarece din probele dosarului nu rezultă că reclamanta ar fi inclus în despăgubiri şi suma corespunzătoare adaosului comercial sau aferente tarifelor de transport (plătite de expeditor) proporţional cu marfa constatată lipsă la destinaţie.
În sfârşit, sunt neîntemeiate şi criticile fundamentate de pârâtă pe dispoziţiile art. 85.2 din Regulament, întrucât taxele solicitate cu titlu de despăgubiri (accize, TVA, taxa de drumuri) peste daunele echivalente preţului practicat între sucursalele S.N.P. P. S.A., nu au regim de daune interese (în sensul că prin acestea nu se urmăreşte obţinerea vreunui beneficiu nerealizat) ci constituie elemente intrinseci ale preţului curent şi care în mod evident erau datorate din moment ce, probele dosarului confirmă că acestea au fost şi plătite şi ca atare trebuiau solicitate în aplicarea principiului unei juste despăgubiri.
Aşa fiind, recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. MARFĂ S.A., sucursala Iaşi prin S.M.F. S.A., Oficiul Juridic Teritorial Iaşi împotriva deciziei nr. 14 din 7 martie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi comercial.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 5 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4251/2003. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4256/2003. Comercial → |
|---|
