ICCJ. Decizia nr. 4229/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4229/2003
Dosar nr. 61/2003
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 4162 din 14 septembrie 1999 a admis în parte acţiunea prin care reclamanta A.P.A.P.S. a chemat în judecată S.C. I. S.A. pentru obligarea acesteia la plata sumei de 7.421.201 lei dividende pentru anul financiar 1995 şi a sumei de 29.893.613 lei daune moratorii, luând act de plata dividendelor şi respingând daunele moratorii. A fost obligată pârâta la plata sumei de 623.600 lei cheltuieli de judecată.
După un prim ciclu procesual, în urma admiterii recursului A.P.A.P.S. de către Curtea Supremă de Justiţie (Decizia nr. 6337/2000) şi a casării cauzei la instanţa de apel, în fond după casare Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 141 din 18 octombrie 2002, a respins excepţia lipsei competenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea privind daunele interese moratorii, obligând-o pe pârâtă la plata sumei de 8.049.971 lei şi la 688.971 lei cheltuieli de judecată corespunzător sumei la care aceasta a fost obligată.
S-au menţinut celelalte dispoziţii din sentinţă.
Cu privire la motivarea respingerii excepţiei s-au invocat prevederile art. 3 pct. 2 C. proc. civ., iar pentru admiterea apelului prevederile art. 43 C. com. care au constituit şi temeiul de drept al acţiunii.
În ceea ce priveşte însă cuantumul daunelor interese moratorii s-a considerat că acesta nu poate fi la nivelul dobânzilor practicate de B.R.D. (cum s-a solicitat), ci calculat potrivit dobânzilor acordate de organul bancar pentru sumele existente în contul curent, respectiv dobânda la vedere. Suma reprezentând cheltuielile de judecată, au fost stabilite proporţional cu valoarea pretenţiilor admise.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta A.P.A.P.S. şi pârâta S.C. I. S.A.
În recursul reclamantei s-a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se în esenţă că în cauză (pentru daunele interese moratorii) sunt aplicabile dispoziţiile art. 43 C. com. coroborate cu art. 1088 alin. (1) C. civ., în sensul că aceste daune sau dobânzi au rolul de a repara prejudiciul suferit de creditor, în speţă reclamanta, prin întârzierea executării obligaţiei.
Sub aspectul cuantumului se arată că daunele privesc intervalul 30 septembrie 1996 - 9 martie 1999, când era în vigoare Decretul nr. 311/1954, care prevedea dobânda de 6% pe an, prevedere care nu mai corespundea însă liberalizării preţurilor, iar OG nr. 9/2000 nu intrase în vigoare, astfel că singurul calcul obiectiv era acela corespunzător dobânzilor B.R.D.
Motivarea instanţei de apel pentru acordarea în parte a daunelor interese moratorii, echivalează în opinia recurentei cu o obligaţie de probare a prejudiciului, ceea ce înlătură prezumţia de culpă a debitorului în neexecutarea obligaţiei.
Faţă de conţinutul art. 43 C. com., se consideră de recurentă că este justificată în drept orice dobândă comercială inclusiv aceea practicată de B.R.D., unde avea constituite depozite pe termen.
Recursul este nefondat.
În cauză, faţă de considerentele hotărârii atacate, şi de motivarea recursului nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate.
Invocarea în recurs a prevederilor art. 43 C. com. este corectă, acestea fiind temeiul de drept al pretenţiilor, iar instanţa de apel l-a avut în vedere la admiterea acestui capăt de cerere.
Eroarea recurentei constă însă în extinderea acestui text şi la modul de calcul al dobânzilor, ca şi atunci când susţine că se coroborează cu art. 1088 C. civ., iar instanţa ar fi interpretat greşit natura juridică a daunelor solicitate şi implicit a înlăturat prezumţia stabilită de art. 1088 C. civ.
Dispoziţiile art. 43 C. com. (aplicat de instanţă) nu duc la concluzia la care ajunge recurenta, pentru că acest text reglementează doar efectul datoriilor comerciale lichide şi plătibile în bani (dividende în speţă), respectiv dobânda de drept din ziua când devin exigibile.
Cu alte cuvinte, prevederile art. 43 C. com. stabilesc dreptul recurentei de a pretinde daune interese moratorii, dar nici de cum, modul de calcul al acestora.
Susţinerea recurentei la ceea ce a înţeles legiuitorul prin referirea la „dobândă de drept" nu se întemeiază nici pe argumente de logică şi nici pe conţinutul art. 43 C. com. ci este o interpretare în afara legii, care nu poate fi primită.
Prezumţia existenţei prejudiciului, pentru lipsa de folosinţă a sumei de bani (art. 1088 C. civ.) nu poate fi absolutizată, pentru că prin acte normative intervenite în perioada de la scadenţa plăţii dividendelor, se impunea instituţiilor de genul recurentei, să verse dividendele la bugetul statului sau să deruleze fondurile rezultate din operaţiunile de privatizare prin conturi deschise la trezoreria statului, şi nu la bănci comerciale.
De aceea, în cauza de faţă, recurenta nu este îndreptăţită la dobânda pretinsă prin acţiune şi menţinută în recursul scris şi susţinut oral, pentru că nu-şi poate tezauriza resursele băneşti constituindu-şi depozite pe termen, şi dealtfel nu s-a făcut nici o dovadă în sensul susţinerilor.
Discuţia făcută de recurentă privind lipsa de eficienţă la Decretul nr. 311/1994, care era în vigoare la data naşterii obligaţiei de plată, ceea ce a condus la neaplicarea lui până la abrogare, nu are relevanţă, pentru că instanţa nu a stabilit cuantumul daunelor, în temeiul acestora, ci a practicii judiciare existentă până la intrarea în vigoare a OG nr. 9/2000, stabilindu-se prin această practică criterii obiective de calcul în acelaşi timp flexibile în comparaţie cu dobânzile practicate de băncile comerciale.
În consecinţă, pentru ca instanţa de apel să fi admis în întregime suma reprezentând daune interese moratorii, aşa cum se solicită de recurentă, aceasta trebuia să dovedească că pe perioada de la data când obligaţia de plată a devenit scadentă şi până la plata efectivă, avea deschis cont curent la B.R.D. pentru constituirea de depozite, ceea ce nu s-a făcut, motiv pentru care se respinge recursul.
În recursul declarat de pârâta S.C. I. S.A. se invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 2, 4, 9 şi 10 C. proc. civ., exclusiv cu privire la cheltuieli de judecată la care a fost obligată către reclamantă, cu motivarea că din moment ce erau aplicabile dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997 şi reclamanta era scutită de plata taxei de timbru, depunerea acesteia din eroare de către reclamantă la instanţa de fond nu constituie o culpă procesuală a acesteia, pentru a cădea în pretenţii, ci a reclamantei, care trebuia să facă demersuri pentru a i se restitui chitanţa pentru plata taxei.
Recursul este fondat.
Din verificarea motivării în fapt a recursului care vizează doar cheltuielile de judecată (aşa cum s-a mai arătat) rezultă că nu au nici o legătură invocarea prevederilor art. 304 pct. 2, 4 şi 10 C. proc. civ., faţă de obiectul recursului, urmând să fie supuse analizei doar dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 4162/1999, recurenta de acum a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 623.600 lei, doar raportat la primul capăt din acţiune (dividende), cel de al doilea capăt fiind respins, cât şi la faptul că la dosar fond s-a depus recipisa de consemnare a taxei de timbru.
Deşi în cadrul recursului, pârâta se referă şi la această sumă, ea nu mai poate fi atacată cu recursul de faţă, pentru că împotriva acestei măsuri dispuse de instanţa fondului, pârâta nu a declarat apel şi nici recurs în primul ciclu procesual, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai poate forma obiectul recursului de faţă, care ar fi exercitat „omisso-medio".
Ceea ce urmează însă să fie analizate sub aspectul respectării cerinţelor art. 274 C. proc. civ. sunt cheltuielile de judecată acordate de Curtea de Apel Bucureşti ca urmare a admiterii apelului reclamantei, cheltuielile raportate de data aceasta la capătul din acţiune privind daunele interese moratorii, aşa cum se menţionează în minuta hotărârii, în sumă de 688.971 lei.
În apel, aplicându-se corect dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997 R, reclamanta apelantă atunci, nu a mai timbrat apelul, astfel că instanţa de apel nu avea ce cheltuieli cu taxa de timbru să reţină ca fiind dovedite de partea care a câştigat (reclamanta), pentru a face aplicaţiunea art. 274 pct. 1 şi 2 C. proc. civ. şi a dispune obligarea pârâtei la suma de 688.971 lei.
De aceea cu privire la această sumă recursul este fondat, urmează să fie admis şi modificată Decizia în sensul înlăturării obligării pârâtei la plata sumei de 688.971 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta A.P.A.P.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 141 din 18 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâta S.C. I. S.A. Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, modifică Decizia atacată în sensul că înlătură obligarea pârâtei la plata sumei de 688.971 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 5 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4228/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 423/2003. Comercial → |
|---|
