ICCJ. Decizia nr. 4398/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4398/2003
Dosar nr. 1781/2003
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 7 noiembrie 2000, reclamanta S.N.P. P. S.A. Bucureşti, sucursala P. Iaşi, a chemat în judecată pe pârâtele SNTFM-CFR Marfă SA, sucursala Iaşi, S.N.P. P. S.A. Bucureşti, sucursala P. Ploieşti şi S.N.P. P. S.A. Bucureşti, sucursala A. Piteşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta în sarcina căreia se va stabili culpa, la plata sumei de 41.199.876 lei, reprezentând contravaloarea cantităţii de 3.200 kg. benzină, constată lipsă la destinaţie, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 30 din 9 ianuarie 2001, Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe invocată de pârâta SNTFM CFR Marfă SA, sucursala Iaşi, şi pe fond a admis acţiunea aşa cum a fost formulată, obligând pârâta la plata sumei de 41.199.878 lei, cu titlu de daune plus 3.146.992 lei cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă acţiunea împotriva pârâtelor S.N.P. P. S.A. Bucureşti, sucursala P. Ploieşti şi S.N.P. P. S.A. Bucureşti, sucursala A. Piteşti, instanţa reţinând, că acestea nu au calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului, a reţinut că, bine a fost investit, cu soluţionarea litigiului Tribunalul Prahova, deoarece reclamanta avea posibilitatea, conform art. 10 pct. 5 coroborat cu art. 12 C. proc. civ. să aleagă instanţa pe care urma să o sesizeze cu soluţionarea pricinii, şi cum Staţia CFR de expediţie se află în comuna Brazi jud. Prahova, Tribunalul Prahova era competent atât material cât şi teritorial să soluţioneze litigiul în primă instanţă, şi cu această motivare, au fost respinse excepţiile invocate de pârâtă în apărare.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut, că vagonul a ajuns la destinaţie conform procesului verbal de constatare nr. 227/46/2000, violat, adică cu lipsa sigiliului predător, context, în care, pârâta este răspunzătoare pentru toate daunele solicitate, având ca izvor sustragerea pe timpul transportului a cantităţii de 3.200 kg. benzină, adică în perioada în care marfa se afla în paza juridică a cărăuşului.
Pe cale de consecinţă, prima instanţă a considerat, că faţă de dispoziţiile art. 998, art. 1475 şi art. 1477 C. civ., cu aplicarea art. 423 şi art. 424 C. com. şi a dispoziţiilor art. 82/1; art. 83.3 şi pct. 1 din regulamentul de transport pe calea ferată, acţiunea promovată de reclamantă este întemeiată şi a dispus admiterea acesteia ca atare.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâta SNTFM-CFR Marfă SA, sucursala Marfă Iaşi, a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 659 din 16 mai 2001, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi comercial.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a respins excepţia invocată de pârâtă în apărare, prin care a susţinut, că din moment ce, în litigiu figurează trei sucursale ale S.N.P. P., dintre care una are calitatea de reclamantă iar celelalte două calitate de pârâte, soluţionarea litigiului nu ar fi de competenţa instanţelor judecătoreşti ci a conducerii S.N.P. P. S.A. Bucureşti, pe cale administrativă, susţineri înlăturate, având în vedere faptul, că în cauză figura ca parte, respectiv, ca pârâtă şi SNTFM-CFR Marfă SA, sucursala Iaşi, care nu face parte din sistemul S.N.P. P. S.A. Bucureşti şi ca atare, pricina nu putea fi soluţionată în primă instanţă, de arbitrajul din cadrul S.N.P. P. S.A. Bucureşti, raportat şi la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
În ce priveşte excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Prahova, de a soluţiona litigiul în primă instanţă, s-a reţinut, că nici aceasta nu este întemeiată, deoarece în raport de dispoziţiile art. 10.5 C. proc. civ., coroborate cu art. 899 C. com. şi raportat la art. 12 C. proc. civ., reclamanta era îndrituită în baza principiului disponibilităţii să aleagă instanţa competentă teritorial, să soluţioneze pricina, în primă instanţă, şi ca atare, cum staţia de plecare a vagonului ce a transportat produsele petroliere, se află într-o localitate aflată în raza de activitate a Tribunalului Prahova, bine, a fost sesizată cu soluţionarea pricinii această instanţă.
Cu privire la fondul litigiului, instanţa de apel a reţinut că bine tribunalul, a apreciat că, răspunderea pentru contravaloarea mărfii constatată lipsă la destinaţie, la vagonul cu terminaţia 5222, aparţine cărăuşului, şi nu predătorului, din moment ce cisterna a ajuns la beneficiara reclamantă, cu evidente urme de violare, astfel, cum rezultă din procesul verbal 227/2000 şi procesul verbal de recepţie nr. 359/2000, în care s-a consemnat că, ventilul central nu asigură o etanşare corespunzătoare şi ca urmare a existat posibilitatea sustragerii mărfii din cisternă.
Referitor la întinderea prejudiciului, instanţa de apel a reţinut, că nici sub acest aspect, criticile pârâtei nu sunt fondate, deoarece, conform art. 85.2 din Regulamentul de transport, valoarea mărfii constatate lipsă la destinaţie, s-a stabilit în funcţie de preţul curent al acesteia, în care intră pe lângă preţul de producţie al produselor petroliere (de rafinare) practicat între sucursalele S.N.P. P. S.A. Bucureşti, TVA-ul, accizele, taxa de drum precum şi cheltuielile de transport încasate de cărăuş, aferente, contravaloarea mărfii constatată lipsă la destinaţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SNTFM-CFR Marfă SA, sucursala Marfă Iaşi, care a reluat sub forma criticilor, susţinerile făcute la fond şi care au constituit ulterior şi motive de apel.
Astfel, pârâta susţine că, procedural, reclamanta S.N.P. P. S.A. Bucureşti, sucursala P. Iaşi, nu putea chema, decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ., în judecată pe celelalte două pârâte, S.N.P. P. S.A. Bucureşti, sucursala P. Ploieşti şi respectiv sucursala A. Piteşti, atâta timp cât toate aceste 3 părţi fac parte din sistemul S.N.P. P. S.A. Bucureşti, şi ca atare cele două pârâte nu aveau calitate procesuală pasivă, singura care avea o astfel de calitate fiind pârâta SNTFM CFR Marfă SA, sucursala Iaşi.
Drept urmare, instanţele erau datoare să scoată din cauză celelalte două pârâte şi să ţină cont la soluţionarea litigiului că obligaţia de dezdăunare a cărăuşului faţă de destinatara reclamantă, a luat naştere, la destinaţie, unde s-a constatat lipsa parţială a mărfii, ceea ce înseamnă, că locul naşterii obligaţiei era situat pe raza instanţei căii ferate de destinaţie – localitatea Iaşi şi cum şi locul plăţii, se află tot pe raza de activitate a acestei instanţe, competenţa soluţionării pricinii revine instanţei de pe raza căii ferate de sosire, situaţia în care urmează a se reţine că Tribunalul Prahova, nu face parte dintre instanţele deopotrivă competente să procedeze la soluţionarea cauzei şi ca atare că în mod greşit a fost investit cu soluţionarea acţiunii promovate de reclamantă.
Pe fondul cauzei, pârâta susţine, în principal, că, numai cu încălcarea dispoziţiilor art. 58.13 şi art. 83.4 din Regulamentul de Transport, a fost obligată la plata daunelor în litigiu, în sumă de 41.199.876 lei, reprezentând contravaloarea cantităţii de 3.200 kg. benzină constatată lipsă la destinaţie la vagonul cu terminaţia nr. 5222, deoarece probele dosarului, confirmă, că în realitate răspunderea pentru faptul că ventilul central, deşi găsit plombat în poziţia închis, totuşi nu etanşa corespunzător, revine predătorului (şi nu cărăuşului) care, avea obligaţia să verifice, dacă vagonul pus la dispoziţie, asigura integritatea mărfii.
În subsidiar, pârâta susţine, că dacă se va trece peste această apărare, ar datora reclamantei, cu titlu de daune numai suma de 11.720.291 lei, întrucât pentru restul pretenţiilor până la concurenţa sumei de 41.199.876 lei solicitată prin acţiune, reclamanta nu a produs dovezi, care să ateste că aceste sume (TVA, accize, taxa de drum) au fost virate, aşa cum a susţinut la bugetul statului, cum de asemenea nu este îndreptăţită să ceară nici suma de 592.000 lei, din moment ce taxele de transport le-a achitat expeditorul.
În consecinţă, pârâta solicita, admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, admiterea celor două excepţii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Iaşi, care este competent în opinia sa să soluţioneze litigiul în primă instanţă.
Recursul pârâtei nu este fondat.
În ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigiul dintre reclamanta S.N.P. P. S.A. Bucureşti, sucursala P. Iaşi, şi celelalte două sucursale ale aceleiaşi societăţi respectiv sucursala P. şi sucursala A. Piteşti se constată că, aceasta nu este întemeiată, întrucât, în litigiu a figurat ca pârâtă şi SNTFM-CFR Marfă S.A., sucursala Marfă Iaşi, astfel că în acest context, instanţele judecătoreşti (şi nu conducerea administrativă a S.N.P. P. S.A. Bucureşti) erau îndrituite, în raport de competenţa materială stabilită prin art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. să soluţioneze litigiul în primă instanţă, deci inclusiv Tribunalul Prahova, care a fost corect, în circumstanţele arătate, sesizat cu acţiunea reclamantei.
Referitor la excepţia de necompetenţă teritorială se constată, că nici aceasta nu este întemeiată, faţă de faptul că daunele care fac obiectul acţiunii, provin din executarea necorespunzătoare a unui contract de transport, şi ca atare reclamanta era îndreptăţită în baza principiului disponibilităţii, conferit de dispoziţiile art. 12 C. proc. civ., să sesizeze, cu soluţionarea litigiului, în temeiul art. 10 pct. 5 din codul menţionat anterior, instanţa de plecare a vagonului, care se află în raza de activitate a Tribunalului Prahova, aceasta cu atât mai mult, cât contractul de transport a fost încheiat în comuna Brazi, judeţul Prahova, localitate în care s-a procedat şi la executarea parţială a acestuia, prin plata tarifelor de transport.
Cu privire la criticile, vizând fondul litigiului, se reţine că vagonul cu terminaţia 5222, a ajuns la destinaţie, conform procesului verbal de constatare din 17 mai 2000 semnat şi de şeful staţiei CFR, cu ventilul central pe poziţia închis, dar care nu etanşa complet, şi ca atare în această situaţie, s-au produs scurgeri de benzină pe parcurs.
Ori, în acest context, nu se poate susţine, aşa cum pretinde pârâta, că lipsurile constatate la destinaţie – 3.200 kg. benzină – s-ar fi datorat culpei predătorului, care ar fi încărcat marfa într-un mijloc de transport necorespunzător în raport de natura mărfii, deoarece probele dosarului, confirmă că acestea, s-au produs prin scurgerea benzinei pe timpul transportului, adică în perioada în care, marfa se afla în paza juridică a cărăuşului.
Pe cale de consecinţă, cum pârâta nu a putut răsturna prezumţia de culpă instituită în sarcina sa, prin art. 82.1 din Regulamentul de Transport, bine aceasta a fost obligată să suporte cu titlu de daune contravaloarea cantităţii de 3.200 kg., constatată lipsă la destinaţie.
De altfel, culpa expeditorului nu poate fi reţinută nici în raport de dispoziţiile art. 7 partea finală din Regulamentul privind operaţiunile de predare-primire a vagoanelor cisternă semnat şi de reprezentantul pârâtei, prin care s-a stipulat că, după acceptarea vagoanelor cisternă la transport, fără obiecţiuni – cazul în speţă – CFR Marfă, răspunde de executarea transportului şi integritatea mărfii, în conformitate cu dispoziţiile art. 82.1 din Regulamentul de Transport pe Căile Ferate, ceea ce conduce la concluzia, că chiar dacă vagonul a sosit la destinaţie, cu plombele intacte la unele sisteme de siguranţă, faptul, că s-a constatat lipsuri cantitative, este oricum imputabil cărăuşului, din moment, ce acesta a preluat spre transport, fără obiecţiuni, vagonul, care în final s-a dovedit că, permitea scurgeri de produs pe parcurs, în sensul că deşi ventilul de la robinetul central a fost sigilat pe poziţia „închis" totuşi acesta nu etanşa corespunzător.
Referitor la susţinerile subsidiare ale pârâtei, prin care aceasta pretinde că, ar datora eventual cu titlu de despăgubiri numai suma de 11.720.291 lei, deoarece pentru diferenţa solicitată până la concurenţa sumei solicitate prin acţiune, reclamanta nu a dovedit, că aceasta a fost virată la bugetul statului, cu titlu de TVA, accize şi taxă de drumuri şi respectiv că, acesteia nu i se cuvenea nici taxa de transport, care a fost achitată de predător, se constată că, o astfel de apărare nu a fost formulată la fond, şi deci nu putea fi invocată, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., pentru prima dată în apel, aceasta în afara faptului că, în totalitatea lor, sumele contestate (inclusiv taxele de transport) se includ conform art. 85.2 din Regulamentul de Transport în preţul curent al mărfii.
Totodată, bine instanţa de apel, a reţinut în baza probatoriului administrat în cauză, că sumele contestate au fost achitate, în baza actelor normative menţionate în considerentele deciziei la bugetul statului, (aşa cum, de altfel s-a dovedit şi prin expertiza efectuată în dosar nr. 16734/2002 al Tribunalului Iaşi) şi deci, că şi acestea se includ în cuantumul daunei.
Aşa fiind recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta SNTFM-CFR Marfă S.A., sucursala Iaşi, împotriva deciziei nr. 659 din 16 mai 2001 a Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi comercial, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 13 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4393/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 440/2003. Comercial → |
|---|
