CSJ. Decizia nr. 642/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 642/2003
Dosar nr. 6809/2001
Şedinţa publică din 5 februarie 2003
Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general, a chemat-o în judecată pe pârâta B.R.D. şi a solicitat ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de 776.412.735 de lei reprezentând taxă de concesionare şi majorări pentru neplata taxei de concesionare, cu motivarea că pârâta nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin contractul de asociere nr. 2419/1992 de a achita, conform art. 3 din actul adiţional nr. 1 şi a Cap. IX pct. 6, taxa anuală de concesionare a terenului, începând cu data recepţiei.
Prin sentinţa nr. 6265 pronunţată la 16 octombrie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a fost respinsă ca nefondată acţiunea.
Instanţa de fond a reţinut că, până la data de 5 februarie 1996, dreptul la acţiune pentru plata taxelor solicitate a intrat sub incidenţa prescripţiei, termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 fiind depăşit.
Pentru perioada următoare datei de 5 februarie 1996, prima instanţă a reţinut că pretenţiile reclamantei sunt nefondate.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei fondului a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 918 din 7 iunie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Din examinarea criticilor ce au fost aduse sentinţei, instanţa de apel a reţinut că pretenţiile aferente anilor 1994-1996 au intrat sub incidenţa prescripţiei, aşa cum a reţinut instanţa de fond.
Pentru perioada 1997-1998, dreptul invocat de reclamanta apelantă a fost analizat prin prisma dispoziţiilor art. 34 şi 35 din Legea nr. 50/1991 şi, ca urmare, instanţa de apel a reţinut că, odată cu dreptul de proprietate asupra apartamentelor, s-a transmis de B.R.D. SA noilor proprietari şi cota parte aferentă din dreptul de concesiune şi, astfel, a operat o transmisiune legală a obligaţiei de plată a concesiunii.
Împotriva deciziei pronunţată în apel a declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin primarul general, pe motive de netemeinicie şi nelegalitate.
Recurenta a susţinut că, prin soluţiile pronunţate, nu s-a ţinut seama de contractul de asociere nr. 2419 din 17 iunie 1992 cap. IX art. 3, care este legea părţilor, încălcându-se astfel prevederile art. 969 şi art. 1073 C. civ., potrivit cărora legea părţilor trebuie respectată, iar obligaţiile asumate trebuie îndeplinite întocmai.
Obligaţia de plată a taxei de concesionare, care îi revine intimatei, a fost menţinută şi prin actul adiţional nr. 1/1997, această obligaţie revenindu-i pe toată perioada construcţiei.
A mai susţinut recurenta că s-a încheiat contractul de asociere sub incidenţa art. 10 şi art. 19 din Legea nr. 50/1991, astfel că durata concesionării coincide cu durata construcţiei.
O altă critică priveşte aplicarea greşită a prevederilor Decretului nr. 167/1958 pe perioada 1994-1996 ca urmare a ignorării plăţilor ce au fost făcute de BRD în 1996 şi 1997, plăţi care echivalează cu o recunoaştere a datoriei şi întrerup cursul prescripţiei.
Ultima critică vizează neacordarea daunelor pentru depăşirea termenului de finalizare a construcţiei, care reprezintă profitul nerealizat şi care s-au calculat la nivelul profitului minim brut ce s-ar fi obţinut din exploatarea apartamentelor nefinalizate din culpa pârâtei. Această sumă, consideră recurenta, se impunea a fi acordată conform probelor aflate la dosar.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Convenţiile legal făcute, dispune art. 969 C. civ., au putere de lege între părţile contractante.
În lumina acestor dispoziţii, au fost examinate raporturile juridice dintre părţile în proces care s-au stabilit prin contractul de asociere nr. 2419 din 17 iunie 1992 şi actul adiţional nr. 1 la acest contract.
Obiectul contractului l-a constituit terminarea execuţiei lucrărilor de construcţii şi punerea în funcţiune şi exploatare distinctă a blocului M 107 din ansamblul Unirii situat în Bucureşti, sector 3.
Recepţia din 1 septembrie 1994 confirmă executarea lucrărilor, iar actul adiţional confirmă partajarea apartamentelor între părţile contractante.
În ce priveşte terenul asupra căruia sunt în discuţie taxele de concesionare, prin cap IX pct. b al contractului de concesionare, s-a stabilit obligaţia BRD SA, ca asociat, de a achita taxa anuală de concesionare a terenului, inclusiv a cotei de aport, către Imobiliara RA.
Este necontestat că prin art. 3 din actul adiţional nr. 1 s-a stabilit în ce priveşte terenul că au fost menţinute dispoziţiile înscrise în cap. IX pct. b, referitoare la obligaţia de plată a taxei de concesionare anuală în sumă de 343.365 de lei.
Deşi prin articolul menţionat se afirmă că se menţin dispoziţiile înscrise la cap. IX, atunci când s-a redat conţinutul acestuia, în actul adiţional s-a adăugat: „prin care se concesionează pe durata existenţei construcţiei terenul aferent în suprafaţă de 959 mp pentru care BRD se obligă să achite taxa anuală de concesionare a terenului".
În realitate prin pct. b al Cap. IX s-a stipulat în termeni generali obligaţia de plată a taxei anuale de concesionare fără determinare în timp legată de existenţa construcţiei.
Acest articol este în deplină concordanţă cu obiectul contractului şi cu obligaţiile pe care părţile şi le-au asumat la finalizarea lucrărilor, când urma să se departajeze imobilul.
Prin vânzarea apartamentelor de către BRD la sfârşitul anului 1996 şi începutul anului 1997, o dată cu dreptul de proprietate asupra apartamentelor, s-a transmis şi cota parte aferentă din dreptul de concesiune asupra terenului, aşa cum rezultă din clauza „vânzătorul cedează cumpărătorului drepturile şi obligaţiile privind concesiunea terenului".
Art. 34 alin. (3) din Legea nr. 10/1001 stabileşte că, o dată cu dreptul de proprietate asupra construcţiilor, în situaţia celor realizate în clădiri cu mai multe apartamente, proprietarul dobândeşte şi o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparţinând domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.
Art. 35 din aceeaşi lege stabileşte că dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcţiei pentru realizarea căreia el a fost concesionat.
Din textele citate rezultă că a operat o transmisiune legală a obligaţiei de plată a concesiunii din sarcina băncii în aceea a cumpărătorilor, aşa încât s-a reţinut corect de instanţa de apel că pretenţiile reclamantei pentru plata taxei de concesiune pentru perioada ulterioară înstrăinării apartamentelor sunt nefondate.
Pentru perioada 1994-1996, s-a achitat taxa de concesiune (3.952.935 de lei), indexată cu luarea în considerare a datei de 1 septembrie 1994, care reprezintă momentul recepţiei, aşa cum s-a stabilit prin contract.
În ipoteza în care nu s-ar fi efectuat plata, pretenţiile anterioare datei de 20 decembrie 1996 au intrat sub incidenţa prescripţiei extinctive, termen calculat conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ţinând seama de data introducerii acţiunii.
Critica referitoare la nesocotirea art. 16 din acelaşi decret nu poate fi primită, întrucât plata la care se referă recurenta nu putea să întrerupă un termen de prescripţie deja împlinit.
Este nefondată şi critica referitoare la plata daunelor pretinse pentru neexploatarea apartamentelor din culpa intimatei care nu a finalizat construcţia întrucât cererea recurentei nesocoteşte prevederile art. 13 din contractul de asociere prin care s-a stabilit că, pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale, partea în culpă datorează celeilalte părţi penalităţi precum şi daune.
Cum daunele potrivit clauzei penale stipulate de părţi s-au solicitat fără să se demonstreze că s-au calculat penalităţi pentru nerespectarea obligaţiei invocată şi că acestea nu acoperă prejudiciul, nu pot fi pretinse daune şi majorări de întârziere pentru neplata daunelor.
Faţă de cele ce preced, criticile aduse deciziei pronunţate în apel sunt nefondate astfel că recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Primăria Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 918 din 7 iunie 2001 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 640/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 644/2003. Comercial → |
|---|
