Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 387/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 387/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-06-2014 în dosarul nr. 7508/3/2013/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 896/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 387/2014
Ședința publică de la 4 Iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. P.
JUDECĂTOR I. C.
GREFIER M. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulate de apelanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 886 din data de 27.01.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata N. F. A..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care se învederează instanței că apelanta prin cererea de apel a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 411 alin. 2 C.p.c.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA :
Asupra apelului de față, deliberând, constată:
Prin sentința civilă nr. 886/27.01.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă a fost respinsă ca neîntemeiată, cererea creditorului Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București - sector 2, București, . GEROTA, nr. 13 în contradictoriu cu pârâta N. F. A. - sector 6, București, .. 186, ., . în calitate de administrator al ., cerere având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale întemeiată pe art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că la data de 19 februarie 2013 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VII-a Comercială sub nr._ 13 cererea debitorului ., prin lichidator CII V. Kihaia, desemnat de Oficiul Registrului Comerțului București, prin care acesta a solicitat deschiderea procedurii simplificate a falimentului debitoarei.
În motivare, în fapt, a arătat că, prin rezoluția nr. 2733/2013 Oficiul Registrului Comerțului București a dispus numirea sa în calitate de lichidator al debitorului ., în condițiile prevăzute de art. 237 și următoarele din Legea 31/1990, republicată. Debitorul se afla în stare de insolvență, fiind în incapacitate vădită de plată a datoriilor exigibile către creditorii bugetari cu sumele de bani disponibile.
În susținerea cererii, a depus înscrisuri, în copie.
La data de 17.06.2013 s-a pronunțat Încheierea prin care s-a deschis procedura simplificată a falimentului împotriva debitoarei . și a fost numit ca lichidator judiciar CII V. Kihaia.
Pe parcursul desfășurării procedurii colective s-au mai formulat și alte declarații de creanță care au fost incluse în tabelul obligațiilor debitorului.
În cauză, lichidatorul judiciar a arătat că nu a identificat faptic în patrimoniul debitorului bunuri mobile sau imobile care să fie valorificabile.
La data de 07.10.2013 s-a pronunțat Sentința comercială nr. 7949 prin care s-a dispus închidere procedurii și radierea debitoarei din Registrul Comerțului.
La data de 26 august 2013 creditorul Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București a depus o cerere de atragere a răspunderii patrimoniale a administratorului N. F. A. în temeiul art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, ce a fost înregistrată separat sub nr._, în susținerea căreia a solicitat administrarea probei cu înscrisurile de la dosarul de fond nr._ 13.
Cererea de chemare în judecată a pârâtei N. F. A. ce a avut calitatea de administrator al debitoarei a fost formulată în termeni generali, teoretici, fără a indica în concret ce fapte au fost săvârșite de administrator, cu ce se probau acestea. Reclamanta s-a rezumat doar la a indica o parte din elementele răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul (reprezentat desigur de creanțele neachitate), vinovăția pârâtei, fără însă a arăta ce faptă ilicită a săvârșit pârâta care a produs prejudiciul respectiv, iar legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu a fost demonstrată nu prin relația simplă cauză-efect, ci prin analogii și supoziții. În cerere au fost citate normele legale aplicabile în cauză, prezentându-se doar considerente teoretice pe marginea acestor norme, neindicându-se însă și faptele săvârșite de pârâtă prin care aceasta a încălcat normele înscrise în art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Pârâta deși legal citată, nu s-a prezentat în instanță.
Cu privire la cererea de atragere a răspunderii instanța a reținut că pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în sarcina membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale (existența unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei si prejudiciu; fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăție). Pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere.
Din informațiile furnizate de ORC București și din înscrisurile de la dosar a rezultat că pârâta a fost administratorul debitoarei.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul a constat în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege.
În cazul creditorilor, prejudiciul constă în diminuarea valorii reale a creanțelor pe care acesta le au față de debitoare.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a) - g) ale art. 138 din lege.
Din formularea textului alin. 1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
Instanța a constatat că cererea creditorului nu indica acele fapte, în concret, săvârșite de către administratorul N. F. A. și nu indica prin ce înscrisuri din dosar probează aceste fapte.
Comitetul Creditorilor și-a întemeiat cererea împotriva pârâtei pe dispozițiile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
În cazul tuturor debitorilor care ajung să fie supuși procedurii insolvenței, se ajunge, în urma activității desfășurate, la încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
Or, în speță, s-a reținut că reclamantul a făcut doar afirmații generice referitoare atât la continuarea activității în interes personal, cât și la dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 138 lit. c) din lege. Calitatea pârâtei de asociat și administrator al debitorului nu putea duce la concluzia că acesta a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit. c) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea ei, în lipsa unor probe certe. De asemenea, răspunderea pârâtei nu se poate atrage dacă nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art. 138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență.
În concluzie, în speță instanța a concluzionat că nu se afla în nici una din ipotezele prevăzute de lit. c) a art. 138 din lege. Pentru aceste considerente cererea Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr. 886 din data de 27.01.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă a făcut apel apelanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE și solicită admiterea apelului, modificarea sentinței atacate, și admiterea cererii instituției sale de atragere a răspunderii personale patrimoniale a membrilor organelor de conducere a . pentru următoarele motive:
Susține apelanta că instituția sa a formulat cerere întemeiată pe dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 prin care a solicitat instanței să dispună suportarea pasivului neacoperit al debitoarei de către ., de către membrii organelor de conducere.
Mai susține că în motivarea cererii a arătat că în cadrul procedurii lichidatorul judiciar nu a putut identifica bunuri mobile sau imobile prin a căror valorificare să facă posibilă recuperarea creanțelor înscrise în tabelul de creanțe al debitoarei ..
Susține mai departe că a arătat că scopul edictării dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăți și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Arată că instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea formulată de instituția sa, și apreciază hotărârea instanței de fond ca lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă) și solicită modificarea acesteia pentru următoarele motive de fapt și temeiuri în drept:
Menționează faptul că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății și aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Mai arată că prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență înțelege acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
Învederează instanței că prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art.138 din Legea nr. 85/2006. Din modul în care a fost conceput acest text de lege rezultă că evidențierea existenței a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres și limitativ este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.
Arată că scopul reglementărilor dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăți și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art.138 lit. c în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând pierderi, astfel cum rezultă din raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență a societății debitoare, întocmit de lichidatorul judiciar și depus la dosarul cauzei.
Consideră că în vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006 în care se arată că ,,debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență’’ și ,, va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă’’.
Rezultă, arată apelanta, că ,,administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. În acest sens pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență’’.
Susține că în această situație, formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Arată că potrivit dispozițiilor art.72 din Legea nr.31/1990 cu modificările și completările ulterioare, ,,obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat’’, ori conform art.. 374 Cod comercial, ,,mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului’’. Mai arată că acceptând desemnarea administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune (neîndeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei măsuri atunci când acea acțiune sau acea măsură trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană).
Consideră că în ceea ce privește prejudiciul cauzat instituției sale acesta derivă din starea de insolvență a debitorului și constă în imposibilitatea recuperării integrale, în condiții normale și la scadență a datoriilor, astfel cum rezultă din tabelul obligațiilor debitoarei.
Susține că se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
Pentru argumentele de fapt și temeiurile în drept enunțate mai sus, solicită instanței admiterea apelului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale debitoarei ., respectiv să dispună suportarea de către pârâtă a pasivului rămas neacoperit, cu bunurile din averea personală, până la achitarea integrală a obligațiilor restante.
În drept, își întemeiază apelul pe dispozițiile art. 466 și următoarele Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Analizând apelul prin prisma motivelor de apel expuse se constată că nu este fondat.
Apelanta susține greșita nereținere de către instanța de fond a săvârșirii de către pârâtă a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, faptă constând în dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăți.
Curtea consideră că nerespectarea de către debitoare, prin administratorul statutar al acesteia a obligației prevăzute de art. 27 din Legea nr. 85/2006 nu este de natură să conducă la concluzia săvârșirii de către intimata pârâtă a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Prevederile art. 27 instituie obligația debitorului aflat în stare de insolvență de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Nerespectarea acestei obligații de către debitoare prin administratorul său nu poate constitui o cauză a apariției stării de insolvență a societății, deoarece este vorba despre o faptă de nerespectare a unei obligații ulterioară apariției stării de insolvență. Deci nu este întrunită condiția existenței unei legături de cauzalitate dintre fapta constând în nerespectarea obligației menționate de art. 27 din lege și prejudiciul reprezentat de starea de insolvență a societății debitoare.
Totodată, chiar dacă s-ar proba continuarea activității societății debitoare și ulterior apariției stării de insolvență a acesteia, nu s-a dovedit condiția ca această activitate ulterioară apariției stării de insolvență să se desfășoare în interesul personal al intimatului pârât în calitate de administrator statutar al debitoarei.
Astfel cum a arătat și instanța de fond, răspunderea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere de natură delictuală specială, izvorâtă din prevederile legale și nu o răspundere de natură contractuală, izvorâtă din prevederile contractului de mandat dintre societatea debitoare și administratorul acesteia. Ca urmare, antrenarea răspunderii întemeiate pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 presupune dovedirea întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția făptuitorului.
În consecință, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu nu poate fi prezumată în cazul răspunderii civile delictuale, sens în care nu pot fi luate în considerare susținerile acesteia potrivit cărora „se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății”.
Totodată, fapta de exercitare de către administratorul societății debitoare a unui management defectuos nu poate constitui motiv de antrenare a răspunderii bazate pe prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, întrucât o asemenea faptă nu este incriminată de acest text de lege.
Se constată că în mod întemeiat s-a apreciat de către judecătorul sindic că nu poate fi atrasă răspunderea intimatului pârât în condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Față de aceste considerente, se constată că apelul nu este fondat, motiv pentru care, în baza art. 480 alin. 1 C.pr.civ., va fi astfel respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 886 din data de 27.01.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata N. F. A..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 04.06.2014.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,
A. P. I. C.
GREFIER,
M. I.
Red. A.P./4 ex.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
