Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1337/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1337/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-06-2014 în dosarul nr. 35586/3/2010/a2
Dosar nr._ (Număr în format vechi 995/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr.1337
Ședința publică de la 12.06.2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE Ș. C. C.
Judecător C. M. N.
Judecător G. F. I.
Grefier P. I. L.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta - reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva Sentinței civile nr.1959/21.02.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata – pârâtă T. S. având ca obiect Legea nr.85/2006.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele :
1). Prin Sentința civilă nr.1959/21.02.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ s-a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în contradictoriu cu pârâta T. S. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
„Masa pasivă a debitoarei . a fost definitivata in dosarul de insolventa nr_/3/3010, in tabelul definitiv reclamanta fiind inscrisa cu creanta solicitata in suma de 951.759.00 lei, avand calitate de creditor majoritar. Creantele inscrise in tabelul mentionat nu au fost acoperite, in conditiile in care in patrimoniul societatii debitoare nu au fost identificate bunuri, in acest sens fiind pronuntata sentinta civila nr. 6372/21.06.2013.
Pentru angajarea raspunderii potrivit prevederilor art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, in sarcina membrilor organelor de conducere trebuie indeplinite cumulativ conditiile generale (existenta unui prejudiciu; o fapta ilicita a unei persoane; existenta raportului de cauzalitate intre fapta ilicita a persoanei si prejudiciu; fapta ilicita sa fi fost comisa cu una din formele de vinovatie). Pe langa conditiile generale, art. 138 prevede si conditii speciale pentru angajarea acestei forme de raspundere: persoanele care au savarasit faptele ilicite trebuie sa faca parte din organele de supraveghere sau de conducere ale unui debitor, persoana juridica, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului.
Faptele ilicite savarsite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevazute la lit. a-g ale art. 138 din lege.
Independent de cuantumul prejudiciului, raspunderea fiecaruia dintre conducatorii debitoarei sau persoanele prevazute la alin. 1 se va limita la prejudiciul cauzat cu vinovatie pentru fapta proprie sau fapta . modului in care legiuitorul a intrebuintat verbele in textul legii (“au dispus”, “in interes personal”, “au facut”, “au detunrat sau au ascuns”) s-a decis, prin interpretarea acestora, ca vinovatia trebuie sa imbrace forma intentiei, aceasta nefiind prezumata si trebuind a fi dovedita.
Reclamantul si-a intemeiat cererea pe dispozitiile art. 138 lit. c si d din Legea nr. 85/2006, fara sa faca dovada savarsirii de catre parata a faptelor respective.
Potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006 …. judecatorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns in stare de insolventa, sa fie suportata de membrii organelor de supraveghere din cadrul societatii sau de conducere, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, prin una din urmatoarele fapte: … c) au dispus, in interes personal, continuarea unei activitati care ducea, in mod vadit, persoana juridica la incetarea de plati; d) au tinut o contabilitate fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea in conformitate cu legea.
In conformitate cu prevederile art. 1169 cod civil si cu principiul general de drept – actori incumbit probation – reclamantul trebuia sa dovedeasca existenta cumulativa a elementelor generale si speciale ale raspunderii patrimoniale.
Din continutul cererii formulate in contradictoriu cu parata rezulta ca reclamantul se rezuma, in general, la invocarea unor aspecte teoretice privind angajarea raspunderii in conditiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 fara sa arate in concret care sunt faptele care se incadreaza in aceste dispozitii.
Reclamantul nu numai ca nu face dovada faptelor invocate din punct de vedere teoretic dar nici nu arata care este legatura de cauzalitate dintre incalcarea unor norme dintr-o lege speciala (Legea nr. 82/1991 republicata) si starea de insolventa a debitoarei.
Savarasirea unei fapte ilicite dintre cele prevazute limitativ de lege si existenta unui prejudiciu sunt doua dintre conditiile necesare, dar nu sunt suficiente pentru a putea fi antrenata raspunderea unei persoane in temeiul art. 138.
Instanta trebuie sa retina ca insolventa a fost determinata in tot sau in parte de fapta ilicita a persoanelor impotriva careia este exercitata actiunea in raspundere civila.
Raportul cauzal trebuie sa existe intre vreuna dintre faptele prevazute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 si starea de insolventa a debitorului, in sensul ca prin savarsirea unei asemenea fapte debitorul a ajuns in imposibilitatea de a acoperi datoriile exigibile.
Din cererea formulata, asa cum s-a mentionat mai sus, nu rezulta care este raportul cauzal dintre presupusele fapte invocate a fi savarsite de catre parata si starea de insolventa a debitoarei.
Or, in speta, reclamanta, a facut doar afirmatii generice referitoare la faptele ilicite prevazute de art. 138 lit. c din lege.
Nu au fost indicate, in concret, nici elemente care sa duca la concluzia indeplinirii conditiilor prevazute la art. 138 lit. c) din lege si anume sa reprezinte dovada “interesului personal”, in cauza nefiind facuta proba. Simpla continuare a unei activitati nerentabile, care duce vadit la insolventa nu este suficienta pentru stabilirea raspunderii daca nu este facuta si dovada interesului personal.
Fapta prevazuta la art. 138 lit. d) din lege cuprinde trei ipoteze. Primele doua ipoteze se refera la faptul ca parata a tinut o contabilitate fictiva si a facut sa dispara unele documente contabile, insa reclamantul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteza prevazuta de lit. d) a art. 138 din lege se refera la faptul ca parata nu a tinut o contabilitate in conformitate cu legea. Imprejurarea ca debitorul nu a depus la dosar actele prevazute de art. 28 din Legea nr. 85/2006 in termenul prevazut de art. 35 din lege, ori ca nu a depus raportarile contabile la organele fiscale, nu poate fi asimilata cu neindeplinirea obligatiei de a tine contabilitatea in conformitate cu legea, in lipsa unor probe certe.
Oricum, in ceea ce priveste obligatia paratei de a tine registrele cerute de lege, conditia impusa de legiuitor este ca neindeplinirea acesteia, adica netinerea unei contabilitati in conformitate cu legea, sa fi contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.
Asadar, simplul fapt ca parata nu ar fi tinut contabilitatea potrivit legii romane nu este de natura sa duca la anganjarea raspunderii sale in lipsa dovedirii raportului de cauzalitate intre aceasta fapta si ajungerea societatii in stare de insolventa. Or, in speta reclamantul nu a facut nici dovada acestui raport de cauzalitate, nefiind dovedit savarsirea cu vinovatie de catre parat a faptei prevazute de lit. d) a art. 138.
Acuzele aduse paratei constand in dezinteres si pasivitate in administrarea firmei, lipsa de preocupare pentru functionarea normala si in conditii de legalitate a persoanelor juridice, concretizate in neplata datoriilor catre creditor, nu sunt fapte sanctionate de art. 138 din lege. Jurisprudenta nu a validat astfel de cereri care au invocat drept temeiuri de fapt managementul defectuos; continuarea abuziva a unei exploartari deficitare; urmarirea incasarilor propriilor creante; neplata creantelor bugetare; nedepunerea rapoartelor de administrare financiara; neinregistrarea in contabilitate a datoriilor fata de buget.
In consecinta, cererea apare ca neintemeiata si urmeaza a fi respinsa”.
2). Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale și obligarea pârâtei la suportarea pasivului societății debitoare.
În motivarea recursului s-a arătat că prin Sentința Civilă nr.4064/10.06.2011 s-a deschis procedura de insolvență împotriva ., iar la data de 28.10.2011 s-a dispus dechiderea falimentului și a fost desemnat în calitate de lichidator judiciar practicianul Societatea Românească de Insolvență SPRL.
S-a menționat că, având în vedere că în patrimoniul debitoarei nu au fost identificate bunuri mobile sau imobile, recurenta, în calitate de creditor majoritar, a formulat cererea de atragere a răspunderii patrimoniale întemeiată pe art.138 al.1 lit.c și d din Legea nr.85/2006 prin care a solicitat obligarea pârâtei T. S., în calitate de administrator al societății debitoare, la suportarea întregului pasiv rămas neacoperit.
S-a precizat că instanța de fond a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale ca neîntemeiată, motivând că nu a fost demonstrată legătura de cauzalitate dintre faptele pârâtei și prejudiciul cauzat creditorilor.
S-a susținut că hotărârea instanței de fond netemeinică și nelegală, fiind incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
S-a indicat că mențiunile din raportul asupra cauzelor ce au determinat starea de insolvență constituie o dovadă a faptului că pârâta a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți. Or, lichidatorul judiciar întocmește raportul asupra cauzelor de insolvență pe baza unor date certe, date care rezultă din documentele existente la dosarul cauzei, nu pe baza unor "afirmații generice".
S-a învederat că în raportul asupra cauzelor și împrejurărilor ce au determinat starea de insolvență lichidatorul judiciar arată următoarele: "datorită faptului că debitoarea nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute la art.28 alin.1 din Legea nr.85/2006 există premisele ca fostul administrator al debitoarei să fi ținut o contabilitate fictivă, să fi făcut dispărute documentele contabile sau să nu fi efectuat înregistrări contabile în conformitate cu prevederile legale, fiind astfel incident art.138 al.1 lit.d din lege".
S-a mai arătat că în același raport s-a indicat că "ținând seama de prevederile art.138 al.1 lit.d din legea 85/2006 există premisele pentru atragerea răspunderii administratorului, rezultând faptul că aceasta nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, a ținut o contabilitate fictivă sau a făcut să dispară unele documente, fapt suficient pentru a opera atragerea răspunderii materiale".
S-a menționat că lichidatorul judiciar a concluzionat în raport că "nepredarea documentelor prevăzute de art.28 al.1 din Legea nr.85/2006 atrage răspunderea administratorului conform art.138 al.1 lit.d".
Recurenta a precizat că în raportul de activitate depus la termenul din data de 15.03.2013 lichidatorul judiciar a susținut că potrivit " situațiilor financiare ale . aferente anului 2010 publicate pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice, 97.5% din activul debitoarei este constituit din creanțe (în valoare absolută 1.906.888 lei), ceea ce indică volumul redus al imobilizărilor, stocurilor și disponibilităților bănești (...), dar și concluzia că prin neîncasarea creanțelor de la terți debitoarea a ajuns în starea de insolvență și a prejudiciat în mod direct creditorii. De asemenea (...) se remarcă schimbarea bruscă a structurii activului debitoarei în anul 2010 față de anul precedent, la sfârșitul anului 2009 creanțele reprezentând numai cca 20% din activul total al societății, ponderea cea mai mare fiind deținută în mod covârșitor de disponibilitățile bănești (peste 78% din activul total în valoare absolută 1.613.575 lei), astfel ridicându-se întrebarea legitimă referitoare la destinația acestor sume importante de bani în cursul anului 2010".
S-a indicat că, în contradicție cu susținerile judecătorului - sindic din considerentele hotărârii atacate, împrejurarea că membrii organelor de conducere ai . nu au solicitat deschiderea procedurii în termen de 30 de zile de la data apariției stării de insolvență constituie o dovadă în plus a faptului că aceștia au dispus, în interes personal, continuarea unei activități ce ducea debitorul la încetare de plăti.
S-a învederat că prin deschiderea procedurii de insolvență pierderile acumulate de societate ar fi fost mai mici, iar prejudiciul produs creditorilor ar fi fost mult diminuat.
S-a susținut că sunt incidente dispozițiile art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006 întrucât societatea debitoare a continuat să desfășoare activitate, deși continuarea acestei activități aducea prejudicii grave averii sale. O dovadă în acest sens o constituie și cuantumul obligațiilor fiscale neachiate înregistrai de . față de bugetul general consolidat al statului, respectiv 951.759 lei.
S-a afirmat că în situația în care conducerea societății nu ar fi desfășurat un management defectuos și nu ar fi dispus continuarea unei activități care ducea societatea în încetare de plăți, este evident că debitoarea nu ar fi înregistrat obligații față de bugetul statului sau cuantumul acestora nu ar fi fost atât de ridicat.
S-a arătat că judecătorul – sindic poate dispune suportarea pasivului rămas neacoperit atât pentru managementul defectuos, cât și pentru dezinteresul în funcționarea societății.
S-a mai menționat că și în situația în care starea de încetare de plăți a societății debitoare se datorează unor cauze obiective, de natură economică sau nerespectării obligațiilor contractuale ale unor parteneri de afaceri ai acesteia, răspunderea administratorilor debitoarei poate fi atrasă chiar și pentru culpa cea mai ușoară a acestora, atâta vreme cât ei sunt mandatari ai falitei și au obligația de a administra patrimoniul societății cu mai multă diligență decât propriile interese.
Referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, s-a susținut că nedepunerea de către debitoare a actelor contabile conform dispozițiilor art.28 din Legea nr.85/2006, precum și neînregistrarea situațiilor financiare la organul fiscal în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură fiscală, ale Legii nr.31/1990 și ale Legii contabilității instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea societății în încetare de plăți. Astfel, în situația în care debitoarea ar fi respectat prevederile legale în materie, nu exista niciun motiv pentru care aceasta să nu procedeze la depunerea documentelor contabile la dosarul cauzei și a declarațiilor fiscale la organul fiscal.
În ceea ce privește raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și starea de insolvență s-a învederat că administratorul societății a dispus continuarea activității societății, deși aceasta înregistra obligații față de bugetul general consolidat al statului.
S-a indicat că, potrivit art.27 al.1 din Legea nr.85/2006, "debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, in termen de maxim de 30 de zile de la apariția stării de insolvență".
S-a menționat că formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr.85/2006, în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, nu este un drept, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 38 lit.c apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art.27 din aceeași lege.
S-a subliniat că, având în vedere cuantumul creanței bugetare, societatea debitoare nu a respectat termenul stabilit de lege și a dispus continuarea activitătii, deși . se afla în încetare de plăți.
S-a concluzionat că se creează astfel și legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze, deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv consolidat al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății. Or, o societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorul acesteia manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.
În drept, s-au invocat dispozițiile Codului de procedură civilă și ale Legii nr.85/2006.
În baza art.242 al.2 C. s-a solicitat judecata cauzei și în lipsă.
3). În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
4). Analizând recursul declarat, raportat la dispozițiile art.304 și 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Cu majoritate,
În primul rând, trebuie observat că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865.
Astfel, potrivit art.3 al.1 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după . acestuia.
Totodată, art.3 al.2 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, prevede că procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, (.....) înainte de . Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.
Din interpretarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 rezultă că orice cerere de atragere a răspunderii patrimoniale este o cerere aferentă procedurii insolvenței și are natura juridică a unei cereri incidentale.
În aceste condiții, cererea întemeiată pe art.138 din Legea nr.85/2006 urmează același regim juridic ca și cererea de deschidere a procedurii insolvenței.
În cauză, cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost formulată la data de 20.07.2010 (data poștei), iar procedura insolvenței a fost deschisă la data de 10.06.2011, anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă și a Legii nr.76/2012 (15.02.2013).
Prin urmare, în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865, conform art.3 al.2 din Legea nr.72/2012.
În al doilea rând, criticile recurentei – reclamante referitoare la hotărârea primei instanțe nu sunt întemeiate, nefiind incidente dispozițiile art.304 pct.9 sau art.304/1 Cod de procedură civilă de la 1865.
I. Nu poate fi reținută susținerea recurentei – reclamante cu privire la natura juridică a răspunderii patrimoniale reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006.
Trebuie observat că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea uneia dintre faptele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Însă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere, respectiv prin comiterea uneia dintre faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006 să se fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Ca atare, această formă de răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuală.
Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece părtilor le revine, potrivit art.1169 din fostul Cod civil (aplicabil în cauză), sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natură să atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolvenței trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție legală de vinovație și de răspundere.
II. Referitor la fapta prevazută de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, în mod corect prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor acestei dispoziții legale.
Nu a fost indicată în concret nicio acțiune sau faptă care ar conduce la concluzia că s-a dispus de către intimata – pârâtă, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
Contrar susținerilor recurentei – reclamante și în acord cu prima instanță, împrejurarea că societatea debitoare a înregistrat debite și că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței la data la care a apărut starea de insolvență nu poate echivala cu incidența ipotezei reglementată de art.138 lit.c și nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Trebuie observat că derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționării unei societăți, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile.
Imposibilitatea de a face față plăților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorilor / asociaților, atâta timp cât aceasta se poate datora și unor cauze obiective, independente de voința acestora.
Curtea mai reține că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță.
În final, mai trebuie observat că faptele invocate de recurentă – reclamantă ar putea atrage răspunderea patrimonială doar dacă acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speță.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovație și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvență, nu se poate reține că sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale prevăzute de art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006.
III. Nu pot fi reținute susținerile recurentei referitoare la îndeplinirea condițiilor art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006.
Trebuie observat că art.138 lit.d din Legea nr.85/2006 cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
În cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi ținut o contabilitate fictivă sau că s-a făcut să dispară unele documente contabile.
Totodată, așa cum a reținut și prima instanță, în lipsa unor probe certe, nu se poate asimila neîndeplinirea obligației de a ține contabilitate în conformitate cu legea cu împrejurarea că nu au fost depuse la dosar toate actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu au fost depuse toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC.
De altfel, refuzul reprezentanților societății debitoare de a pune la dispoziția judecătorului – sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului documentele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 constituie infracțiune, astfel că recurenta are posibilitatea de a formula o plângere penală dacă are elemente că s-ar fi comis o astfel de infracțiune.
Mai mult, în ceea ce privește obligația administratorilor de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acestei obligații să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Asadar, împrejurarea că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Or, așa cum în mod corect a sesizat și prima instanță, recurenta – reclamantă nu a făcut dovada acestei legături de cauzalitate.
Pentru aceste considerente, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prevăzute de art.304 coroborat cu art.3041 Cod de procedură civilă de la 1865, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art.312 al.1 Cod de procedură civilă de la 1865, urmează să respingă recursul formulat de recurenta – reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ca nefondat.
Cu opinia separată a domnului judecător G. F. I. în sensul admiterii recursului, modificării sentinței recurate și instituirii răspunderii patrimoniale a pârâtului pentru pasivul neacoperit al debitoarei.
Ex-administrator al debitoarei . în perioada 04.09._11 este pârâtul (f.82 dosar insolvență, extras Registrul Comerțului) care nu și-a îndeplinit obligația de a depune la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006. Din faptul că deși notificat pârâtul nu a depus actele contabile ale societății debitoare rezultă că nu a ținut contabilitatea acesteia (obligație ce îi revenea potrivit legii).
În ceea ce privește neținerea contabilității în conformitate cu legea, aceasta este într-adevăr dovedită sub aspectul existenței faptului ilicit prin însăși nerespectarea obligației de predare a contabilității la momentul intrării în insolvență, aspectul „predării” făcând parte, cum e logic, din obligația de ținere a contabilității, nefiind nevoie de aplicarea unor prezumții simple pentru asta. Chiar dacă ar fi nevoie de aplicarea art. 1203 Cod civil, aceasta ar fi oricum evidentă și suficientă pentru a proba fapta ilicită, din moment ce, dacă ar fi fost contabilitatea corect ținută, pârâtul nu ar fi avut niciun motiv să nu depună actele contabile.
D. fiind că obligația ținerii contabilității este o obligație de rezultat, lipsa rezultatului lasă să se prezume vinovăția destinatarului obligației, adică a pârâtului. Fiind vorba de o răspundere delictuală nu are relevanță pentru aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006 tipul de vinovăție (intenție sau culpă), însă instanța apreciază că în cauză pârâtul a acționat cu intenție. Această concluzie se desprinde și din durata mare de timp a neîndeplinirii obligației. Astfel culpa este o atitudine subiectivă care nu poate dura atât de mult timp, căci nu se poate susține în mod rezonabil că pârâtul a uitat timp de peste 3 ani de zile să țină și să depună actele contabile. De asemenea, după cum am arătat, actele contabile nu au fost depuse nici măcar în cadrul prezentului demers judiciar ceea ce lasă indubitabil să se observe intenția.
Prejudiciul produs constă în pasivul rămas neacoperit în urma parcurgerii procedurii insolvenței, adică cei peste 1.900.000 lei conform tabeluluii definitiv consolidat de creanțe f. 182 dosar insolvență.
Legătura de cauzalitate este cerută de art. 138 din Legea nr. 85/2006 prin aceea că fapta imputată trebuie să fi cauzat insolvența.
În primul rând trebuie menționat că ideea cauzării unui anumit efect (deci inclusiv cauzarea stării de insolvență) nu se rezumă la depistarea unei cauze unice și nici măcar la determinarea cauzei celei mai importante. Stabilirea unei cauze necesare (chiar dacă nu și suficiente) asigură existența unui lanț cauzal. În plus trebuie afirmat că dacă legea (art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006) a prevăzut că neținerea contabilității este una din faptele care pot constitui temei al angajării răspunderii patrimoniale de sine stătător (adică și singură) rezultă că legiuitorul însuși, în abstract, a considerat că neținerea contabilității poate și singură să creeze un lanț cauzal spre starea de insolvență.
Într-adevăr contabilitatea nu are doar un rol pur fiscal (pentru stabilirea impozitelor și taxelor), ci are ca primă rațiune păstrarea evidențelor economice ale societății comerciale respective tocmai pentru a fi posibil în orice moment a se analiza și a reacționa, dacă e cazul, la dificultățile ce apar în gestionarea patrimoniului societății. Continuarea unei activități economice fără a ține vreo evidență este logic că poate determina apariția situației când datoriile depășesc lichiditățile, adică apariția insolvenței. Aceasta este cauzalitatea și în speța de față. Lipsa oricărei reacții a pârâtului pe parcursul procedurii insolvenței societății debitoare întărește deducția exprimată mai sus. Un element care susține acest lanț cauzal este cel temporal, în sensul că neținerea contabilității cuprinde în timp perioada în care s-a instalat insolvența pentru că este contemporană datoriilor neplătite (firma fiind înființată chiar în 2007); aproximativ 50% din acestea reprezintă creanțe fiscale compuse din aproximativ 527.000 lei debite principale (inclusiv TVA și impozit pe profit, ambele în jur de 200.000 lei) pentru activitatea anterioară lui 2010 (pentru că chiar cerere de deschidere a procedurii a fost formulată de AFP sector 3 în 2010, iar prin hotărârea de deschidere s-a reținut o vechime a acestora de peste 90 de zile), restul fiind dobânzi și penalități. Cuantumul sumelor (creanțelor fiscale) neplătite și diversitatea acestora raportat la obiectul de activitate al debitoarei (vezi și raport cauze f. 188 și f. 227 dosar insolvență) ce consta în construcții de clădiri demonstrează că debitoarea a desfășurat o activitate comercială efectivă și destul de însemnată. În atare condiții neținerea contabilității este cu atât mai gravă și apare deci ca una din cauzele care au condus la insolvență.
Fiind astfel întrunite elementele răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, anume cea prevăzută de art. 138 lit. d, vinovăție, prejudiciu și legătură de cauzalitate) consider că soluția ce trebuia pronunțată era de admitere a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu majoritate,
Respinge recursul declarat de recurenta – reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI (cu sediul în București, . Gerota, nr.13, sector 2) împotriva Sentinței civile nr.1959/21.02.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata – pârâtă T. S. (cu domiciliul în localitatea D., .) ca nefondat.
Cu opinia separată a domnului judecător G. F. I. în sensul admiterii recursului declarat de recurenta – reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva Sentinței civile nr.1959/21.02.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata – pârâtă T. S., modificării sentinței și instituirii răspunderii pârâtei.
Irevocabilă.
Pronunțată in ședință publică, azi 12.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Ș. C. C. C. M. N. G. F.
I.
GREFIER
I. L. P.
Red./tehn.jud.Ș.C.C.
2ex./01.07.2014
Jud. fond: Z. M. - TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A VII A CIVILĂ
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
