Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 607/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 607/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-03-2014 în dosarul nr. 4026/3/2013/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 3439/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 607/2014
Ședința publică de la 10 Martie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE E. R.
JUDECĂTOR G. G.
JUDECĂTOR I. P.
GREFIER C. G. MIGLEȘ
********************
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 2 A FINANTELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.7323/19.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât K. M. EL W..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat Curtea reține cauza în pronunțare, văzând și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 7323/19.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ s-a respins cererea privind pe reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2, în contradictoriu cu pârâtul K. M. EL W., având ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:
Creditorul Administrația Finanțelor Publice sector 2 reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, în calitate de unic creditor participant la procedura insolvenței a formulat la data de 21.06.2013 o cerere pentru atragerea răspunderii patrimoniale am pârâtului, în condițiile în care lichidatorul judiciar nu a promovat o asemenea cerere.
Cererea pentru atragerea răspunderii patrimoniale a fost îndreptată împotriva pârâtului K. M. El W. - administratorul debitoarei S.C. ZAKARIA FOOD .., în baza art.138 lit. c din Legea nr.85/2006.
În motivare reclamantul arată că a fost înscris în tabelul creanțelor cu o creanță în sumă de 3.675 lei reprezentând obligații restante la bugetul de stat. În patrimoniul societății nu au fost identificate bunuri, astfel că nu a fost posibilă recuperarea creanței.
Reține în primul rând faptul că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății și aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență înțelege acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
Apreciază că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți. Rezultă că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei însăși aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăti, ci chiar în situația în care această stare este iminenta. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limita pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
In această situație, formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr.85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Se creează astfel și legătura de cauzalitate între fapta ilicită a organelor de conducere ale societății debitoare (au dispus continuarea unei activități ce ducea în mod vădit societatea la încetare de plăți) și prejudiciul creat (cauzat creditorului prin neplata datoriilor, așa cum rezultă din tabelul obligațiilor societății debitoare, depus la dosar), iar această constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății. O societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii acesteia manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.
Pentru aceste motive solicită instanței să admită prezenta cerere și, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună suportarea pasivului rămas neacoperit al societății debitoare de către organele de conducere ale acesteia, cu bunurile din averea personală, până la achitarea integrală a obligațiilor restante.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 138 alin. (1) lit. c), d) si alin. (3) din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale Legii nr.31/1990, cu modificările și completările ulterioare, Legii nr. 82/1991 si O.G. nr. 92/2003.
În caz de imposibilitate de prezentare, solicită respectuos judecarea cauzei în lipsă, în condițiile art. 242 alin. 2 din Codul de procedura civilă.
Analizând materialul probator existent la dosar, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr.3210/28.03.2013 judecătorul sindic a admis cererea debitorului S.C. ZAKARIA FOOD .. formulată de către lichidatorul desemnat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București și în temeiul art.270 ind.1 din Legea nr.31/1990 raportat la art.1 alin.2 lit. e din Legea nr.85/2006 a deschis procedura simplificată de insolvență.
În îndeplinirea atribuțiilor prevăzute la art. 25 din lege, lichidatorul judiciar C.I.I. V. Kihaia a procedat la verificarea declarațiilor de creanță și întocmirea tabelului preliminar al creanțelor în data de 20.05.2013. Ulterior, la 29.05.2013 a fost întocmit și afișat la ușa instanței tabelul definitiv .
Lichidatorul judiciar a prezentat raportul întocmit în temeiul art.59 din Legea nr.85/2006, privind cauzele care au dus la apariția stării de insolvență a debitorului, însă având în vedere că nu a intrat în posesia nici unui document financiar contabil care să-i permită să analizeze activitatea societății, nu a putut indica cauzele apariției stării de insolvență și nici persoanele vinovate de apariția falimentului. Ultimele bilanțuri contabile au fost înregistrate de către debitoare în anul 2002, însă dat fiind vechimea, indicatorii financiari dintr-un bilanț întocmit în anul 2002 nu mai pot constitui parametri în analiza pertinentă și reală a situației contabile.
Lichidatorul judiciar a arătat în primul raport de activitate că a îndeplinit obligația de notificare a părților, dar nu a intrat în posesia documentelor contabile, societatea nu mai desfășoară activitate la sediul declarat. Nu au fost identificate bunuri, așa cum rezultă din răspunsurile primite la notificările efectuate de lichidatorul judiciar direcțiilor de impozite și taxe locale.
A fost convocată adunarea creditorilor pentru data de 29.05.2013 iar creditorul majoritar Administrația Finanțelor Publice sector 4 a decis să introducă cererea pentru atragerea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere, cerere care urmează a fi soluționată separat, corespunzător prevederilor art.138 alin.5 din Legea nr.85/2006.
În aceste condiții, lichidatorul judiciar a propus închiderea procedurii în temeiul art.131 din lege.
În ceea ce privește cererea creditorului, instanța a constatat că nu s-a făcut dovada susținerilor sale.
Răspunderea reglementată de Legea nr.85/2006 este de natură delictuală și pentru a fi antrenată trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.998-999 C.civil, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Pentru aplicarea art.138 lit.c creditorul trebuie să explice în ce au constat faptele, activitățile desfășurate de pârât în interes personal și care ar fi dus în mod inevitabil debitorul la încetarea de plăți, nefiind suficiente argumentele potrivit cărora simplul fapt că nu s-a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 și s-a continuat desfășurarea activității ar fi suficient pentru atragerea răspunderii în temeiul acestui text de lege.
Prin motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul s-a limitat doar la a prezenta intenția legiuitorului la momentul edictării normei de drept invocate, respectiv la enumerarea principiilor care stau la baza unui climat economic sănătos. Prin această expunere reclamantul nu a dovedit faptul că pârâtul a dispus continuarea activității societății în interesul său personal.
Lichidatorul judiciar nu a putut determina cauzele apariției stării de insolvență și nici persoanele cărora li se poate imputa această situație, dat fiind lipsa documentelor societății, reprezentantul debitoarei nefiind găsit astfel că nu i-au fost puse la dispoziție înscrisurile enumerate la art.28 din Legea nr.85/2006. În această împrejurare reclamantul este cel care trebuia să dovedească susținerile sale prin administrarea de dovezi, respectiv faptele săvârșite de către pârât care atrag răspunderea sa, întemeiat pe prevederile art.138 din lege.
Mai mult, în cazul răspunderii civile delictuale este obligatorie întrunirea cumulativă a celor trei condiții: existența prejudiciului, a faptei ilicite și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauza, iar fapta să fi fost săvârșită cu vinovăție.
Fapta omisivă privind neformularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței nu reprezintă o faptă care să fi cauzat starea de insolvență, ea este ulterioară apariției insolvenței. Nu s-au prezentat probe din care să rezulte folosul propriu al pârâtului în continuarea activității societății, atât timp cât desfășurarea activității unei societăți este prezumată a fi în interesul societății și nu al administratorului. Încălcarea articolului 27 din lege este incriminată potrivit art.143 din aceeași lege și nu potrivit art.138.
În consecință, judecătorul sindic a respins cererea formulată de creditorul Administrația Finanțelor Publice sector 2 reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București .
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 2 A FINANTELOR PUBLICE, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a V- a Civilă.
În motivarea recursului s-au susținut următoarele:
Prin încheierea de ședință din 07.11.2012 în dosarul nr._/3/2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială, s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență împotriva debitoarei S.C. ZAKARIA FOOD .., cu sediul în București, .. 11, ., ., sector 2, cod fiscal_ și număr de ordine în Registrul Comerțului J_, și a fost desemnat în calitate de lichidator judiciar CII V. KIHAIA.
Recurenta, în calitate de unic creditor al comitetului creditorilor a formulat cerere de atragere a răspunderii personale patrimoniale împotriva administratorului societății debitoare, întemeiată pe dispozițiile art. 138 alin. 1, lit. c) și art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, în vederea recuperării creanțelor.
Instanța de fond a respins cererea formulată de recurentă.
Apreciază hotărârea instanței de fond lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedura civila). Recurenta solicită modificarea acesteia pentru următoarele motive de fapt și temeiuri în drept:
Reține în primul rând faptul că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății și aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență înțelege acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
Învederează instanței că prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Din modul în care a fost conceput acest text de lege rezultă că evidențierea existenței a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres și limitativ este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.
Scopul reglementarii dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul aparerii drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăți și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Apreciază că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând pierderi, astfel cum rezultă din raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență a societății debitoare, întocmit de lichidatorul judiciar și depus la dosarul cauzei.
În vederea realizării acestui deziderat, susține recurenta, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006 în care se arată că "debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență" și "va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă".
Rezultă că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plați, ci chiar în situația în care aceasta stare este iminentă. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență. Ori, în speță, cererea de deschidere a procedurii a fost introdusă de Administrația Finanțelor Publice sector 2.
În această situație, formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 cu modificările și completările ulterioare, "obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat", or, conform art. 374 Cod comercial, "mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului. Prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar si pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune (neîndeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei masuri atunci când acea acțiune sau acea măsura trebuie sa fie întreprinsă de o anumită persoană).
Se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
Recurenta solicită instanței admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a membrilor organelor de conducere și obligării pârâtului K. M. EL W. la plata pasivului rămas neacoperit al societății debitoare.
În drept: își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 si 304 indice 1 Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenței, și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor invocate de recurentă în motivele de recurs, Curtea apreciază că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C.pr. civ. urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:
În ce privește aplicabilitatea art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 care reglementează răspunderea acestor persoane din conducerea societății debitoare atunci când acestea: ”au dispus în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți.”, dacă și numai dacă, prin aceasta „... au contribuit la ajungerea debitorului în această situație- în stare de insolvență- s.n. „, Curtea reține că hotărârea judecătorului sindic este legală și temeinică deoarece nu a rezultat din probele administrate că administratorul a urmărit satisfacerea unor interese personale ale acestuia, iar pentru aceasta, a decis continuarea activității societății. Afirmarea de către recurentă a existenței interesului personal al pârâtului pentru continuarea unei activități care ducea în mod vădit la starea de insolvență, nu este bazată pe un suport probator concret, ci constituie o susținere cu caracter general care nu poate produce efecte juridice pe plan procesual, deoarece dispozițiile art. 1169 din C.civil prevăzute de Legea nr. 85/2006, mai ales în ce privește răspunderea persoanelor prevăzute la art. 138 din această lege.
În acest sens, Curtea reține, ca și Tribunalul, că pentru aplicarea art. 138 din legea nr. 85/2006 este nevoie de întrunirea cumulativă a două condiții speciale: a) săvârșirea uneia sau mai multora dintre faptele prevăzute de acest text de lege și b) condiția ca acestea să fi fost cauzele stării de insolvență ( la care se adaugă, desigur, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale desprinse din art. 998-999 din C. civil) .
Or, în cauză, așa cum corect reține și prima instanță, nu s-a făcut dovada săvârșirii faptelor reglementate de art. 138 alin. 1 lit. a)-g) din legea nr. 85/2006 și a legăturii de cauzalitate dintre acestea și starea de insolvență, lichidatorul invocând numai lit. c) și d) și, mai mult decât atât, cauzele esențiale ale insolvenței nu s-au datorat unor fapte imputabile administratorului, ceea ce exclude atragerea răspunderii acestuia.
Mențiunile recurentei referitoare la răspunderea pe care administratorii o au pentru neîndeplinirea unor obligații legale sau cele privind mandatul comercial, prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată sunt lipsite de relevanță deoarece acestea privesc răspunderea generală a administratorului față de societate, în timp ce dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere patrimonială specială, derogatorie de la dreptul comun ( care îl constituie Legea nr. 31/1990) față de creditorii societății, condițiile prevăzute în legea specială fiind de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte situații prevăzute în legi generale ( potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis .>
Nici ideea unei prezumții de culpă în sarcina administratorului nu poate fi primită de către instanța de recurs, deoarece, așa cum și Curtea Constituțională prin mai multe decizii (Decizia nr. 905/16.09.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 697/14.10.2008, Decizia nr. 25/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 202 din 8 martie 2004, și prin Decizia nr. 82/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 120 din 19 februarie 2007, a constatat că dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 ( ca și cele ale art. 137 din Legea nr. 64/1995), "nu instituie prezumția de culpă a persoanei a cărei răspundere se solicită a fi stabilită", ci prevăd în concret natura faptelor păgubitoare pentru societatea comercială debitoare, fapte care au contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvență și care pot antrena răspunderea unor persoane din organele sale de conducere. Stabilirea existenței unor asemenea fapte și a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea în stare de insolvență a societății comerciale debitoare se face cu respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile și în dreptul comun, pe baza unui probatoriu complet și pertinent. În cadrul acestui proces, persoana a cărei responsabilitate se cere a fi stabilită poate exercita fără nici o îngrădire dreptul la apărare precum și căile legale de atac.”
Cum recurentul nu a produs dovezi în acest sens, rezultă că în mod corect a fost respinsă cererea sa de atragere a răspunderii pârâtului.
În consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C.proc civ., va respinge recursul declarat împotriva acestei sentințe, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 2 A FINANTELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.7323/19.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât K. M. EL W., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 martie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
E. R. G. G. I. P.
GREFIER
C. G. MIGLEȘ
Red.Jud. E.R.-Tehnored.I.N.-2 ex.
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
Judecător - sindic: B. A. S.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
