Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 967/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 967/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-04-2014 în dosarul nr. 5446/3/2013/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.967
Ședința publică de la 11 aprilie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. L. Z.
JUDECĂTOR D. V.
JUDECĂTOR D. M.
GREFIER A.-G. S.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 împotriva Sentinței civile nr.9162 din 5 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul G. T..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Având în vedere că nu sunt probe noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberand, retine urmatoarele:
Prin sentinta civila nr. 9162 din 05 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulată de reclamanta D. G. A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI in reprezentarea ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 4 în contradictoriu cu pârâtul G. T..
In motivare, s-a retinut ca cererea privind atragerea răspunderii personale poate fi promovată de administratorul judiciar sau de lichidator ori, în baza hotărârii adunării creditorilor, de către președintele comitetului creditorilor, creditorul desemnat de către adunarea creditorilor sau creditorul care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor înscrise la masa credală. Întrucât, în toate cazurile, este promovată în interesul colectiv al creditorilor îndreptățiți să participe la procedură, cererea nu poate fi formulată de orice creditor în scopul satisfacerii propriei creanțe.
Calitatea procesuală pasivă (calitatea de pârâți) în cadrul acestei cererii aparține membrilor organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvență a debitorului (așa cum este situația administratorului de fapt).
Răspunderea patrimonială a pârâților este antrenată întrucât aceștia au cauzat starea de insolvență a debitorului prin săvârșirea uneia ori mai multora dintre faptele ilicite enumerate limitativ de la lit.a) la lit.g) ale art.138 alin.1 din lege, iar, consecutiv, prin cauzarea insolvenței, au determinat insuficiența ori lipsa lichidităților din patrimoniul debitorului necesare pentru plata integrală și la termen a datoriilor bănești certe și exigibile, prejudiciindu-i în acest fel pe creditori.
Prin dispozițiile art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 se instituie o răspundere civilă delictuală față de creditori a persoanelor care au determinat incapacitatea debitorului ajuns în insolvență de a-și plăti datoriile sale certe și exigibile. Prin urmare, între prejudiciul creat creditorilor, constând în imposibilitatea de a-și satisface integral creanțele, și faptele ilicite enumerate limitative de lege, săvârșite de organele de conducere/supraveghere ale debitorului (având calitatea de pârâți), există o legătură de cauzalitate mediată (indirectă), în sensul că pârâții i-au prejudiciat pe creditori în mod indirect, respectiv: i) prin săvârșirea faptelor ilicite precizate de lege, au cauzat starea de insolvență a debitorului, caracterizată prin lipsa ori insuficiența lichidităților; și ii) prin ajungerea debitorului în stare de insolvență au cauzat și incapacitatea acestuia de a-și plăti creditorii.
Condițiile cumulative ale angajării răspunderii persoanelor care au cauzat insolvența, sunt următoarele, potrivit dreptului comun și dispozițiilor speciale din legea insolvenței, anterior menționate:
- existența unui prejudiciu constând în imposibilitatea creditorilor recuperării integrale a creanțelor, ca urmare a lipsei ori insuficienței din averea debitorului insolvent a disponibilităților bănești; acest prejudiciu este egal cu pasivul debitorului insolvent (valoarea totală a masei credale, așa cum rezultă din tabelul definitiv consolidat al creanțelor);
- săvârșirea de către persoanele arătate, a uneia sau mai multor fapte ilicite dintre cele enumerate limitativ de la lit.a) la lit.g) ale art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006;
- existența unei legături de cauzalitate între fapta/faptele ilicite săvârșite și starea de insolvență; dovada acestui element înseamnă implicit și dovada raportului cauzal între aceste fapte ilicite și prejudiciul creat creditorilor;
- fapta ilicită să fi fost săvârșită cu intenție, ca forma de vinovăție, toate faptele ilicite prevăzute de lege fiind calificate de scopul fraudulos al cauzării stării de insolvență.
Consecința antrenării răspunderii persoanelor vinovate de cauzarea insolvenței, ca urmare a îndeplinirii condițiilor prezentate, este aceea că ele vor putea fi obligate să suporte o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență.
Răspunderea acestor persoane este subsidiară, în sensul că doar în ipoteza în care, în cadrul procedurii insolvenței, fie prin intermediul reorganizării judiciare, fie prin valorificări (lichidări) de bunuri ale debitorului în cadrul falimentului, nu s-a reușit plata integrală a pasivului, atunci se poate dispune obligarea pârâților la plata în întregime ori a unei părți din pasivul rămas neachitat.
Întrucât răspunderea patrimonială reglementată de dispozițiile speciale ale Legii nr.85/2006, derogatorii de la dispozițiile art.73 din Legea nr.31/1990, este o răspundere civilă de natură delictuală față de creditori, și nu contractuală ori delictuală față de debitorul persoană juridică, nu este prezumată existența niciuneia din condițiile răspunderii în discuție, iar dovada îndeplinirii acestor condiții este în sarcina probatorie a participantului la procedură care, promovând cererea de atragere a răspunderii (administratorul judiciar/lichidatorul, președintele comitetului creditorilor, creditorul desemnat de către adunarea creditorilor, ori, după caz, creditorul majoritar), are poziția procesuală de reclamant.
Din probele administrate, instanța a constatat că reclamanta DGFP BUCUREȘTI – BIROUL JURIDIC C. 4 susține că starea de insolvență a debitoarei . a fost cauzată de către pârâtul G. T., în calitate de fost administrator social al debitoarei, prin săvârșirea de către acesta a faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit.c) și lit.d) din Legea nr.85/2006, și anume a faptei de a fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la insolvență; și, respectiv, a faptelor de a ține o contabilitate fictivă, de a face să dispară unele documente contabile și de a nu fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
În privința faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, instanța a retinut că reclamanta-creditoarea nu a făcut proba principalei condiții de existență a acestei fapte, și anume că pârâtul, cunoscând dificultățile financiare ale societății și creșterea pasivului societății, ar fi dispus cu rea-credință și în interes personal continuarea activității comerciale a debitoarei, respectiv în scopul obținerii de avantaje patrimoniale/nepatrimoniale pe seama și în detrimentul societății. Reclamanta nu a precizat și dovedit care au fost acele acte și operațiuni, dispuse de pârât în cursul activității societății, din care să rezulte interesul vădit al acestuia de a-și procura foloase sub acoperirea societăți.
Fapta pârâtului de a fi dispus continuarea activității neprofitabile a debitoarei, în lipsa dovedirii interesului personal urmărit de pârât în toată această perioadă, poate fi apreciată cel mult ca management defectuos care însă, nefiind enumerată între faptele ilicite, cauzatoare de insolvență, prevăzute limitativ de art.138 alin.1 din lege, nu poate conduce la atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului și obligarea pârâtului la suportarea pasivului debitorului.
În privința faptelor de a ține o contabilitate fictivă și de a face să dispară contabilitatea societății (art.138 alin.1 lit.d tezele I și II din Legea nr.85/2006), instanța a constatat că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația procesuală, potrivit art.1169 C.civ., de a dovedi actele și operațiunile materiale ce ar fi fost săvârșite de pârât și care s-ar încadra în conținutul fapte ilicite a ținerii unei contabilități fictive și nici actele materiale prin care pârâtul ar fi distrus ori ascuns contabilitatea societății debitoare.
În privința faptei de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea (art.138 alin.1 lit.d teza III din lege), instanța a avut in vedere că reclamanta-creditoarea nu precizează și nu dovedește care a fost mecanismul cauzal prin care omisiunea imputată pârâtului ar fi condus la ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
În acest sens, nu s-a probat că pârâtul, în timpul mandatului de administrator, ar fi săvârșit fapte conexe ori favorizate de neținerea contabilității, precum ascunderea ori deturnarea unei părți din activele societății, însușirea de fonduri bănești, neînregistrarea unor încasări de creanțe etc., care să demonstreze caracterul fraudulos al faptei de a nu fi ținut contabilitatea conform legislației în materie și intențiile pârâtului de a-i prejudicia pe creditori. Reclamanta se limitează la presupoziții nejustificate privind urmărirea a unor scopuri frauduloase, care însă nu suplinesc obligația sa procesuală de a dovedi relația de cauzalitate între neținerea contabilității societății și starea de insolvență a acesteia. Simplul fapt că pârâtul nu a ținut contabilitatea societății la care a îndeplinit funcția de administrator, fără a se proba raportul de cauzalitate dintre această faptă și apariția stării de insolvență a societății, nu este de natură, prin el însuși, să conducă la antrenarea răspunderii patrimoniale conform art.138 alin.1 din lege.
Instanța a mai reținut, cu privire la toate faptele ilicite analizate că reclamanta nu a probat împrejurarea că presupusele fapte săvârșite de pârât ar fi cauzat în mod nemijlocit starea de insolvență a debitoarei. Instanța a avut în vedere că, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate dintre faptele respective și apariția stării de insolvență a societății, numai împrejurarea săvârșirii de pârât a faptelor ilicite în discuție nu poate conduce la angajarea răspunderii patrimoniale și obligarea sa la suportarea pasivului societății.
În cuprinsul motivării cererii, reclamanta invocă o . dispoziții din materia mandatului comercial și prezumții privind existența faptelor ilicite și legătura cauzală dintre aceste fapte și starea de insolvență a debitoarei, or aceste dispoziții și prezumții nu sunt incidente în cauză, deoarece răspunderea organelor de conducere instituită de art.138 alin.1 din lege nu este de natură contractuală față de debitoare, ci de natură delictuală față de creditori, ceea ce implică obligația celui care pretinde atragerea răspunderii în discuție de a dovedi toate condițiile de existență ale unei astfel de răspunderi civile.
În consecință, instanța a reținut că reclamanta nu a probat săvârșirea de către pârât a unor fapte ilicite care să poată fi încadrate în dispozițiile art.138 alin.1 lit.c) și lit.d) tezele I și II din Legea nr.85/2006 și nici că pârâtul, prin săvârșirea acestor ipotetice fapte ori prin neținerea contabilității, ar fi cauzat starea de insolvență a debitoarei, nefiind întrunite toate condițiile de existență cumulative ale răspunderii patrimoniale prevăzute de art.138 alin.1 din lege.
La data de 22.11.2013, recurenta D. Generală Regionala a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 4 a formulat recurs împotriva Sentinței Civile nr. 9162 din 05 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, prin care solicita admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și pe cale de consecință admiterea cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a paratului.
In motivare, se arata ca, in data de 11.06.2013, Direcția G. Regionala a Finanțelor Publice București, in reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice a formulat in temeiul art. 138 alin. (1) lit. c din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolventei, o cerere de atragere răspunderii patrimoniale personale a numitului G. T., cu reședința in București, in calitate de administrator al debitoarei, prin care s-a solicitat instanței sa dispună suportarea de către aceștia a debitelor cu care figurează societatea debitoare la bugetul de stat conform tabelului definitiv consolidat depus la dosar.
Prin sentința comerciala atacata, instanța a dispus respingerea cererii formulata ca fiind neîntemeiata.
Se considera ca instanța de fond a procedat la soluționarea cererii formulata de instituție cu interpretarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 Cod Procedura Civila).
Prin continuarea unei activități ineficiente, reprezentanții debitoarei au încălcat dispozițiile art. 27 din același act normativ, care instituie obligativitatea acestora de a se adresa tribunalului cu cerere pentru a fi supusă dispozițiilor acestei legi, în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Prin încălcarea acestor dispoziții legale se dovedește faptul că prin continuarea activității societății care se afla în încetare de plăți, administratorul societății nu a făcut altceva decât să adâncească pierderile debitoarei (art. 138 lit. c). Societatea a acumulat în decursul timpului datorii care nu au putut fi achitate, dovadă fiind datoriile acesteia către bugetul de stat.
În această situație, formularea cererii prevăzute de art. 27 din același act normativ, nu este o opțiune a debitorului, ci o obligație pe care administratorul nu o poate încălca.
Dispozițiile art. 138 lit. c reprezintă o sancțiune care trebuie aplicată administratorului care a încălcat dispoziții imperative ale legii care impun obligația de a solicita stabilirea stării de insolvență, cu mențiunea că interesul acestora este prezumat, datorită faptului că mandatul în baza căruia a condus societatea comercială este unul comercial, prezumat a fi oneros (art. 72 din Legea 31/1990 rep.).
Fapta administratorului debitoarei de a nu depune documentele contabile cu ocazia lichidării, evidențiază prin ea însăși că acesta a acționat contrar dispozițiilor legii, nu a permis verificarea situației fondurilor bănești și ale bunurilor societății astfel încât, imposibilitatea constatării exacte a situației patrimoniale a debitoarei sub aspectul activului și pasivului, în evoluția cronologică pe toată durata societății, este cauzată de conduita pârâtului, care a prevăzut consecințele atitudinii lui și chiar dacă nu le-a urmărit, le-a acceptat, consecința fiind aducerea în stare de faliment a societății și fraudarea creditorilor prin neputința de a-și recupera creanțele din activul patrimonial al societății falite.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plați, asa cum este reglementata de prevederile art. 138 din Legea 85/2006, este o răspundere speciala care pune la indemana creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitorului.
Răspunderea pe care o reglementează dispozițiile art. 138 din legea insolventei, este o răspundere contractuală. în acest caz, administratorul este considerat culpabil, fără a mai produce alte dovezi împotriva acestuia, cu excepția aceleia de a se face constatarea, de către judecătorul sindic, a ajungerii societății la stadiul de încetare de plăți.
Neindeplinirea obligațiilor legale menționate mai sus creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor si creditelor societății debitoare de către pârâți în alte scopuri, dovedește culpa acestora în ajungerea societății debitoare în incapacitate de plată.
Dispozițiile art.138 al.1 trebuie înțelese în sensul de mai sus, intrucat ne aflam în fața unei norme speciale derogatorie de la dreptul comun. Prin săvârșirea oricărei fapte descrisă de art.138, culpa persoanei trebuie examinată după criteriul bunului profesionist (bonus pater familias).
Prin cererea formulata de către instituție, a solicitat instanței sa procedeze la atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale societății, respectiv a administratorului societății pentru pasivul social rămas neacoperit ca urmare a declanșării procedurii falimentului.
De asemenea din actele depuse la dosarul cauzei, rezulta ca mai multe categorii de obligații la bugetul de stat nu au fost vărsate la termenele prevăzute de lege, acumularea acestora precum si a dobânzilor si penalizărilor de intârziere aferente, constituind cu siguranța unul din motive pentru care debitoarea a ajuns in incetare de plați.
Se apreciaza ca a sunt întrunite toate cerințele legale pentru atragerea răspunderii patrimoniale, respectiv exista un prejudiciu, exista o fapta ilicita, o legătura de cauzalitate intre cele doua si exista de asemenea si prezumția de culpa a asociaților.
In ceea ce privește existenta unei fapte ilicite, se sustine ca administratorul unei societăți este obligat sa solicite el insusi aplicarea dispozițiilor Legii 85/2006, nu numai in situația apariției stării de incetare de plați, ci chiar si in situația in care aceasta stare este iminenta.
In acest sens, pentru acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limita pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolventa. In acesta situație, formularea unei cereri întemeiata pe dipozitiile Legii 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorul nu o poate incalca, iar dispozițiile art. 138 lit c) apar ca o sancțiune aplicata administratorului pentru incalcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Fapta ilicita a asociaților si administratorului societății consta in exercitarea unui management defectuos, in sensul ca a dispus continuarea unei activități care ducea in mod vădit societatea debitoare in starea de insolventa, iar dovada acesteia rezulta implicit din simpla ajungere a debitorului in incapacitate de plata. Cu privire la prejudiciul cauzat creditorilor, acesta deriva din starea de insolventa a debitorului si consta in imposibilitatea recuperării integrale, in condiții normale si la scadenta a datoriilor, astfel cum rezulta din tabelul obligațiilor debitoarei.
Legătura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu consta in dezinteresul arătat in ceea ce privește funcționarea normala cat si in condițiile de legalitate ale societății.
Referitor la prejudiciu, se arata ca existenta unui prejudiciu cert cauzat instituției de către parați prin conducerea defectuoasa a societății s-a stabilit cu prisosința in cursul desfășurării procedurii de lichidare judiciara, prin întocmirea de către lichidatorul judiciar a tabelului final consolidat al obligațiilor debitoarei, tabel necontestat.
Sub aspectul culpei, se invedereaza ca izvorului răspunderii civile este atat de sorginte delictuala (izvorand din nerespectarea obligațiilor legale), cat si contractuala (izvorâta din contractul de mandat pe care reprezentanții societății il incheie cu societatea). Primează in acest caz calitatea de mandatar a reprezentanților societății.
Pe tot parcursul desfășurării procedurii de faliment si in cursul judecării cererii, intimații nu au făcut in nici un fel dovada existentei unor cauze care sa ii absolve de aceste obligații contractuale, rezultând in mod evident existenta culpei.
In ceea ce privește legătura de cauzalitate, se mentioneaza ca societatea comerciala este o grupare de persoane constituita pe baza unui contract de societate in care asociații se inteleg sa puna in comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț in scopul realizării de profit. Deci prin contractul de societate, asociații se obliga la săvârșirea anumitor acte de comerț de natura a produce profit. Fiind accesorii desfășurării activităților de comerț, depunerea documentelor contabile prevăzute de lege poate fi considerata de asemenea o acțiune accesorie desfășurării activității comerciale la care asociații sunt obligați in conformitate cu contractul de societate.
O societate comerciala nu poate funcționa viabil in condițiile in care admnistratorii sau asociații sai manifesta un dezinteres total in ceea ce privește indeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății, respectiv nu tin o contabilitate in conformitate cu prevederile legale, nu varsă la buget sumele constituite ca taxe si impozite, nu depun documentele contabile prevăzute de lege. Singurul rezultat, previzibil de altfel, al acestei atitudini de dezinteres fata de prevederile legale ce guvernează si reglementează desfășurarea activității unei societăți comerciale este falimentul acelei societăți comerciale.
Acesta este raportul de cauzalitate intre faptele culpabile ale asociaților si administratorului ce constau in neindeplinirea obligațiilor legale (nerespectarea si neaplicarea legii) si prejudiciul creat creditorilor prin ..
Mai mult, nu se poate vorbi de neimplicare a administratorului in ajungerea in stare de faliment a societății atâta vreme cat a constituit, dar nu a virat la bugetul de stat, sume de natura impozitului pe profit sau impozit pe salarii. Deci societatea, si implicit administratorul acesteia a obținut profit din activitățile comerciale desfășurate, fara sa plătească impozitele aferente.
Se mai precizeaza ca, in temeiul art. 138 din lege, sunt răspunzători pecuniar membri organelor de conducere "care au cauzat" ajungerea persoanei juridice la încetarea de plați prin una dintre faptele enumerate in text. Aceasta expresie "au cauzat" sugerează existenta raportului de cauzalitate intre fapta personala si prejudiciul suferit de averea debitorului si consecutiv de creditori, dar aplicarea textului are loc si in situația in care fapta a constituit condiții favorabile pentru ajungerea in insolventa. Starea de insolventa le este imputabila si solicitam sa suporte plata pasivului debitoarei.
Sumele care constituie prejudiciul cauzat Statului R. sunt sume aferente desfășurării activităților comerciale, sume care trebuiau sa fie plătite de către societate din incasari. Neplata lor a fost cauzata de dezinteresul total arătat de către administrator in îndeplinirea obligațiilor legale si contractuale (vărsarea la bugetul de stat a unor sume de natura impozitului pe profit este obligație legala).
Urmare a activității desfășurate de administratorii societății, societatea a intrat in încetare de plați, si pe cale de consecința in faliment, instituția fiind prejudiciata prin neplata impozitelor si taxelor, dobânzilor si penalităților aferente acestora.
In drept, se invoca art. 299 si urm Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare, legea nr 82/1991, OG nr 92/2003.
Prezentul recurs este scutit de plata taxelor de timbru si timbru judiciar, în conformitate cu dispozițiile art. 229 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare.
In temeiul art 242 alin. 2 din Codul de procedură civila, se solicita judecarea cauzei în lipsă.
Intimatul nu a depus intampinare.
Curtea nu a administrat inscrisuri noi, nefiind depuse.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, precum si a dispozitiilor art 304¹ Cod Pr Civ (1865), Curtea apreciază nefondat recursul, pentru următoarele considerente:
Creditoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, susținând că pârâtul-intimat a dispus continuarea unei activități care ducea in mod vădit la pierderi insemnate si nu a solicitat aplicarea dispozitiilor Legii nr 85/_.
Prealabil, trebuie stabilita natura răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Prin prezentul recurs, recurenta invoca indirect faptul ca ne-am afla pe taramul raspunderii contractuale (derivate din mandatul incheiat intre administrator si societate) unde culpa se prezuma.
Aceasta sustinere nu poate fi primita.
Natura juridică a răspunderii instituite de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Astfel, aceasta raspundere se angajeaza nu in baza contractului de mandat incheiat intre societate si membri din conducere, ci a faptelor ilicite limitativ prevazute. De altfel, ca sa opereze o raspundere contractuala este necesar sa existe un contract intre partea care a suferit un prejudiciu (prin incalcarea clauzelor contractuale) si celalalt co-contractant, care a produs prejudiciu. Or, in speta, intre creditoarea-reclamanta si paratul -administrator al societatii debitoare nu s-a incheiat o astfel de conventie. Contractul de mandat invocat nu este incheiat intre creditoare si parata, ci intre aceasta din urma si societate. Avand in vedere ca recurenta este tert fata de contractul de mandat, aceasta nu poate invoca o raspundere contractuala.
In plus, trebuie subliniat ca, potrivit dreptului comun, cand un tert este vatamat printr-o fapta (actiune/omisiune) care isi are izvorul . contractanta vinovata de producerea prejudiciului nu raspunde fata de tert in virtutea contractului, ci a raspunderii delictuale sau penale, dupa caz.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. 1864 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Asadar, săvârșirea unei fapte ilicite se refera la una din actiunile/omisiunile prevăzute limitativ de art 138 alin 1 din legea nr 85/2006.
Prin prejudiciu se intelege pasivul societatii debitoare aflate in insolventa ce nu a putut fi acoperit in cursul procedurii. Acestea sunt două condiții necesare, dar nu suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale. In plus, reclamantul trebuie să dovedească vinovatia paratului, precum si faptul că insolvența a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă delictuala. Legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a reglementat posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale după administrarea de dovezi privind săvârșirea faptelor menționate, al căror rezultat a fost insolvența societății sau a contribuit la ajungerea societatii in insolventa.
Referitor la fapta invocata si prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca paratul a dispus, in interes personal, continuarea unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp în care a fost săvârșită, precum si faptul ca aceasta fapta ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simpla continuare a unei activități nerentabile, care duce la insolvență nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada interesului personal.
Recurenta a susținut că pârâtul nu a solicitat declanșarea procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că acesta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal.
Totodată, dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat această stare, în timp ce neformularea cererii prevăzute de art. 27 din lege presupune o inacțiune a administratorului, ulterioară apariției insolvenței.
Concluzionând, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. și art. 8 din Legea nr. 85/2006, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 împotriva Sentinței civile nr.9162 din 5 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul G. T., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată in ședință publica, astăzi, 11.04.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
A. L. Z. D. V. D. M.
Grefier,
A.-G. S.
Red.Jud.ALZ/23.04.2014
Nr.ex.: 2
Fond: Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă
Președinte – Judecător sindic: S. C. V.
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 217/2014. Curtea de... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
