Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1806/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1806/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-10-2014 în dosarul nr. 3775/3/2013/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A CIVILĂ
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1868/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1806
Ședința publică de la 23 octombrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE L. C. S.
Judecător A. C.
Judecător C. M. N.
Grefier M. A. P.
********
Pe rol se află judecarea recursului declarat de recurenta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B., împotriva sentinței civile nr. 5392/27.05.2014, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât P. C..
La apelul nominal făcut în ședință publică părțile nu au răspuns.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că în cauză s-a solicitat judecarea în lipsă, după care,
Curtea, având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Asupra recursului, deliberând, constată următoarele:
La data de 13.02.2014, creditoarea-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. a depus cerere privind atragerea răspunderii personale a pârâtului P. C., cerere ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VII-a civilă, sub nr._ .
În motivarea cererii, creditoarea-reclamantă a arătat că pârâtul nu a predat documentele contabile ale societății, astfel încât nu a ținut contabilitatea potrivit legii.
În drept, creditoarea-reclamantă a invocat prevederile art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Prin sentința civilă nr. 5392 din 27.05.2014, pronunțată de către Tribunalul București, Secția a VII - a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. în contradictoriu cu pârâtul P. C..
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Întrucât răspunderea patrimonială reglementată de dispozițiile speciale ale Legii nr. 85/2006, derogatorii de la dispozițiile art. 73 din Legea nr. 31/1990, este o răspundere civilă de natură delictuală față de creditori, și nu contractuală ori delictuală față de debitorul persoană juridică, nu este prezumată existența niciuneia din condițiile răspunderii în discuție, iar dovada îndeplinirii acestor condiții este în sarcina probatorie a participantului la procedură care, promovând cererea de atragere a răspunderii (administratorul judiciar/lichidatorul, președintele comitetului creditorilor, creditorul desemnat de către adunarea creditorilor, ori, după caz, creditorul majoritar), are poziția procesuală de reclamant.
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat că reclamanta-creditoare nu a probat săvârșirea de către pârâtul P. C. a unor fapte ilicite care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 și nici că pârâtul, prin săvârșirea acestor ipotetice fapte, ar fi cauzat starea de insolvență a debitoarei, sens în care, nefiind întrunite toate condițiile de existență cumulative ale răspunderii patrimoniale prevăzute de art. 138 alin. 1 din lege, a respins cererea analizată, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile sus menționate, la 19.06.2014, data poștei, a formulat recurs reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B..
Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, Secția a V - a Civilă, la 06.08.2014.
În motivarea recursului, recurenta a susținut, în principal, următoarele aspecte:
Hotărârea instanței este netemeinica și nelegala, întrucât prin acțiunea formulata a probat toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile.
Astfel, fapta de care se face vinovat pârâtul în calitate de administrator constă în aceea că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu prevederile legale în vigoare, respectiv Legea nr. 82/1991, aspect ce reiese din refuzul de a preda documentele contabile ale societății lichidatorului.
Dispariția unor documente contabile sau neținerea unei evidențe contabile prezumă săvârșirea faptei de către administrator, care avea obligația de a conduce contabilitatea societății potrivit art. 1 și 5 din Legea nr. 82/1991.
Instanta de fond nu a apreciat corect și legal starea de fapt dedusa judecații, în condițiile în care prejudiciul cauzat de către debitoarea . în dauna creditorului DGRFP B. este în suma de 140.115 lei și este creat prin faptele fostului administrator care nu a ținut contabilitatea potrivit legii, a făcut să dispară unele documente sau a ținut o contabilitate fictivă.
Refuzul administratorului social de a depune la dosarul de faliment actele și informațiile prevăzute la art. 28 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 se încadrează în prevederile art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora organele de conducere sunt răspunzătoare întrucât au ținut o contabilitate fictivă sau au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Apreciază ca prin hotararea pronuntata instanta de fond a ingradit dreptul recurentei la un proces echitabil, refuzând sa faca aplicabilitatea art. 138 din Legea 85/2006 în condițiile în care prejudiciul creat se datoreaza în mod direct faptelor paratului.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 85/2006, art. 304 pct. 9 și 304 indice 1 Cod procedura civila.
Intimatul, legal citat, nu a formulat întâmpinare în recurs.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului asupra recursului, raportat la prevederile art. 304 indice 1 C. proc. civ. și prin prisma motivelor invocate, apreciază Curtea că acesta este nefondat și îl va respinge în consecință, conform art. 312 alin. 1 C., pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței, ”în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (…) d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.”
Conform prevederilor art. 129 alin. 1 teza finală C.proc.civ., părțile au obligația (…) să-și probeze pretențiile și apărările.
Motivele de recurs au un pronunțat caracter teoretic, cuprinzând susțineri cu caracter general și fără a se indica, raportat la situația de fapt concretă, mijloacele de probă ce dovedesc elementele răspunderii administratorului societății. Instanța de control judiciar este ținută să analizeze calea de atac doar în limitele motivelor invocate, fără a se putea substitui uneia sau alteia dintre părți, nici în ceea ce privește probele de administrat, nici în ceea ce privește criticile sau apărările de formulat.
În acest context, reține Curtea că natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută caracteristicile răspunderii civile delictuale, constituindu-se într-o răspundere specială. Fiind o răspundere delictuală, pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale acesteia, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.
În cauză, recurenta reclamantă nu a făcut în concret dovada susținerilor sale. Simpla invocare la modul general a dezinteresului și pasivității administratorului în ceea ce privește funcționarea persoanei juridice nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate, ci trebuie să se arate și să se probeze efectiv care sunt faptele săvârșite și care au condus la insolvența societății.
Curtea reține că prin reglementările din art. 138 din Legea nr. 85/2006 legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit în mod cert la ajungerea societății în stare de insolvență.
Nu este suficientă așadar existența unui prejudiciu ( faptul că societatea figurează în evidențele creditorilor cu debite neachitate), atâta vreme cât nu sunt dovedite în concret fapta ilicită, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția pârâtului, toate acestea în modalitățile reglementate de art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Ca atare, în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte în mod obiectiv care sunt activitățile efectuate de pârât, modalitatea în care s-au realizat, perioada de timp, și, nu în ultimul rând, faptul că acestea ar fi produs starea de insolvență, nu pot fi reținute ca dovedite nici fapta ilicită și nici legătura de cauzalitate.
Astfel, în cauză, recurenta nu a dovedit actele ce ar fi fost comise de pârât și care s-ar încadra în conținutul faptei ilicite a ținerii unei contabilități fictive ori în neconformitate cu legea și nici operațiunile materiale prin care pârâtul ar fi distrus ori ascuns documente contabile ale societății debitoare.
Împrejurarea că debitoarea nu a depus documentele financiar - contabile nu are valoarea unei prezumții a neținerii contabilității, a ținerii unei contabilități fictive sau în neconformitate cu legea, respectiv a sustragerii sau distrugerii documentelor contabile, câtă vreme nu este realizată proba concretă a acestor fapte limitativ stabilite de lege. În măsura în care legiuitorul ar fi intenționat atragerea răspunderii administratorilor pentru nerespectarea anumitor dispoziții ale legii contabilității, ar fi reglementat expres acest aspect în cuprinsul art. 138 din Legea nr. 85/2006. Instanțele trebuie însă să stabilească, de la caz la caz, dacă pârâtul administrator al societății a ținut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, ceea ce presupune probarea caracterului fictiv, a faptei de distrugere sau sustragere a actelor financiare, respectiv dovedirea ținerii contabilității cu încălcarea legii, indicându-se efectiv, în concret, care anume prevederi legale au fost încălcate și în ce mod, ceea ce, în cauză, recurenta nu a realizat.
Totodată, se impunea și dovedirea legăturii cauzale dintre fapte și prejudiciu - instalarea stării de insolvență tocmai ca efect al ținerii neconforme a contabilității, aspect de asemenea neacoperit din punct de vedere probator de către recurenta reclamantă.
Nedepunerea actelor contabile, faptă invocată de recurentă în justificarea pretențiilor sale, poate avea eventual consecința unei alte sancțiuni, însă prin ea însăși această omisiune, în mod obiectiv, nu poate constitui temei legal care să conducă la atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului, pentru suportarea pasivului debitoarei, ajunse în stare de insolvență, neîncadrându-se în prevederile stricte, limitative, ale art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Se mai reține și că răspunderea patrimonială reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este identică și nici nu se determină în corelație cu răspunderea administratorului față de societate, reglementată, printre altele, de art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990, sau cu răspunderea contractuală decurgând din contractul de mandat, prima nefiind atrasă decât atunci când sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, având o natură juridică delictuală, iar nu contractuală.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor articolului 312 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B., împotriva sentinței civile nr. 5392/27.05.2014, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât P. C., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.10.2014.
Președinte, L. C. S. | Judecător, A. C. | Judecător, C. M. N. |
Grefier, M. A. P. |
Red. Jud. L.C.S.
Thred. L.C.S./A.A./2 ex.
Tribunalul București, Secția a VII - a Civilă
Judecător sindic: B. A. E.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
