Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1118/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1118/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-04-2014 în dosarul nr. 853/3/2013/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 303/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1118/2014
Ședința publică de la 30 Aprilie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. G.
JUDECĂTOR V. D.
JUDECĂTOR A. P.
GREFIER M. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 împotriva sentinței civile nr. 9640 din data de 15.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul I. B. R..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care, se învederează instanței că recurenta prin cererea de recurs a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 C.p.c.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Reclamanta DGFP București în reprezentarea AFP Sector 3 a formulat cerere de atragere a răspunderii patrimoniale împotriva pârâtului I. B. R., aceasta fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VII-a Civilă, sub nr._, la data de 31.05.2013, solicitându-se obligarea pârâtului la suportarea pasivului societății debitoare . SRL.
În drept, au fost invocate prevederile art. 138 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 85/2006.
Prin sentința civilă nr. 9640 din 15.11.2013 instanța a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de reclamantul DGFPMB, în reprezentarea AFP Sector 3, în contradictoriu cu pârâtul I. B. R. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, judecătorul sindic a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 1169 cod civil și cu principiul general de drept – actori incumbit probation – reclamantul trebuia să dovedească existența cumulativă a elementelor generale și speciale ale răspunderii patrimoniale.
Din conținutul cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul rezultă că reclamantul se rezumă, în general, la invocarea unor aspecte teoretice privind angajarea răspunderii în condițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, fără să arate în concret care sunt faptele care se încadrează în aceste dispoziții.
Reclamantul nu numai că nu face dovada faptelor invocate din punct de vedere teoretic dar nici nu arată care este legătura de cauzalitate dintre încălcarea unor norme dintr-o lege specială și starea de insolvență a debitoarei.
Raportul cauzal trebuie să existe între vreuna dintre faptele prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 și starea de insolvență a debitorului, în sensul că prin săvârșirea unei asemenea fapte debitorul a ajuns în imposibilitatea de a acoperi datoriile exigibile.
S-a constatat că în speță, reclamanta a făcut doar afirmații generice referitoare la continuarea activității în interes personal, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 138 lit. c) și d) din lege.
O condiție esențială pentru angajarea răspunderii pentru fapta prevăzută de art. 138 lit. c) din lege, o reprezintă dovada “interesului personal”, în cauza nefiind făcută proba. Simpla continuare a unei activități nerentabile, care duce vădit la insolvență nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii dacă nu este făcută și dovada interesului personal.
În privința faptei prevăzută la art.138 lit. d) din lege s-a reținut că aceasta cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă reclamanta nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit.d) a art.138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar decât o parte din actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori ca nu a depus raportările contabile la organele fiscale, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, reclamanta creditoare nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat recurs Direcția G. Regionala a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sectorului 3 a Finanțelor Publice, în calitate de creditor majoritar în dosarul nr._ 13 privind pe debitoarea . SRL, solicitând modificarea în tot a sentinței civile nr.9640 din data de 15.11.2013, pronunțata de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a pârâtului I. B. R., și obligarea acestuia la suportarea pasivului societății debitoare
În motivare se arată că în speță, debitoarea nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute la art. 28 din legea insolvenței, deși lichidatorul judiciar a arătat în rapoartele de activitate depuse la dosar că a notificat atât societatea debitoare cât și administratorul acesteia cu privire la obligația depunerii documentelor contabile. Apreciază recurenta că nedepunerea de către debitoare a actelor contabile, conform dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 85/2006, instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea societății în încetare de plăți. În acest sens se arată și faptul că din verificările efectuate rezultă că reprezentanții legali ai debitoarei nu și-au îndeplinit cu regularitate obligațiile declarative în sensul că societatea nu a înregistrat situațiile financiare la organul fiscal în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură fiscală, ale Legii nr. 31/1990 și ale legii contabilității.
Se mai arată că prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Din modul în care a fost conceput acest text de lege rezultă că evidențierea existenței a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres și limitativ este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.
În cauză sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 și să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți. Astfel, administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. În acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limita pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
În această situație, formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Chiar și în situația în care starea de încetare de plați a societății debitoare se datorează unor cauze obiective, de natură economică, sau nerespectării obligațiilor contractuale ale unor parteneri de afaceri ai acesteia, răspunderea administratorilor debitoarei poate fi atrasă chiar și pentru culpa cea mai ușoară a acestora, atâta vreme cât ei sunt niște mandatari ai falitei și au obligația de a administra patrimoniul societății cu mai multă diligență decât propriile lor interese. O societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii acesteia manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.
Mai susține recurenta că, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 indice 1 Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate de recurentă precum și în considerarea dispozițiilor art.3041 Cod Procedură Civilă, Curtea apreciază că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, și nu este o răspundere contractuală.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
În privința faptei prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr.85/2006, recurenta susține că aceasta rezultă din dezinteresul manifestat de administratorul debitoarei în sensul achitării datoriilor acesteia, fapt ce ar fi accentuat incapacitatea de plată, ducând astfel la generarea stării de insolvență.
Curtea constată însă că activitatea nerentabilă și managementul defectuos, constând în dezinteresul total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății și lipsa eforturilor pozitive în redresarea acesteia, chiar dacă ar fi cauzat pierderi în patrimoniul debitoarei, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute în mod expres și limitativ de art.138 din lege și neputând fi asimilată cu fapta de a fi dispus, în interes personal, continuarea activității care ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
Răspunderea pârâtului nu se poate atrage dacă acesta nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art. 138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență.
În privința faptei reglementată de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr.85/2006, Curtea apreciază că neîntocmirea evidențelor contabile este de natură a face imposibilă stabilirea fenomenelor negative care au declanșat în final procedura insolvenței, și în nici un caz nu este de natură a dovedi în concret săvârșirea faptei prevăzută de lit. d). Aserțiunile recurentei, constând în prezumții simple, deduse din împrejurarea nedepunerii la dosar a documentelor contabile, chiar dacă ar fi de natură a crea o prezumție relativă, nesusținute de nici o altă probă concretă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 1169 C.civ., iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
De asemenea, angajarea răspunderii în temeiul art. 138 din Legea nr.85/2006 nu poate constitui o sancțiune pentru atitudinea procesuală a pârâtului intimat sau pentru refuzul de colaborare al acestuia cu lichidatorul judiciar, împrejurări oricum ulterioare intrării în insolvență.
Referitor la susținerea recurentei în sensul că în cauză ar fi incidente regulile răspunderii contractuale derivând din contractul de mandat al administratorului, Curtea constată că o astfel de răspundere poate fi angajată numai în relațiile administratorului cu societatea, cea care i-a dat mandatul de reprezentare. În relațiile cu terții însă, sunt aplicabile condițiile răspunderii civile delictuale, condiții a căror îndeplinire nu a fost dovedită de recurentă.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatului-pârât săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 împotriva sentinței civile nr. 9640 din data de 15.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul I. B. R. ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. G. V. D. A. P.
GREFIER
M. I.
Red.I.G./dact.I.G.
| ← Contestaţie. Decizia nr. 444/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
