Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1170/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1170/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-05-2014 în dosarul nr. 78225/3/2011/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 579/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr.1170
Ședința publică de la 15.05.2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE Ș. C. C.
Judecător C. M. N.
Judecător G. F. I.
Grefier P. I. L.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta - reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva Sentinței civile nr.9829/20.11.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata – pârâtă P. D. având ca obiect Legea nr.85/2006.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că numita Tănăsache C. a depus la dosar, prin Serviciul Registratură, precizări cu privire la domiciliul intimatei – pârâte.
Curtea, față de precizările depuse de numita Tănăsache C., constată că procedura de citare cu intimata – pârâtă este legal îndeplinită prin aplicarea art.98 C. de la 1865, nefiind notificată instanței schimbarea domiciliului de către intimata – pârâtă.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele :
1). Prin Sentința civilă nr.9829/20.11.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ s-a respins cererea formulată de reclamanta DGFPMB – în reprezentarea AFP SECTOR 1 în contradictoriu cu pârâta P. D. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
„Cererea formulată de creditoare se va respinge pentru următoarele argumente:
- Datorită condițiilor de fond și de formă instituite de legea insolvenței pentru angajarea răspunderii administratorului statutar în caz de insuficiență a activului îi conferă acesteia un caracter special care doar împrumută unele caracteristici ale răspunderii civile delictuale de drept comun.
- Această răspundere civilă delictuală specială poate fi activată doar în cadrul procedurii insolvenței, iar insuficiența activului este singurul mediu în care acest tip de răspundere se poate obiectiva.
- Caracterul special al acestei răspunderi este definit prin următoarele coordonate: - dimensiunea și caracterul prejudiciului ;
- caracterul limitative al faptelor ilicite care pot da naștere acestui prejudiciu și răspunderi ;
- subiectele prin care se manifestă calitatea procesulaă activă ;
- legătura de cauzalitate inedită dintre fapta imputată și starea de insolvență.
- Apoi, ajungerea societății în stare de insolvență justifică o răspundere patrimonială a administratorilor potrivit teoriei riscului profit. Cand societatea a ajuns în stare de insolvență, este firesc ca administratorului să i se atribuie povara datoriilor, fiindcă acolo unde a existat cândva un avantaj, trebuie să fie recunoscută și o obligație.
Cu privire la incidența în cauză a prevederilor art. 138 lit. c din lege se poate reține că starea de insolvență a debitoarei se datorează continuării unei activități, în interes personal, care ducea debitoarea la această stare.
Fapta constă în continuarea activității debitoarei în situația în care insolvența acesteia era „vădit prezumată”, in sensul că debitoarea nu și-a achitat datoriile scadente de mai mult de 30 de zile, având totodată obligația să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supusă dispozițiilor legii (art. 27 alin. 1).
-Dar organele de conducere sau de supraveghere nu au interesul să dispună sistarea activității debitoarei, întrucât interesul acestora este unul personal în continuarea activității pentru că mandatul lor este unul remunerat, fiind prezumat a fi cu titlu oneros.
-Obligația legală de a sista continuarea activității debitoarei și de a formula o cerere de deschiderea procedurii prevăzute de art.27 al.1 din lege, când insolvența este vădită, își găsește rațiunea că prin netergiversarea acestei stări, debitul insolvent ar putea fi reabilitat, iar neîndeplinirea acestei obligații rezidă în săvârșirea faptei prevăzute de art.138 lit.c, dar fapta poate întruni și elementele constitutive ale infracțiunii de bancrută simplă, prevăzută și pedepsită de art.143 al.1 din lege, dacă cererea de deschidere a procedurii depășește cu mai mult de 6 luni termenul prevăzută la art.27 și, deci, fapta este săvârșită înainte de deschiderea procedurii, și constă în continuarea activității debitoarei care înregistra pierderi în doi sau mai mulți ani consecutivi ( 3 ani prev. ca termen regresiv de lege), fără să se ia măsura unei infuzii de capital, sau să se stopeze așa cum s-a arătat această activitate.
-Creditoarea n-a arătat ce pierderi a înregistrat debitoarea în acest context și dacă această consistență ruinătoare a pârâtului a avut raport de cauzalitate cu starea de insolvență a debitoarei, rezumându-se numai la prezentarea aspectelor teoretice ale faptei delictuale menționate.
-Fapta nefiind dovedită prin nici un mijloc de probă nu poate nici să atragă răspunderea patrimonială a pârâtului și implicit că cererea se va respinge ca neîntemeiată.
Cu privire la incidenta prev.de art.138 lit.d din lege potrivit caruia fapta delictuala consta in tinerea unei contabilitati fictive, in disparitia unor documente contabile sau in tinerea unei contabilitati contrar legii, se poate arata urmatoarele:
- aceasta fapta ilicita se poate savarsi prin una din modalitatile:
a) tinerea unei contabilitati fictive ce consta in inregistrarea cu intentie, a unor date eronate in contabilitatea falitei de natura sa induca in eroare adevarata situatie financiara a debitorului cu scopul de a sustrage debitoarea de la controlul fiscal al statului si implicit de a frauda creditorii;
b) ascunderea unor documente contabile cat si prin distrugerea lor pentru a denatura situatia financiara a debitorului ;
c) netinerea contabilitatii in conformitate cu prevederile Legii 82/1991 privind contabilitatea si care impune conducerea contabilitatii proprii, respective contabilitatea financiara si contabilitatea de gestiune conform specificului activitatii, in partida dubla si cu intocmirea situaitilor financiare anuale pentru a oferi o imagine fidela a pozitiei financiare, a performantei financiare si a eficientei activitatilor desfasurate, respectiv pentru determinarea obligatiilor fiscale si financiare catre stat si tertele persoane cu care debitoarea s-a implicat in circuitul civil.
- Administratorul are obligatia de a duce la indeplinire contractul de mandat ce i-a fost incredintat in conditiile legii in materie, iar daca sunt mai multi administratori acestia sunt solidar raspunzatori pentru modul in care au tinut evidenta contabila, iar aceasta obligatie rezida din prevederile art.10 al.1 din Legea nr.82/1991.
- Dar nedepunerea actelor contabile prevazute de art.28 din lege nu duce neaparat la dovedirea faptei delictuale prev.de art.138 lit.d pentru ca din modul in care este formulat textul de lege se are in vedere fapta intentionala, care trebuie dovedita si nu prezumata, pentru ca nedepunerea situatiilor financiare poate constitui si contraventie asa cum prevad art.41 al.2 lit.e,f din legea nr.82/1991.
- Aceasta fapta delictuala trebuie raportata la activitatea desfasurata de debitor si la modul cum a fost sau nu inregistrata in contabilitatea debitoarei.
- Activitatea debitoarei, care a fost ruinatoare daca debitorul a ajuns la incetare de plati se putea evidentia din fisa sintetica pe platitor si care are regimul juridic al unui titlu executor
- In cauza nu s-a aratat ce activitati a desfasurat debitorul si daca omisiunea de a inregistra acestei activitati are legătura de cauzalitate cu debitorul ajuns in stare de insolventa, ci s-au facut numai referiri teoretice la fapta din reglementarile art.138 lit.d din lege.
Pentru aceste considerente si acest capat de cerere se va respinge ca neintemeiat”.
2). Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale și obligarea pârâtei la suportarea pasivului societății debitoare.
În motivarea recursului s-a arătat că împotriva debitoarei . SRL s-a deschis procedura falimentului, AFP SECTOR 1 fiind înscrisă în tabelele de creanțe cu suma de 4.987 lei.
Recurenta a invederat că a formulat cerere de atragere a răspunderii personale patrimoniale întemeiată pe dispozițiile art.138 al.1 lit.c,d din Legea nr.85/2006 care a fost respinsa de instanța de fond ca neîntemeiată intrucat nu a fost dovedita legatura de cauzalitate intre faptele invocate si ajungerea societatii in stare de insolventa.
S-a sustinut ca hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii (art.304 pct.9 C.), instanța de recurs urmând să examineze cauza sub toate aspecte (art.304/1 C.).
S-a menționat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.138 lit.c în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând datorii încă din anul 2006, așa cum rezultă din analiza bilanțului contabil depus la 31.12.2006, precum și din documentele existente în dosarul de executare silită.
S-a precizat că in vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art.27 din Legea nr.85/2006 în care se arată că "debitorul aflat in stare de insolvență este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, in termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență" si "va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă".
S-a arătat că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
S-a indicat că formularea unei cereri intemeiata pe dispozițiile Legii nr.85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot incalca, iar dispozițiile art.138 lit.c apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru incalcarea dispozițiilor art.27 din aceeași lege.
S-a mai învederat că sunt incidente și dispozițiile art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, debitoarea nedepunând bilanțuri contabile sau raportări contabile pentru perioada 2007 – 2011, omisiune care reprezintă o încălcare a dispozițiilor art.28 al.1 din Legea nr.82/1991.
S-a susținut că, potrivit art.198 al.1 și al.2, art.148 și art.73 lit.c din Legea nr.31/1990 rep., administratorii/asociații sunt solidari răspunzători pentru neținerea registrelor prevăzute de lege, iar conform art.10 din Legea nr.82/1991 răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității respective.
S-a menționat că lipsa actelor contabile și neîndeplinirea obligațiilor legale creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor și creditelor societății debitoare de către pârât în alte scopuri, care lasă să se înțeleagă o intenție de fraudare a legii cu scopul de a sustrage controlului statului activitatea generatoare de venituri a societății, precum și de a ascunde patrimoniul față de creditori.
S-a indicat că potrivit dispozițiilor art.72 din Legea nr.31/1990 cu modificările si completările ulterioare, "obligațiile si raspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat", or, conform art.374 Cod comercial, "mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins in actul constitutiv sau in hotararea adunarii generale si este acceptat prin semnarea in Registrul Comerțului"".
S-a precizat că acceptand desemnarea, administratorul stabileste un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, raspunzand nu numai pentru dol, dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atat . si . unei acțiuni, ori neluarea unei masuri atunci cand acea acțiune sau acea masura trebuie sa fie întreprinsa de o anumita persoana).
S-a învedera că, din coroborarea art.73 al.1 din Legea nr.31/1990 și art.10 al.1 din Legea nr.82/1991, rezultă implicit că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului societății comerciale, iar în aceste condiții, lipsa actelor cerute de lege constituie o premisă pentru atragerea răspunderii personale patrimoniale a organelor de conducere ale societății.
Recurenta a mai redat dispozițiile art.6 din Legea nr.82/1991.
S-a susținut că se creează astfel legătură de cauzalitate între fapta ilicita a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societatii.
S-a menționat că o societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii acesteia manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.
S-a indicat că este dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită, culpabilă pârâtei, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat creditorilor.
S-a învederat că fapta ilicită constă tocmai în omisiunea, inacțiunea, în neîndeplinirea unei activități, în speță, în nerespectarea dispozițiilor legale sus-menționate.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.299 și urm. C., art.138 lit.c și d din Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990.
În baza art.242 al.2 C. s-a solicitat judecata cauzei și în lipsă.
3). În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
4). Analizând recursul declarat, raportat la dispozițiile art.304 și 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Cu majoritate,
În primul rând, trebuie observat că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865.
Astfel, potrivit art.3 al.1 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după . acestuia.
Totodată, art.3 al.2 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, prevede că procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, (.....) înainte de . Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.
Din interpretarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 rezultă că orice cerere de atragere a răspunderii patrimoniale este o cerere aferentă procedurii insolvenței și are natura juridică a unei cereri incidentale.
În aceste condiții, cererea întemeiată pe art.138 din Legea nr.85/2006 urmează același regim juridic ca și cererea de deschidere a procedurii insolvenței.
În cauză, cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost formulată la data de 29.12.2011, iar procedura insolvenței a fost deschisă la data de 04.04.2012, anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă și a Legii nr.76/2012 (15.02.2013).
Prin urmare, în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865, conform art.3 al.2 din Legea nr.72/2012.
În al doilea rând, criticile recurentei referitoare la hotărârea primei instanțe nu sunt întemeiate, nefiind incidente dispozitiile art.304 pct.9 sau art.304/1 C..
I. Nu poate fi reținută susținerea recurentei – reclamante cu privire la natura juridică a răspunderii patrimoniale reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006.
Trebuie observat că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea uneia dintre faptele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Însă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere, respectiv prin comiterea uneia dintre faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006 să se fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Ca atare, această formă de răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuală.
Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece părtilor le revine, potrivit art.1169 din fostul cod civil (aplicabil în cauză), sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natură să atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolvenței trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție legală de vinovație și de răspundere.
II. Referitor la fapta prevazută de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, în mod corect prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor acestei dispoziții legale.
Nu a fost indicată în concret nicio acțiune sau faptă care ar conduce la concluzia că s-a dispus de către intimata – pârâtă, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
Împrejurarea că societatea debitoare a înregistrat debite și că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței la data la care a apărut starea de insolvență nu poate echivala cu incidența ipotezei reglementată de art.138 lit.c și nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Trebuie observat că derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționării unei societăți, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile.
Imposibilitatea de a face față plăților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorilor / asociaților, atâta timp cât aceasta se poate datora și unor cauze obiective, independente de voința acestora.
Curtea mai reține că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
În final, mai trebuie observat că faptele invocate de recurentă ar putea atrage răspunderea patrimonială doar dacă acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speță.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovație și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvență, nu se poate reține că sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale prevăzute de art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006.
III. Nu pot fi reținute susținerile recurentei referitoare la îndeplinirea condițiilor art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006.
Trebuie observat că art.138 lit.d din Legea nr.85/2006 cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
În cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi ținut o contabilitate fictivă sau că s-a făcut să dispară unele documente contabile.
Totodată, în lipsa unor probe certe, nu se poate asimila neîndeplinirea obligației de a ține contabilitate în conformitate cu legea cu împrejurarea că nu au fost depuse la dosar toate actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu au fost depuse toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC.
De altfel, refuzul reprezentanților societății debitoare de a pune la dispoziția judecătorului – sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului documentele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 constituie infracțiune, astfel că recurenta are posibilitatea de a formula o plângere penală dacă are elemente că s-ar fi comis o astfel de infracțiune.
Mai mult, în ceea ce privește obligația administratorilor de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acestei obligații să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Asadar, împrejurarea că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Or, recurenta nu a făcut dovada acestei legături de cauzalitate.
Pentru aceste considerente, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prevazute de art.304 coroborat cu art.3041 C., Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art.312 al.1 C., urmează să respingă recursul formulat de recurenta – reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE ca nefondat.
Cu opinia separată a domnului judecător G. F. I. în sensul admiterii recursului, modificării sentinței recurate și instituirii răspunderii patrimoniale a pârâtului pentru pasivul neacoperit al debitoarei.
Ex-administrator al debitoarei . SRL începând cu martie 2003 este pârâtul (f.7 dosar insolvență, extras Registrul Comerțului) care nu și-a îndeplinit obligația de a depune la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006. Din faptul că deși notificat pârâtul nu a depus actele contabile ale societății debitoare rezultă că nu a ținut contabilitatea acesteia (obligație ce îi revenea potrivit legii).
În ceea ce privește neținerea contabilității în conformitate cu legea, aceasta este într-adevăr dovedită sub aspectul existenței faptului ilicit prin însăși nerespectarea obligației de predare a contabilității la momentul intrării în insolvență, aspectul „predării” făcând parte, cum e logic, din obligația de ținere a contabilității, nefiind nevoie de aplicarea unor prezumții simple pentru asta. Chiar dacă ar fi nevoie de aplicarea art. 1203 Cod civil, aceasta ar fi oricum evidentă și suficientă pentru a proba fapta ilicită, din moment ce, dacă ar fi fost contabilitatea corect ținută, pârâtul nu ar fi avut niciun motiv să nu depună actele contabile.
D. fiind că obligația ținerii contabilității este o obligație de rezultat, lipsa rezultatului lasă să se prezume vinovăția destinatarului obligației, adică a pârâtului. Fiind vorba de o răspundere delictuală nu are relevanță pentru aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006 tipul de vinovăție (intenție sau culpă), însă instanța apreciază că în cauză pârâtul a acționat cu intenție. Această concluzie se desprinde și din durata mare de timp a neîndeplinirii obligației (bilanțurile contabile nu au mai fost depuse începând cu 2006). Astfel culpa este o atitudine subiectivă care nu poate dura atât de mult timp, căci nu se poate susține în mod rezonabil că pârâtul a uitat timp de peste 4 ani de zile să țină și să depună actele contabile. De asemenea, după cum am arătat, actele contabile nu au fost depuse nici măcar în cadrul prezentului demers judiciar ceea ce lasă indubitabil să se observe intenția.
Prejudiciul produs constă în pasivul rămas neacoperit în urma parcurgerii procedurii insolvenței, adică cei 175.385 lei (conform tabel definitiv creanțe f. 93 dosar insolvență).
Legătura de cauzalitate este cerută de art. 138 din Legea nr. 85/2006 prin aceea că fapta imputată trebuie să fi cauzat insolvența.
În primul rând trebuie menționat că ideea cauzării unui anumit efect (deci inclusiv cauzarea stării de insolvență) nu se rezumă la depistarea unei cauze unice și nici măcar la determinarea cauzei celei mai importante. Stabilirea unei cauze necesare (chiar dacă nu și suficiente) asigură existența unui lanț cauzal. În plus trebuie afirmat că dacă legea (art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006) a prevăzut că neținerea contabilității este una din faptele care pot constitui temei al angajării răspunderii patrimoniale de sine stătător (adică și singură) rezultă că legiuitorul însuși, în abstract, a considerat că neținerea contabilității poate și singură să creeze un lanț cauzal spre starea de insolvență.
Într-adevăr contabilitatea nu are doar un rol pur fiscal (pentru stabilirea impozitelor și taxelor), ci are ca primă rațiune păstrarea evidențelor economice ale societății comerciale respective tocmai pentru a fi posibil în orice moment a se analiza și a reacționa, dacă e cazul, la dificultățile ce apar în gestionarea patrimoniului societății. Continuarea unei activități economice fără a ține vreo evidență este logic că poate determina apariția situației când datoriile depășesc lichiditățile, adică apariția insolvenței. Aceasta este cauzalitatea și în speța de față. Lipsa oricărei reacții a pârâtului pe parcursul procedurii insolvenței societății debitoare întărește deducția exprimată mai sus. Un element care susține acest lanț cauzal este cel temporal, în sensul că neținerea contabilității cuprinde în timp perioada în care s-a instalat insolvența pentru că este contemporană datoriilor neplătite; peste 95% din acestea reprezintă creanțe fiscale compuse din aproximativ 70.000 lei debite principale pentru activitatea anterioară lui 2010 (pentru că titlurile executorii și somațiile au fost emise în 2010), restul până la 175.000 lei fiind dobânzi și penalități. Cuantumul sumelor (creanțelor fiscale) neplătite și diversitatea acestora raportat la obiectul de activitate al debitoarei (vezi raport cauze f. 70 dosar insolvență) ce consta în fabricarea de diferite sortimente de ciorapi demonstrează că debitoarea a desfășurat o activitate comercială efectivă și destul de însemnată. În atare condiții neținerea contabilității este cu atât mai gravă și apare deci ca una din cauzele care au condus la insolvență.
Fiind astfel întrunite elementele răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, anume cea prevăzută de art. 138 lit. d, vinovăție, prejudiciu și legătură de cauzalitate) consider că soluția ce trebuia pronunțată era de admitere a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu majoritate,
Respinge recursul declarat de recurenta – reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE (cu sediul în București, . Gerota, nr.13, sector 2) împotriva Sentinței civile nr.9829/20.11.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata – pârâtă P. D. (cu domiciliul în București, ., ., .) ca nefondat.
Cu opinia separată a domnului judecător G. F. I. în sensul admiterii recursului declarat de recurenta – reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva Sentinței civile nr.9829/20.11.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata – pârâtă P. D., modificării sentinței și instituirii răspunderii patrimoniale a pârâtei.
Irevocabilă.
Pronunțată in ședință publică, azi 15.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Ș. C. C. C. M. N. G. F. I.
GREFIER
I. L. P.
Red./tehn.jud.Ș.C.C.
2ex./04.06.2014
Jud. fond: M. M. - TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A VII A CIV
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
