Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1020/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1020/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-04-2014 în dosarul nr. 2056/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 232/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1020/2014
Ședința publică de la 16 Aprilie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE V. D.
JUDECĂTOR A. P.
JUDECĂTOR I. G.
GREFIER M. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 împotriva sentinței civile nr. 8095/09.10.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata T. C. L. M..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care se învederează instanței că recurenta prin cererea de recurs a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 C.p.c.
Curtea, având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA
Constată că, prin sentința civilă nr. 8095/09.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ 10/a1, s-a respins cererea formulată de ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, în calitate de creditor majoritar, privind atragerea răspunderii pârâtei T. C. L. M., în calitate de fost administrator al debitoarei . MEDIULUI SRL.
Pentru a pronunța această soluție, judecătorul-sindic a apreciat că nu sunt elemente care să poată fi încadrate în situația prevăzută de art.138 lit. c) și d) al Legii nr. 85/2006.
Răspunderea reglementată de Legea nr. 85/2006 este de natură delictuală și pentru a fi antrenată trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ., respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa. Legea nu prezumă nici unul din elementele răspunderii persoanelor care pot sta în judecată, în baza art. 138 din lege, iar părțile trebuie să facă dovada celor afirmate conform art. 1169 C.civ.
Pentru aplicarea art.138 lit. c) din lege, creditorul trebuia să explice în ce au constat faptele, activitățile desfășurate de administrator în interes personal și care ar fi dus în mod inevitabil debitorul la încetarea de plăți, nefiind suficiente argumentele potrivit cărora administratorul a dat dovadă de pasivitate în recuperarea creanțelor și în achitarea datoriilor acumulate.
Dezinteresul și managementul defectuos invocate de reclamantă la modul foarte general, chiar dacă ar fi cauzat pierderi în patrimoniul debitoarei nu constituie o cauză de tragere a răspunderii neregăsindu-se printre cele prevăzute de art.138 din lege.
Nedepunerea diligențelor pentru recuperarea creanțelor și pentru achitarea la scadență a datoriilor nu se circumscriu prevederilor art.138 lit. c) din legea insolvenței, neputându-se prezuma că aceste fapte au generat starea de insolvență.
Pentru aplicarea art.138 lit. d), trebuia dovedit că a fost ținută o contabilitate fictivă, că au dispărut documente contabile sau nu a fost ținută contabilitatea în conformitate cu legea.
În cauză, s-a afirmat că evidența contabilă nu a fost predată lichidatorului, care nu a putut analiza activitățile desfășurate de debitor și nici modul în care a fost condusă contabilitatea, și nedepunerea situațiilor financiare la instituțiile abilitate dar niciuna dintre acestea nu putea fi asimilată neîndeplinirii obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea.
Reclamanta nu a făcut nici o referire la modalitatea în care pârâta a cauzat starea de insolvență a societății prin nedepunerea situațiilor financiare anuale.
Împotriva acestei sentințe, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 a declarat recurs, solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii și obligării pârâtei la suportarea pasivului debitoarei.
În motivare, recurenta a susținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, organele de conducere manifestând un dezinteres total în ceea ce privește condițiile minime de funcționare a unei societăți comerciale și continuând activitatea, deși starea de încetare de plăți era evidentă, situație ce a condus la înregistrarea unor datorii scadente neonorate și constituie premisa obligării la plată a persoanei responsabile.
Recurenta a arătat că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, care operează pentru cea mai ușoară culpă, dezinteresul arătat de administratorul societății în ceea ce privește funcționarea normală a societății și gestionarea cu atenție a patrimoniului determinând prejudicierea creditorilor prin neplata datoriilor.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapte și starea de insolvență, recurenta a apreciat că legiuitorul a instituit o prezumție legală de existență a acesteia, fiind suficientă dovedirea săvârșirii unei fapte enumerate în art. 138 din legea nr. 85/2006.
Totodată, recurenta a arătat că răspunderea intimatei, privită prin prisma dispozițiilor referitoare la mandatul cu caracter oneros, ar trebui apreciată in abstracto, cu mai multă rigurozitate, în sensul că aceasta devine aplicabilă chiar și în situația în care fapta sa a constituit doar o condiție favorabilă pentru realizarea efectului constând în aducerea societății în stare de insolvență și că legătura de cauzalitate între fapta reclamată și ajungerea societății în stare de insolvență este dată tocmai de dezinteresul manifestat de fostul administrator în bunul mers al societății.
În drept, recurenta a arătat că instanța de fond a pronunțat sentința atacată cu aplicarea greșită a legii și a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.p.civ. și a solicitat reanalizarea cauzei sub toate aspectele conform art. 3041 C.p.civ.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, Curtea apreciază nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Astfel, faptele ilicite trebuie să aparțină persoanelor desemnate în organele de conducere ale societății debitoare, să se regăsească în rândul celor enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 și să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurenta a susținut aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textele de lege menționate mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.
Astfel, pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 138 lit. c) din lege, recurenta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâta a decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți. În acest cadru, recurenta a declarat că pârâta nu a recurs la posibilitatea declanșării procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că aceasta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal.
Pe de altă parte, potrivit art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic putea dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin aceea că ar fi ținut o contabilitate fictivă, ar fi făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Recurenta a afirmat că intimata se face vinovată de fapta prevăzută de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, prin neîndeplinirea în mod constant a obligației de a depunere a bilanțurilor contabile sau a declarațiilor privind obligațiile de plată către bugetul de stat. Or, recurenta nu a dovedit că nedepunerea la organele fiscale a acestor declarații și bilanțuri contabile ar fi determinat apariția insolvenței.
De asemenea, apreciem că nedepunerea actelor contabile în dosarul de insolvență și neasigurarea publicității acestora nu pot fi asimilate neîndeplinirii obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea și nu sunt de natură să determine apariția insolvenței, pentru a se face aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, aceste fapte constituind o contravenție în conformitate cu dispozițiile legii contabilității, sancționată ca atare.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, recurenta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimat a faptelor reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre acestea și ajungerea societății în stare de insolvență, cerință nerealizată în cauză.
Simplele aserțiuni ale recurentei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 1169 C.civ., iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatei săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. c) sau d) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 312 (1) C.p.civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 împotriva sentinței civile nr. 8095/09.10.2013 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimata T. C. L. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR JUDECĂTOR,
V. D. A. P. I. G.
GREFIER,
M. I.
Red. /Dact. – VD / Ex.: 2
Judecător fond: M. M.
Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă
| ← Acţiune în anulare. Decizia nr. 1338/2014. Curtea de Apel... | Procedura insolvenţei – societăţi pe acţiuni. Decizia nr.... → |
|---|
