Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 393/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 393/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-02-2014 în dosarul nr. 17241/3/2010/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2921/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
Decizia civilă nr. 393
Ședința publică de la 18 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE P. P.
JUDECĂTOR E. S. R.
JUDECĂTOR M. P.
GREFIER I. L. P.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 3 împotriva sentinței civile nr. 4958/20.05.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII a civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul pârât I. V..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat Curtea reține cauza în pronunțare, văzând că s-a judecarea cauzei în lipsă potrivit dispozițiilor articolului 242 alineat 2 Cod procedură civilă.
CURTEA,
Asupra cauzei civile de față:
Prin sentința civilă nr. 4958/20.05.2013 pronunțată de Tribunalului București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI împotriva pârâtului I. V., cerere având ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale în baza art. 138 lit. c) din legea nr. 85/2006.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorul-sindic a reținut, în esență, că angajarea răspunderii nu operează automat pentru ajungerea în încetare de plăți, ci doar în situațiile în care continuarea activității ce a determinat încetarea de plăți a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere. Mai mult, pentru ca aceste fapte să poată determina atragerea răspunderii patrimoniale este necesar să se dovedească că ele au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speță.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta-creditoare DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3, recurs ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub același nr. unic.
În motivarea recursului recurenta-creditoare a arătat că, prin continuarea unei activități ineficiente, reprezentanții debitoarei au încălcat prevederile art. 27 din Legea 85/2006; or, formularea cererii prevăzute de art. 27 nu constituie o opțiune, ci o obligație a debitorului.
Se mai arată că răspunderea reglementată de art. 138 este o răspundere contractuală, administratorul fiind considerat culpabil fără a se mai produce dovezi împotriva acestuia. Neîndeplinirea obligațiilor legale creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor și creditelor societății debitoare de către pârâți în alte scopuri, dovedește culpa acestora în ajungerea societății debitoare în incapacitate de plată.
În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304/1 C., Legea 31/1990.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate și sub toate aspectele în lumina dispozițiilor art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține că:
Potrivit art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, Legea insolvenței,” În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte(…)
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;
Potrivit art. 129 alin.1 C.proc.civ., teza finală, părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, (…) să își probeze pretențiile și apărările.
Astfel, conform textului legal menționat, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență, să fie suportat de către membrii organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin una din faptele enumerate limitativ de lege.
Natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută caracteristicile răspunderii delictuale, fiind o răspundere specială. Fiind o răspundere delictuală pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.
Analizând motivele invocate de recurenta se constată, având în vedere dispozițiile legale menționate, că Tribunalul a reținut în mod corect că în cauză nu există elemente probatorii de natură să ducă la aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Curtea reține, sub aspectul faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr.85/2006, că recurenta, deși a invocat aceste prevederi nu a indicat în concret prin care fapte săvârșite de către administrator - pârât în cauză - s-ar fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Faptul că, într-adevăr, potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 “Debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență " nu este suficient pentru lămurirea legăturii de cauzalitate cu starea de insolvență a societății sau cu parte sau întreg prejudiciul cauzat.
De asemenea, dezinteresul și pasivitatea administratorului, aspecte invocate de către recurentă, nu pot fi reținute ca echivalând cu dispunerea continuării în interes personal a activității, având ca rezultat încetarea de plăți, faptă reținută de lit. c a art. 138; de altfel recurenta nu numai că nu a probat, dar nici nu a invocat/indicat activitățile care ar fi continuat în interes personal. Simpla nedeclarare la timp a insolvenței nu poate echivala cu fapta indicată de art. 138 alin. 1 lit. c atât timp cât, de la momentul insolvenței reale (iar nu declarate), activitatea putea înceta de facto.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca nerespecatrea obligației din art. 27 să atragă per se răspunderea prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din legea 85/2006, ar fi fost foarte facil să indice acest lucru. Cum nu a făcut-o, este evident că între respectiva nerespectare (faptă ilicită), starea de insolvență și cuantumului indicat al prejudiciului trebuie să se probeze o legătură de cauzalitate, în condițiile art. 1169 cod civil din 1864 (de partea care o invocă).
Deși, așa cum am arătat nu s-a probat existența legăturii de cauzalitate între faptele invocate și prejudiciul invocat (și nici măcar comiterea faptei ilicite, respectiv continuarea activității (efectivă) în interes propriu) instanța va analiza pe scurt și susținerile privind tipul de răspundere (invocat de recurentă drept contractuală) pentru o cât mai exhaustivă înțelegere a situației de speță.
Astfel, cum am indicat mai sus în analiza recursului, tipul de răspundere nu poate fi decât delictuală, pârâtul fiind “acuzat” de comiterea de delicte civile, iar nu de neexecutarea unor obligații contractuale.
Recurenta face o gravă confuzie între calitatea de mandatar al debitoarei, acceptată de pârât (deci între existența raporturilor contractuale între pârât și debitoare) cu existența a raporturilor contractuale dintre ea și pârât (nu indică aceste raporturi, nici prin ce și-ar fi manifestat vreodată voința ea și pârâtul să intre în raporturi contractuale, etc.). Astfel, între creditor și pârâtul-administrator nu există nici măcar premisa răspunderii contractuale, respectiv existența unor raporturi contractuale între ei, astfel încât orice act invocat drept ilicit și prejudiciabil pentru recurenta-creditoare, presupus a fi făcut de pârât, nu poate atrage decât răspunderea delictuală, situație în care nu se prezumă niciun aspect al răspunderii (nici vinovăția).
Pentru acestea considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor articolului 312 alin. 1 C.proc.civ., urmează să respingă ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de creditoarea reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 3 împotriva sentinței civile nr. 4958/20.05.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII a civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul pârât I. V..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 18.02.2014.
Președinte, P. P. | Judecător, E.-S. R. | Judecător, M. P. |
Grefier, I. L. P. |
Red. Jud. PP
Tehnoredactat: PP
2 ex./02.04.2014
Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă
Jud. sindic: P. N.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|








