Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 571/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 571/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-02-2014 în dosarul nr. 1348/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.571
Ședința publică de la 21 februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. L. Z.
JUDECĂTOR D. V.
JUDECĂTOR D. M.
GREFIER A.-G. S.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 5 împotriva sentinței civile nr.6779 din 3 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul N. D. C..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Curtea constată că nu sunt probe noi de administrat și, apreciind cauza în stare de judecată, rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberand, retine urmatoarele:
Prin sentinta civila nr.6779 din 3 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulată de reclamanta D. G. A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI in reprezentarea ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 5 în contradictoriu cu pârâtul N. D. C..
In motivare, s-a retinut ca, pentru a putea fi atrasă răspunderea membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este necesar a fi fost săvârșite anumite fapte prevăzute expres de lege și care să fi condus la ajungerea societății în încetare de plăți.
În aceste condiții, lipsa de diligență manifestată de către administratorul statutar sau modul defectuos de conducere al activității nu este de natură a genera transferarea obligațiilor societății asupra membrilor organelor de conducere.
În esență, răspunderea organelor de conducere reprezintă o răspundere delictuală generată de săvârșirea unor fapte, care, prin natura lor, conduc la deturnarea activității societății de la realizarea scopului pentru care a luat ființă și prin care se urmărește satisfacerea unui interes personal al acestora sau al unui terț.
Astfel, pentru a putea fi atrasă răspunderea este necesar a se face dovada tuturor elementelor prevăzute de art. 998-999 Cod civil, respectiv existența unei fapte, din cele enumerate limitativ de art. 138 din Legea nr. 85/2006, a vinovăției și a raportului de cauzalitate între faptă și starea de insolvență.
Creditoarea a invocat pe de o parte dispozițiile art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, conform cărora răspunderea organelor de conducere poate fi atrasă în condițiile în care membrii acestora au generat starea de incapacitate de plată prin continuarea, în interes personal, a activității care conducea, în mod vădit, la încetare de plăți.
Societatea debitoare a fost înființată în anul 2002, pârâtul având calitatea de asociatși administrator.
După deschiderea procedurii insovenței lichidatorului judiciar nu a putut intra în posesia actelor contabile, astfel încât a analizat bilanțurile contabile depuse de către debitoare la organele fiscale, constatând faptul că ultima raportare financiară datează din primul semestru al anului 2007 .
Din perspectiva săvârșirii faptei prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, creditoarea a invocat în mod generic existența unui management defectuos și omisiunea formulării de către debitoarea însăși a unei cereri de declanșare a procedurii insolvenței, fără indicarea unor date concrete din care să rezulte continuarea unei activități având un caracter vădit neprofitabil pentru o perioadă lungă de timp, pentru satisfacerea unui interes personal.
În acest context, din probele administrate și datele avute la dispoziție, nu se poate reține săvâșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, respectiv continuarea în interes personal a unei activități care conducea în mod vădit la încetare de plăți.
Omisiunea formulării unei cereri de deschidere a procedurii de către administratorul statutar în condițiile art. 27 din Legea nr. 85/2006 are relevanță din punct de vedere al posibilității antrenării răspunderii pentru pasivul societății numai în măsura în care debitorul ar fi continuat după . plată o activitate neprofitabilă în interesul personal al organelor de conducere, ceea ce în cazul de față nu s-a dovedit.
Reclamanta invocă incidența dispozițiilor art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, care presupune săvârșirea de către membrii organelor de conducere a unora dintre următoarele fapte: au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară acte contabile sau nu au ținut o contabilitate în conformitate cu legea.
Potrivit art. 27 alin 1 din Legea nr. 31/1990 raportat la art. 196 alin 1 și art. 73 alin 1 din Legea nr. 31/1990 administratorilor le incumbă obligația ținerii unei evidențe contabile în conformitate cu dispozițiile legale.
Încălcarea acestei obligații poate fi de natură a conduce la angajarea unor diferite forme de atragere a răspunderii, care includ răspunderea penală sau contravențională.
Spre de deosebire de astfel de tipuri de răspundere, care nu implică în mod obligatoriu dovedirea unui prejudiciu, în condițiile în care s-a considerat de legiuitor că fapta prin ea însăși prezintă un grad de pericol social suficient pentru a fi sancționată în acest mod, din punct de vedere al răspunderii civile reglementate de art.138 din Legea nr. 85/2006, este necesar a se dovedi nu numai săvârșirea faptei, respectiv neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, ci și existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, respectiv cauzarea sau accentuarea stării de insolvență a societății, fapt nedovedit de probele administrate în cauză.
Nedepunerea declarațiilor lunare privind obligațiile de plată către bugetul de stat nu constituie un temei al aplicării prevederilor art. 138 lit d din Legea nr. 85/2006, neconstituind o încălcare a normelor privind ținerea evidenței contabile, ci a obligațiilor prevăzute de legislația fiscală, care conduce la aplicarea sancțiunilor specifice.
Impotriva acestei sentinte, la data de 20.10.2013, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 5, a formulat recurs, prin care solicita admiterea recursului, modificarea sentinței recurate si pe fond admiterea cererii formulate si obligarea paratului N. D. C. sa suporte pasivul societății debitoare.
In motivare, se arata ca hotărârea judecătoreasca de mai sus este pronunțata cu aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 din Codul de Procedura Civila).
In considerentele hotărâri recurate, instanța retine ca, pentru a putea fi atrasa răspunderea, in condițiile art. 138 din lege, este necesar sa fie indeplinite patru condiții: prejudiciul, fapta ilicita, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu si vinovăția persoanelor avizate.
De asemenea instanța retine faptul ca, nu s-a făcut dovada privind tinerea contabilității si aducerea societății in stare de încetare de plați.
Insa, pentru angajarea acestui tip de răspundere este necesara întrunirea a doua condiții cumulative: starea de insolventa a societății debitoarei si săvârșirea de către persoanele vizate, a uneia din faptele expres si limitativ prevăzute de lege.
F. de aceste considerente, se învedereaza ca, atâta timp cat declarațiile privind obligațiile fiscale nu au fost depuse, conform obligației legale, la organul fiscal teritorial, rezulta clar ca nu a fost ținuta contabilitatea in conformitate cu legea, fiind îndeplinite cerințele art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei.
In conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 82/1991 republicata, "răspunderea pentru organizarea si conducerea contabilității la persoanele juridice revine administratorului".
Or, in cazul răspunderii contractuale, culpa paraților este prezumata potrivit art.1082 cod civil raportat la art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006.
Potrivit art.1 din Legea nr.82/1991: "Societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste si celelalte persoane juridice au obligația sâ organizeze si sâ conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi, si contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activității.
Se menționeaza ca obligativitatea întocmirii si depunerii bilanțurilor/raportări contabile semestriale este prevăzuta in Legea nr.31/1990, privind societățile comerciale, precum si in Legea contabilității nr. 82/1991 ( art. 27 alin. 1).
Prin rapoartele de activitate depuse la dosar de lichidatorul judiciar, rezulta ca paratul sus menționat nu a prezentat toate documentele prevăzute de art. 28 din legea insolventei, din care reiese concluzia ca in cauza nu au fost respectate dispozițiile art. 1 si art. 5 din Legea nr. 82/1991, republicata.
Potrivit principiilor dreptului civil, pentru a se solicita răspunderea civila a unei persoane este necesar sa se dovedească raportul de cauzalitate dintre fapta culpabila a persoanei respective si prejudiciul cauzat.
Din rapoartele lichidatorului judiciar s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicita, culpabila a administratorului, constând in dezinteresul arătat in ceea ce privește funcționarea normala si in condiții de legalitate a societății si prejudiciul cauzat creditorilor prin neplata datoriilor către aceștia.
Creditorii au suferit un prejudiciu a cărei existenta certa este stabilita prin constatarea de către tribunal a faptului ca debitoarea .. a ajuns in încetare de plați si ca împotriva acesteia a fost declanșata procedura falimentului.
Acumularea de datorii si alte restante neachitate la termen, opinam faptul ca, administratorul a omis cu buna știința, de îndata ce a observat ca societatea se afla in iminenta stare de plați, sa solicite declanșarea procedurii de reorganizare judiciara a societății.
Aflându-ne pe tărâmul răspunderii civile contractuale culpa este prezumata potrivit art. 1082 Cod Civil, iar răspunderea trebuie apreciata in abstracto, cu mai multa rigurozitate avându-se in vedere ca s-a acționat in temeiul unui mandat comercial.
Acesta este raportul de cauzalitate intre fapta culpabila a administratorului, constând in nerespectarea si neaplicarea legii si prejudiciul adus creditorilor prin . societății.
In cazul de fata, inacțiunea consta in nerespectarea dispozițiilor referitoare la obligația tinerii contabilității, in special, in nerespectarea prevederilor Legii nr. 82/1991, Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale.
Din modul in care a fost conceput textul art.138 lit.d) din Legea nr.85/2006, rezulta ca simplul fapt ca acesta a dispus in interes personal continuarea unei activități care ducea in mod vădit societatea in incetare de plați este suficient pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale fara a mai fi nevoie de a proba elementele ce compun răspunderea civila obișnuita.
De asemenea, inacțiunea constând in nerespectarea dispozițiilor legale privind obligația tinerii contabilității este evidenta prin nedepunerea actelor contabile prevăzute la art.28 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei, care echivalează cu o determinare a dispariției lor, conducând la concluzia ca s-a intenționat sa se ascundă modul in care au fost folosite bunurile societății, cat si disponibilitățile bănești ale societății debitoare.
Cu privire la interpretarea dispozițiilor lit. c) trebuie plecat de la scopul urmărit de legiuitor atunci cand a edictat norma de drept analizata.
Astfel scopul edictarii acestei norme este acela de a determina apariția si menținerea unui climat economic sănătos, intemeiat pe doua principii fata de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv principiul apărării drepturilor creditorilor societăților comerciale fata de faptele administratorilor acestora care nu iau masurile cerute de lege in cazul in care societatea se afla in încetare de plați si principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
In vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art.27 din legea insolventei in care se arata ca "debitorul aflat in stare de insolventa este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, in termen de maximum 30 zile de la apariția stării de insolventa" si ca "va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi si debitorul in cazul căruia apariția stării de insolventa este iminenta."
Rezulta ca administratorii unei societăți sunt obligați sa solicite ei însuși aplicarea dispozițiilor legii insolventei, nu numai in situația apariției stării de incetare de plați, ci chiar si in situația in care aceasta stare este iminenta.
In acest sens, pentru acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limita pentru depunerea cererii, respectiv 30 zile de la apariția stării de insolventa. In aceasta situație, formularea unei cereri întemeiata pe dispozițiile Legii nr.85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încalcă, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Fapta ilicita a administratorilor societății consta in exercitarea unui management defectuos, in sensul ca a dispus continuarea unei activități care ducea in mod vădit societatea debitoare in starea de insolventa, iar dovada acesteia rezulta implicit din simpla ajungere a debitorului in incapacitate de plata.
Cu privire la prejudiciul cauzat creditorilor, acesta deriva din starea de insolventa a debitorului si consta in imposibilitatea recuperării integrale, in condițiile normale si la scadenta a datoriilor, astfel cum rezulta din tabelul obligațiilor debitoarei.
Legătura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu consta in dezinteresul arătat in ceea ce privește funcționarea normala si in condiții de legalitate a societății.
Se apreciaza ca, in vederea unei juste soluționări a cauzei, instanța de judecata ar trebui sa aibă in vedere atât informațiile transmise de către instituție, cat si informațiile suplimentare prezentate de către lichidatorul judiciar prin rapoartele sale de activitate referitor la modul in care administratorul societății debitoare si-a îndeplinit obligațiile legale in ceea ce privește organizarea si conducerea contabilității pe tot parcursul desfășurării activității de comerț.
In drept, se invoca dispozitiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei, ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările si completările ulterioare, ale legii nr 82/1991 si OG nr 92/2003.
In temeiul art. 242. alin. 2 cod procedura civila, se solicita judecare cauzei si in lipsa.
Prezentul recurs este scutit de plata taxelor de timbru si timbru judiciar, in conformitate cu dispozițiile art. 229 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, cu modificările si completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare.
Intimatul nu a depus intampinare.
Curtea nu a administrat inscrisuri noi, nefiind depuse.
Asupra recursului, examinand hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, precum si a dispozitiilor art 304¹ Cod Pr Civ (1865), Curtea apreciază nefondata calea de atac, pentru următoarele considerente:
Creditoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 138 lit. c) si d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, susținând că pârâtul-intimat a dispus continuarea unei activități care ducea in mod vădit la insolventa iminenta si nu s-a adresat instantei pentru a solicita aplicarea legii insolventei, respectiv nu a depus bilanturile/raportarile contabile la organul fiscal teritorial si nici actele prevazute de art 28 din Legea nr 85/2006.
Prealabil, trebuie stabilita natura răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, avand in vedere ca, prin prezentul recurs, recurenta face referire la mandatul comercial si la prezumtia de culpa in sarcina paratului.
Natura juridică a răspunderii instituite de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Astfel, aceasta raspundere se angajeaza nu in baza contractului de mandat incheiat intre societate si membri din conducere, ci a faptelor ilicite limitativ prevazute. De altfel, ca sa opereze o raspundere contractuala este necesar sa existe un contract intre partea care a suferit un prejudiciu (prin incalcarea clauzelor contractuale) si celalalt co-contractant, care a produs prejudiciu. Or, in speta, intre creditoarea-reclamanta si paratul -administrator al societatii falite nu s-a incheiat o astfel de conventie. Contractul de mandat nu este incheiat intre creditoare si parat, ci intre acesta din urma si societate. Avand in vedere ca recurenta este tert fata de contractul de mandat sau contractul societar, aceasta nu poate invoca o raspundere contractuala.
In plus, trebuie subliniat ca, potrivit dreptului comun, cand un tert este vatamat printr-o fapta (actiune/omisiune) care isi are izvorul . contractanta vinovata de producerea prejudiciului nu raspunde fata de tert in virtutea contractului, ci a raspunderii delictuale sau penale, dupa caz.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. 1864 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Asadar, săvârșirea unei fapte ilicite se refera la una din actiunile/omisiunile prevăzute limitativ de art 138 alin 1 din legea nr 85/2006.
Prin prejudiciu se intelege pasivul societatii debitoare aflate in insolventa ce nu a putut fi acoperit in cursul procedurii. Acestea sunt două condiții necesare, dar nu suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale. In plus, reclamantul trebuie să dovedească vinovatia paratului, precum si faptul că insolvența a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă delictuala. Legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a reglementat posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale după administrarea de dovezi privind săvârșirea faptelor menționate, al căror rezultat a fost insolvența societății sau a contribuit la ajungerea societatii in insolventa.
Referitor la fapta invocata si prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca paratul a dispus, in interes personal, continuarea unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp în care a fost săvârșită, precum si faptul ca aceasta fapta ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simpla continuare a unei activități nerentabile, care duce la insolvență nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada interesului personal.
Recurenta a susținut că pârâtul nu a solicitat declanșarea procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că acesta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal.
Totodată, dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat această stare, în timp ce neformularea cererii prevăzute de art. 27 din lege presupune o inacțiune a administratorului, ulterioară apariției insolvenței.
Chiar daca administratorul a exercitat un management defectuos, o asemenea ipoteză nu este reglementată de dispozițiile legale printre faptele pentru care se poate dispune atragerea răspunderii patrimoniale.
In ceea ce priveste incidenta art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, în sensul că pârâtul-intimat nu a depus actele prevazute de art 28 din legea nr. 85/2006 sau raportarile contabile la administratia fiscala, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca paratul a ținut o contabilitate fictivă, ca a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, precum si faptul ca acestea ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simplul fapt ca paratul nu a predat documentele contabile si fiscale lichidatorului judiciar sau organului fiscal, chiar daca este o obligatie legala, nu este suficient pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada existentei dublei contabilitati sau nerespectarii dispozitiile legale la intocmirea actelor contabile, precum si a legaturii de cauzalitate dintre aceste actiuni si insolventa societara.
Sustinerea recurentei in sensul ca dezinteresul fata de indeplinirea conditiilor minime de functionare a societatii a condus la falimentul societatii are un caracter general, teoretic, speculativ, nefiind sustinuta de un minim de probe. Recurenta pleaca de la premisa ca nedepunerea documentelor prevazute de art 28 din legea nr. 85/2006 sau a declaratiilor fiscale de catre administrator semnifica tinerea unei contabilitati fictive sau ilicite, insa aceasta este rezultatul unei simple prezumtii. Desi printre mijloacele probatorii se enumera si prezumtiile, acestea, in cazul in care nu sunt legale (adica instituite de lege, ceea ce este cazul in speta, intrucat Legea nr 85/2006 nu reglementeaza o astfel de prezumtie), trebuie să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea (art 1203 Cod Civil). Astfel, instanța trebuie sa porneasca de la fapte cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă existența faptului vecin și conex cu cel generator de drepturi. In speta, faptele cunoscute ar fi existenta unei contabilitati fictive sau tinerea nelegala a actelor contabile, insa acestea trebuie dovedite, nefiind suficiente simplele presupuneri sau afirmații ale reclamantului, intrucat acestea nu pot conduce la nasterea prezumției.
Sub aspectul afirmatiei in sensul ca nerespectarea dispozitiilor legale referitoare la tinerea contabilitatii rezulta din nedepunerea actelor contabile prevazute de art 28 din Legea nr 85/2006, aceasta nu poate fi primita. Curtea are in vedere ca dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat această stare, în timp ce nepredarea documentelor contabile prevazute art. 28 din legea nr 85/2006 presupune o inacțiune a administratorului, ulterioară apariției insolvenței.
Concluzionând, avand in vedere ca nu s-a facut dovada indeplinirii conditiilor pentru atragerea raspunderii patrimoniale a intimatului, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. și art. 8 din Legea nr. 85/2006, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 5 împotriva sentinței civile nr.6779 din 3 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul N. D. C., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.02.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. L. Z. D. V. D. M.
GREFIER,
A.-G. S.
Red.Jud.ALZ./24.03.2014
Nr.ex.: 2
Fond: Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
Președinte: I. M. G.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – societăţi pe acţiuni. Decizia nr.... → |
|---|
