Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1967/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1967/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-12-2014 în dosarul nr. 29604/3/2012/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A CIVILĂ
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2610/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1967/R
Ședința publică de la 02 Decembrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE E.-S. R.
Judecător C. G. I.
Judecător M. H.
Grefier M. A. P.
********
Pe rol judecarea recursului declarat de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.7346/17.09.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât O. D. D..
Cauza se judecă în complet legal constituit conform art.98 alin.6 din HCSM 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul pârât prin avocat A. I. E., care depune împuternicire avocațială colectivă la dosar, lipsă fiind recurenta reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că în timpul ședinței a sosit întâmpinarea formulată de intimat în 2 exemplare, trimisă prin poștă, după care:
La interpelarea instanței, apărătorul intimatului pârât arată că nu a invocat excepții prin întâmpinare, ci a formulat doar apărări. De asemenea, arată că nu are probe de solicitat.
Nefiind cereri prealabile de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părții prezente pe cererea de recurs.
Intimatul pârât O. D. D., prin apărător, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și, pe cale de consecință, menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile atacate. Arată că art.138 din Legea nr.85/2006 nu reglementează o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, aceasta fiind subsecventă răspunderii delictuale. Prin urmare, simplele afirmații nu sunt suficiente, pentru angajarea răspunderii patrimoniale fiind necesară dovedirea susținerilor, potrivit art.1169 Cod civil.
Precizează că intimatul pârât nu a săvârșit fapta prevăzută de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, nu a continuat activitatea societății în interes propriu. Mai arată că a făcut dovada cu contractele de împrumut pe care le-a depus la dosar că administratorul societății a împrumutat cu sume de bani societatea. Având în vedere acest aspect, susține că și acesta a suferit o pierdere prin continuarea activității.
Depune practică judiciară și solicită cheltuieli de judecată.
Curtea constată dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VII-a Civilă sub nr._, creditoarea DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE a solicitat angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului O. D. D., în baza art.138 lit.c) din Legea nr.85/2006 și obligarea acestuia la suportarea pasivului neacoperit al societății debitoare . SRL.
Prin sentința civilă nr.7346 din 17.09.2014 tribunalul a respins această cerere ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorul - sindic a reținut că art.138 lit.c) din legea nr.85/2006 impune îndeplinirea a doua condiții: existența interesului personal al organului de conducere și caracterul evident al iminenței insolvabilității societății.
Astfel, nu este suficient ca administratorul debitoarei să fi dispus continuarea activității, ci trebuia probată și împrejurarea că pârâtul a dispus în interes personal continuarea acestei activități.
În cauză nu s-a probat faptul că pârâtul a dispus în interes personal continuarea activității societății debitoare, starea de pasivitate a administratorului cu privire la recuperarea creanțelor nefiind prin ea însăși o faptă prin care să se poată aprecia incidența dispozițiilor art.138 lit. c) din legea insolvenței .
Situațiile de fapt reglementate de dispozițiile art.138 lit.c) nu au fost probate în condițiile art.1169 Cod civil, deși sarcina probei incumba reclamantei, căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina conducătorilor societății.
Tribunalul a mai arătat că pentru nerespectarea obligației debitorului aflat în încetare de plăți de a se adresa tribunalului cu o cerere de deschidere a procedurii de reorganizare judiciară în maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență nu este instituită o sancțiune care să conducă la aplicarea dispozițiilor art.138 lit.c) din legea 85/2006.
Reținând că nu s-a făcut dovada săvârșirii acestor fapte și a întrunirii celorlalte elemente pentru această răspundere delictuală, respectiv a legăturii de cauzalitate, tribunalul a constatat că nu se poate atrage răspunderea pârâtului doar pentru simplul fapt că nu au putut fi acoperite toate creanțele în urma lichidării. Ca urmare, instanța de fond a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 1 A FINANȚELOR PUBLICE, acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub același număr unic_ .
În motivarea recursului reclamanta a arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct. 9 Cod procedură civilă).
Astfel, recurenta a susținut că intimatul-pârât avea obligația (iar nu opțiunea) formulării unei cereri întemeiată pe dispozițiile legii insolvenței, conform art.27, iar dispozițiile art.138 lit.c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art.27 din lege.
Recurenta-reclamantă a mai susținut că răspunderea civilă reglementată de art.138 este o răspundere civilă contractuală, culpa intimatului-pârât fiind prezumată conform art.1357 Cod civil, iar răspunderea trebuie apreciază in abstracto, cu mai mult rigurozitate, avându-se în vedere că s-a acționat în temeiul unui mandat comercial.
Fapta ilicită, culpabilă, a intimatului–pârât constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății, iar prejudiciul cauzat de către acesta, în cazul Administrației Finanțelor Publice Sector 1, constă în sumele datorate bugetului general consolidat al statului.
Raportul de cauzalitate între fapta culpabilă a administratorului și prejudiciu constă în nerespectarea și neaplicarea legii.
Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că natura juridică a răspunderii reprezentanților debitoarei pentru aplicarea art.138 lit. c) din Legea nr.85/2006 decurge din natura raporturilor dintre aceștia și societate, fiind vorba de o răspundere civilă contractuală guvernată de regulile mandatului (art. 72 și 73 din Legea nr.31/1990 republicată ).
Deși prevederile art.138 din Legea nr.85/2006 nu conțin în mod explicit cerința culpei și a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății debitoare, modul de formulare nu înlătură posibilitatea absenței culpei, ci subliniază vinovăția acestor membri, noțiune care desemnează atât intenția cât și culpa propriu - zisă, iar din textul legii reiese că aceste fapte culpabile ale reprezentanților debitoarei trebuie doar să contribuie la ajungerea societății în insolvență și nu ca acestea să ducă în mod direct societatea în insolvență.
A susținut recurenta că în speță este dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită, culpabilă, a intimatului-pârât, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat creditorilor.
Față de motivele invocate, constatând că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți datorită conduitei culpabile a intimatului-pârât, recurenta a solicitat admiterea recursul și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii formulată în temeiul art.138 lit.c) din Legea nr.85/2006 și obligării intimatului-pârât să suporte, în întregime, datoriile societății debitoare astfel cum acestea au fost stabilite în tabelul definitiv consolidat al creanțelor.
În drept, recurenta a invocat dispozițiile art.299 și urm. Cod de Procedură Civilă, Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990, republicată.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a probelor administrate, văzând și dispozițiile art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Recurenta-creditoare a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a intimatului–pârât O. D. D. întemeiată pe dispozițiile articolului 138 alineat 1 litera c) din legea nr.85/2006, astfel cum rezultă din cererea formulată de aceasta.
Curtea apreciază că dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 instituie răspunderea civilă delictuală a membrilor organelor de conducere ale societății debitoare. Pentru antrenarea acestei răspunderi este necesară proba elementelor cumulative prevăzute de art. 998–999 Cod civil. În plus, articolul 138 impune ca atragerea răspunderii să intervină în funcție de o calitate determinantă a persoanei fizice raportat la debitorul aflat în insolvență, pentru faptele anume prevăzute la literele a)-g), dar și în condițiile în care se dovedește legătura de cauzalitate dintre aceste fapte și starea de insolvență a societății lichidate.
Față de aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art.138 din legea nr.85/2006 nu instituie nici o prezumție, nici măcar relativă, recurenta având obligația de a le proba în întregime și cumulativ, conform articolului 1169 Cod civil.
Prin urmare, Curtea va înlătura argumentele aduse de recurenta-creditoare în legătură cu caracterul contractual al răspunderii și cu prezumarea culpei administratorului bazată pe mandatul comercial, aceste argumente fiind străine de caracterul delictual al răspunderii speciale a membrilor organelor de conducere. Între recurenta-creditoare și intimatul-pârât nu există nici măcar premisa răspunderii contractuale, respectiv existența unor raporturi contractuale între ei, astfel încât orice act invocat drept ilicit și prejudiciabil pentru recurenta-creditoare, presupus a fi făcut de pârât, nu poate atrage decât răspunderea delictuală, situație în care nu se prezumă niciun aspect al răspunderii (nici vinovăția).
În speță, doar condiția prejudiciului a fost dovedită, căci pasivul societății debitoare nu a fost acoperit în urma desfășurării procedurii prevăzută de Legea nr.85/2006.
În ceea ce privește fapta, Curtea apreciază că aceasta trebuia să se circumscrie dispozițiilor art.138 alin.1 lit.c) din lege (dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți), aceasta fiind limita învestirii instanței de fond de către recurentă.
Recurenta nu a dovedit, nici în fond și nici în recurs, săvârșirea unor asemenea fapte de către intimatul-pârât. De altfel, și în recurs creditoarea s-a limitat la invocarea unor aspecte generale privind angajarea răspunderii, fără o indicare concretă a faptelor săvârșite de intimat. Simpla calitate a acestuia de administrator al debitoarei nu poate duce la concluzia că a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art.138 din lege, pentru a se putea atrage răspunderea lui, în lipsa unor probe certe.
Curtea arată că desfășurarea unei activități comerciale este prezumată a fi în interesul societății și nu al organelor de conducere, iar recurenta nu a răsturnat această prezumție, nedovedind interesul personal al intimatului-pârât în continuarea activității comerciale și nici că această continuare a activității ducea în mod vădit la încetare de plăți.
Dezinteresul intimatului în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății, aspect invocat de către recurentă, nu poate fi reținut ca echivalând cu dispunerea continuării în interes personal a activității, având ca rezultat încetarea de plăți, faptă reținută de lit. c) a art. 138; de altfel, recurenta nu numai că nu a probat, dar nici nu a invocat/indicat activitățile care ar fi continuat în interes personal.
În ceea ce privește invocarea de către recurentă a nesocotirii de către intimat a obligației de a solicita aplicarea dispozițiilor legii nr.85/2006, Curtea precizează că alin.1 al art.27 are în vedere obligația societății debitoare de a solicita deschiderea procedurii reglementată de legea nr.85/2006 în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență, iar alineatul 2 are în vedere posibilitatea societății debitoare de a formula o astfel de cerere în cazul în care apariția stării de insolvență este iminentă. Prin urmare, încălcarea dispozițiilor alineatului 1 nu constituie motiv de ajungere în insolvență, căci această stare este deja instalată (iar pe de altă parte nu se circumscrie faptelor prevăzute de articolul 138), iar alineatul 2 are în vedere posibilitatea și nu obligația societății debitoare de a formula cererea în caz de apariție a stării de insolvență iminentă. Ca atare, câtă vreme debitoarea are doar dreptul de a cere deschiderea procedurii, nu și obligația legală de a face, în cazul în care nu se adresează tribunalului aceasta comite o omisiune căreia îi lipsește caracterul ilicit.
Concluzionând, Curtea apreciază că nerespectarea dispozițiilor art.27 din Legea nr.85/2006 nu se circumscrie faptei prevăzute de articolul 138 litera c) din lege și nici nu respectă cerința impusă de acest text ca fapta (omisiunea) să fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Toate motivele de recurs invocate de recurentă reprezintă afirmații întemeiate pe prezumții simple, fără nicio probă certă a săvârșirii faptelor prevăzute de art.138 lit. c) de către intimatul-pârât.
În concluzie, Curtea constată că recurenta nu a făcut decât dovada prejudiciului. În lipsa dovedirii săvârșirii faptelor prevăzute de art.138 lit.c), a raportului de cauzalitate între acele fapte și ajungerea societății debitoare în stare de insolvență, angajarea răspunderii patrimoniale în baza art.138 din legea nr.85/2006 nu poate fi antrenată.
Prin urmare, hotărârea recurată este legală și temeinică, fiind în concordanță atât cu probele administrare în cauză, cât și cu dispozițiile legale invocate, criticile formulate fiind fără temei.
Față de toate aceste considerente, în baza art.312 alin.1 Cod Procedură Civilă Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.7346/17.09.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât O. D. D., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 02 Decembrie 2014.
Președinte, E.-S. R. | Judecător, C. G. I. | Judecător, M. H. |
Grefier, M. A. P. |
Red. Jud. ESR
Tehnoredactat: ESR
2 ex/08.01.2015
Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă
Jud. sindic: D. G.
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 109/2014. Curtea de... | Contestaţie. Hotărâre din 18-09-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
