Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1235/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1235/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-05-2014 în dosarul nr. 38901/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 827/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
……
DECIZIA CIVILĂ Nr.1235
Ședința publică de la data de 21 Mai 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE - I. C.
JUDECĂTOR - A. P.
JUDECĂTOR - I. G.
GREFIER - M. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 împotriva Sentinței civile nr.817/24.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. F. C..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care, se învederează instanței recurenta prin cererea de recurs a solicitat și judecarea cauzei în lipsă conform art.242 alin.2 C.pr.civ., precum și faptul că intimatul a depus la dosar întâmpinare în două exemplare.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Reclamanta Direcția G. a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 3 a Finanțelor Publice a formulat la data de 17.04.2013, în dosarul nr._ aflat pe rolul Tribunalului București - Secția a VII a civilă cerere de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâtului M. F. C., solicitând obligarea acestuia la suportarea pasivului debitoarei S.C. „Axis Hardware & Software Solution G.” SRL.
În motivarea acțiunii, s-a arătat, în esență, că pârâtul nu a ținut evidențele contabile în conformitate cu legea și nu a predat lichidatorului actele contabile. De asemenea, nu s-a depus cerere de deschidere a procedurii ci s-a continuat activitatea în dauna creditorilor.
În drept, au fost invocate prevederile art.138 alin.1 lit. c și d din Legea nr.85/ 2006.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a arătat, în esență, că nu se face dovada faptelor invocate din punct de vedere teoretic, că toate condițiile răspunderii civile delictuale trebuie dovedite, neoperând nici o prezumție de culpă, că imposibilitatea de a face față plăților și acumularea de pierderi nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorului societății, câtă vreme aceasta se poate datora și unor cauze obiective.
S-a precizat că, pentru a putea fi atrasă răspunderea patrimoniala, este necesar a se dovedi că faptele săvârșite au determinat starea de insolventa a societății – debitoare.
În drept au fost invocate prevederile art.115 C.pr.civ. și ale Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenței.
Prin Sentința civilă nr.817/24.01.2014 pronunțată în dosarul nr._/3/ 2012/a1 Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă a respins cererea de angajare a răspunderii ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006, în sarcina membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale (existența unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei și prejudiciu; fapta ilicita să fi fost comisă cu una din formele de vinovăție). Pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să facă parte din organele de supraveghere sau de conducere ale unui debitor, persoană juridică, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului.
S-a mai arătat că faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres și limitativ prevăzute la lit. a-g ale art.138 din lege.
Independent de cuantumul prejudiciului, răspunderea fiecăruia dintre conducătorii debitoarei sau persoanele prevăzute la alin.1 se va limita la prejudiciul cauzat cu vinovăție pentru fapta proprie sau fapta comună.
A arătat tribunalul că datorită modului în care legiuitorul a întrebuințat verbele în textul legii („au dispus”, „în interes personal”, „au făcut”, „au deturnat sau au ascuns”) s-a decis, prin interpretarea acestora, că vinovăția trebuie să îmbrace forma intenției, aceasta nefiind prezumată și trebuind a fi dovedită.
S-a constatat că reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.138 lit. c și d din Legea nr.85/2006, fără să facă dovada săvârșirii de către pârât a faptelor respective.
Potrivit art.138 din Legea nr.85/2006 „judecătorul - sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una din următoarele fapte: … c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea”.
În conformitate cu prevederile art.1169 cod civil și cu principiul general de drept – actori incumbit probation – s-a arătat că reclamantul trebuia să dovedească existența cumulativă a elementelor generale și speciale ale răspunderii patrimoniale.
Din conținutul cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul a rezultat că reclamantul se rezumă, în general, la invocarea unor aspecte teoretice privind angajarea răspunderii în condițiile art.138 din Legea nr.85/2006 fără să arate în concret care sunt faptele care se încadrează în aceste dispoziții.
S-a adăugat că reclamantul nu numai că nu face dovada faptelor invocate din punct de vedere teoretic dar nici nu arată care este legătura de cauzalitate dintre încălcarea unor norme dintr-o lege specială (Legea nr.82/1991 republicată) și starea de insolvență a debitoarei.
Săvârșirea unei fapte ilicite dintre cele prevăzute limitativ de lege și existența unui prejudiciu sunt două dintre condițiile necesare, dar nu sunt suficiente pentru a putea fi antrenată răspunderea unei persoane în temeiul art.138.
Instanța trebuie să rețină că insolvența a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanelor împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă.
S-a mai arătat că raportul cauzal trebuie să existe între vreuna dintre faptele prevăzute de art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 și starea de insolvență a debitorului, în sensul că prin săvârșirea unei asemenea fapte debitorul a ajuns în imposibilitatea de a acoperi datoriile exigibile.
A subliniat tribunalul că din cererea formulată, așa cum s-a menționat mai sus, nu rezultă care este raportul cauzal dintre presupusele fapte invocate a fi săvârșite de către pârât și starea de insolvență a debitoarei.
Or, s-a constata că în speță, reclamanta, a făcut doar afirmații generice referitoare la faptele ilicite prevăzute de art.138 lit. c din lege.
A mai reținut tribunalul că nu au fost indicate, în concret, nici elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art.138 lit. c din lege și anume să reprezinte dovada „interesului personal”, în cauză nefiind făcută proba. Simpla continuare a unei activități nerentabile, care duce vădit la insolvență nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii dacă nu este făcută și dovada interesului personal.
Fapta prevăzută la art.138 lit. d din lege cuprinde trei ipoteze. Primele doua ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă reclamantul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteza prevăzută de lit. d a art.138 din lege se referă la faptul că pârâtele nu au ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus raportările contabile la organele fiscale, s-a apreciat că nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Așadar, s-a apreciat că simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această fapta și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, s-a constatat că în speță reclamantul nu a făcut nici dovada acestui raport de cauzalitate, nefiind dovedit săvârșirea cu vinovăție de către pârât a faptei prevăzută de lit. d a art.138.
Acuzele aduse pârâtului constând în dezinteres și pasivitate în administrarea firmei, lipsa de preocupare pentru funcționarea normală și în condiții de legalitate a persoanelor juridice, concretizate în neplata datoriilor către creditor, nu sunt fapte sancționate de art.138 din lege. S-a mai adăugat că jurisprudența nu a validat astfel de cereri care au invocat drept temeiuri de fapt managementul defectuos; continuarea abuzivă a unei exploatări deficitare; urmărirea încasărilor propriilor creanțe; neplata creanțelor bugetare; nedepunerea rapoartelor de administrare financiară; neînregistrarea în contabilitate a datoriilor față de buget.
În consecință, cererea a apărut ca neîntemeiată și a fost respinsă.
Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la data de 20 februarie 2014, a declarat recurs creditoarea, cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VI-a Civilă, la data de 03 aprilie 2014.
Prin cererea de recurs creditoarea Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 3, solicită modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a pârâtului M. F. – C. și obligarea acestuia la suportare pasivului societății debitoare.
În motivare se arată că debitorul nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute de art.28 din legea insolvenței, deși lichidatorul judiciar a arătat în rapoartele de activitatea depuse la dosar că a notificat atât societatea debitoare cât și pe administratorul acesteia cu privire la depunerea documentelor contabile. Or, nedepunerea documentelor financiar-contabile a pus lichidatorul judiciar în imposibilitatea de a verifica modalitatea de înregistrare a evidențelor contabile, legalitatea acestora, înstrăinare a bunurilor, cauzele concrete care au dus la apariția stării de insolvență și a persoanelor care se fac răspunzătoare de aducerea societății în încetare de plăți.
Apreciază recurenta că, nedepunerea de către debitor a actelor contabile, conform art.28 din legea nr.85/2006 instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea societății în încetare de plăți.
Se mai adaugă că din verificările efectuate, reprezentanții legali ai debitoarei nu și-au îndeplinit cu regularitate obligațiile declarative în sensul că societatea nu a mai înregistrat începând cu luna decembrie 2009 situațiile financiare la organul fiscal în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală, ale legii nr.31/1991 și ale legii contabilității. Astfel cum rezultă din situația depunerii declarațiilor lunare și anuale, anexată cererii, societatea debitoare începând cu anul 2010 nu a mai depus declarațiile lunare privind obligațiile de plată la bugetul de stat și nici deconturile de tva, precum și declarațiile anuale privind impozitul pe profit.
Recurenta – creditoare apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art.138 lit. c în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor legii nr.85/2006 și să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
Se apreciază că formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr.85/2006 nu este o opțiune pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art.138 lit. c apare ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art.27 din lege.
Amintind prevederile art.72 din Legea nr.31/1991 cu modificările și completările ulterioare și art.374 Cod comercial, recurenta – creditoare apreciază că se creează legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare și prejudiciul creat și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 și 304 ind.1 C.pr.civ. coroborate cu cele ale Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenței și ale Legii nr.31/ 1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Cererea de recurs este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
La data de 16 mai 2014, prin serviciul Registratură, s-a depus la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de intimatul – pârât prin care se solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate de Tribunalul București ca legală și temeinică.
În apărare intimatul – pârât arată că recurenta nu a făcut dovada existenței cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, și anume: fapta ilicită, raport de cauzalitate și culpă afirmațiile recurentei fiind simple supoziții, ce nu se bazează pe fapte concrete săvârșite de intimat.
Intimatul menționează că a dorit continuarea activității firmei și a depus toate diligențele de care a fost capabil pentru experiența sa profesională, dar nu a putut face față concurenței mai puțin loiale de pe piață, alături de care a intervenit și criza economică.
Referitor la pct. d al art.138 se solicită să se constate că niciuna dintre ipotezele prevăzute de textul de lege nu poate fi reținută, pe site-ul ministerului Finanțelor fiind publicate date economico-financiare de la constituire (2005) până în anul 2009, deci pe toată durata funcționării societății fiind ținută contabilitatea și fiind depuse la organele fiscale evidențele obligatorii.
În drept au fost invocate prevederile art.115 C.pr.civ.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate de recurentă dar și din oficiu, în considerarea dispozițiilor art.304 pct.9 și art.3041 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006 este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, și nu este o răspundere contractuală.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpă), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
În privința faptei prevăzută de art.138 alin.1 lit. c din Legea nr.85/2006, recurenta susține că aceasta rezultă din dezinteresul manifestat de administratorul debitoarei în sensul achitării datoriilor acesteia, fapt ce ar fi accentuat incapacitatea de plată, ducând astfel la generarea stării de insolvență.
Curtea constată însă că activitatea nerentabilă și managementul defectuos, constând în dezinteresul total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății și lipsa eforturilor pozitive în redresarea acesteia, chiar dacă ar fi cauzat pierderi în patrimoniul debitoarei, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute în mod expres și limitativ de art.138 din lege și neputând fi asimilată cu fapta de a fi dispus, în interes personal, continuarea activității care ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
Răspunderea intimatului - pârât nu se poate atrage dacă acesta nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art.138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență.
În privința faptei reglementată de dispozițiile art.138 alin.1 lit. d din Legea nr.85/ 2006, Curtea apreciază că neîntocmirea evidențelor contabile este de natură a face imposibilă stabilirea fenomenelor negative care au declanșat în final procedura insolvenței, și în nici un caz nu este de natură a dovedi în concret săvârșirea faptei prevăzută de lit. d. Aserțiunile recurentei, constând în prezumții simple, deduse din împrejurarea nedepunerii la dosar a documentelor contabile, nesusținute de nici o probă concretă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art.1169 C.civ., iar invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
De asemenea, angajarea răspunderii în temeiul art.138 din Legea nr.85/2006 nu poate constitui o sancțiune pentru atitudinea procesuală a intimatului - pârât sau pentru refuzul de colaborare al acestuia cu lichidatorul judiciar, împrejurări oricum ulterioare intrării în insolvență.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatului - pârât săvârșirea faptelor prevăzute de art.138 lit. c și d din Legea nr.85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, cu observarea prevederilor art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 împotriva Sentinței civile nr.817/24.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. F. C., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21 Mai 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. C. A. P. I. G.
GREFIER
M. I.
Red. Jud. I.C./ Tehnored. I.C./M.I.
2 ex/
Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă
Judecător fond – M. Z.
| ← Procedura insolvenţei – societăţi pe acţiuni. Decizia nr.... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
