Nulitate act juridic. Decizia nr. 1473/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1473/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-07-2014 în dosarul nr. 75828/3/2011

DOSAR NR._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR.1473

Ședința publică de la 10.07.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE – A. M. G.

JUDECĂTOR – A. A.

JUDECĂTOR – I. P.

GREFIER - L. E. A.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta . administrator special B. F. și prin administrator judiciar RVA Insolvency Specialists SPRL, împotriva sentinței civile nr. 5320 din 05.07.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații M. A. și Dezvoltării Rurale și Agenția D. Statului.

Dezbaterile au avut loc la data de 26.06.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea consecutiv la 03.07.2014 și 10.07.2014, când în aceeași componență a decis următoarele:

CURTEA

P. sentința civilă nr.5320 din 5 iulie 2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București Secția a VI a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta . cu pârâții M. A. și Dezvoltării Rurale și Agenția D. Statului.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a reținut că la data de 03.05.2006 Agenția D. Statului, în calitate de concedent și . ATEV FEHERJEFELDOLGOZO ZRT, constituiți în ASOCIEREA P.-ATEV, în calitate de concesionar, au încheiat contractele de concesiune nr.252/03.05.2006, 253/03.05.2006, 254/09.05.2006, 255/09.05.2006, 256/10.05.2006, 257/11.05.2006, 258/11.05.2006, 259/11.05.2006 având ca obiect activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animală din cadrul zonelor I Nord Est, II Sud Est, III Sud, IV Sud Vest, V Vest, VI Nord Vest, VII Centru, VIII București. Contractele au intrat în vigoare la data semnării fiecăruia dintre ele, iar concesionarea activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală s-a făcut pe o perioadă de 10 ani. Potrivit preambulului contractelor, acestea au fost încheiate în temeiul Legii nr.268/2001, H.G. nr.626/_, Legii nr.219/1998, H.G. nr.216/1999, O.G. nr. 47/2005, H.G. nr.1210/2005, H.G. nr.1211/2005, Hotarârii Consiliului de Administratie al A.D.S. nr.1/2006, Hotarârii Consiliului de Administratie al A.D.S. nr.10/2006, Hotarârii Consiliului de Administratie al A.D.S. nr.11/2006.

La art.5.1. din contracte s-a stabilit valoarea redevenței lunare datorate de concesionar, aceasta variind ca valoare în funcție de fiecare regiune (de exemplu în contractul nr.252/03.05.2006 aceasta a fost stabilită la suma de 2100 euro/lună, în contractul 256/10.05.2006 aceasta a fost stabilită la suma de 3500 euro/lună). Neplata redevenței la scadența atragea aplicarea de majorari de întârziere conform art.6.1.5, iar neplata redevenței pe o perioadă mai mare de 60 de zile dă dreptul concesionarului să rezilieze contractul de plin drept, fără a fi necesară notificarea sau intervenția instanțelor judecătorești, conform art.6.2 din contracte.

P. art.VII din contracte concesionarul s-a obligat să constituie garanții de bună execuție contractuală, iar prin art.X din contracte să efectueze investiții în vederea îndeplinirii condițiilor tehnice din Ordinul MAPAM nr.723/2003 cu respectarea obiectivelor, valorilor și termenelor din oferta tehnico-financiară. În cazul nerealizării investițiilor asumate contractele se desființau de drept fără nici o formalitate prealabilă (art.10.6 din contracte).

La art.8.1.1 din contracte s-a prevăzut dreptul concesionarului de a efectua, în mod direct, pe riscul și pe răspunderea sa, activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animală, iar la art.8.1.2 concesionarului i s-au recunoscut drepturile ce decurg din aplicarea OG nr.47/2005, H.G.nr.1210/2005 și H.G. nr.1211/2005.

Art.8.2 din contracte stabilea dreptul concedentului de control al modului în care concesionarul își îndeplinește obligațiile contractuale și al respectării normelor sanitar veterinare.

În ceea ce privește obligațiile concesionarului, acestea au fost precizate la art.9.1 din contracte. Concesionarul avea obligația de a efectua activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animală, să țină evidențele veterinare, tehnice, financiar-contabile, să organizeze un serviciu telefonic permanent de recepționare si înregistrare a mortalităților la animale, să plătească redevența, să realizeze investițiile, să ridice în maxim 24 de ore cadavrele animalelor și deșeurilor de origine animală, să constituie obligația de garanție contractuală, să plătească impozitele, să ia măsurile necesare pentru protecția mediului, să obțină autorizațiile necesare, să întocmească și să depună lunar deconturile justificative, să pună în aplicare prevederile legislației de mediu, să nu hotărască dizolvarea și/sau lichidarea în mod voluntar pe întreaga perioadă de valabilitate a contractelor.

Obligațiile concedentului au fost stabilite la art.9.2 din contracte. Acestea se referă la obligația de a nu-l tulbura nejustificat pe concesionar în exercițiul drepturilor izvorâte din contracte (9.2.1.), să-l notifice pe concesionar cu privire la apariția oricăror împrejurări de natură să aducă atingere drepturilor concesionarului (9.2.2). De asemenea, art.9.2.3 prevede că ADS nu are dreptul să modifice unilateral contractul, în afară de cazurile prevăzute expres de lege.

În ceea ce privește încetarea contractelor, tribunalul constată că prin art.XII din contracte s-a stabilit că acestea încetează în următoarele situații: a) de drept, la expirarea perioadei contractuale, b) in cazul în care interesul național o impune, prin denunțarea unilaterală de către concedent, cu plata unei despăgubiri juste și prealabile în sarcina concedentului, c) în cazul neexecutării din culpă a obligațiilor asumate prin contract de către concesionar, prin reziliere, cu plata unei despăgubiri în sarcina concesionarului, d) în cazul existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de reziliere a contractului, e) în caz de neplată a redevenței, prin reziliere, cu plata de despăgubiri în sarcina concesionarului, după epuizarea garanției de bună execuție contractuală, dacă concesionarul nu o reconstituie în maxim 5 zile de la data consumării, f) în oricare alte situații precizate în contract”.

Potrivit art.12.2 din contracte, în cazul neîndeplinirii obligațiilor asumate prin contracte din culpa concesionarului, contractul se consideră încetat de drept, fără să mai fie necesară sesizarea instanței judecătorești, cu plata de daune interese în sarcina concesionarului.

De asemenea, art.13 din contracte prevede că nerespectarea de către părțile contractante a obligațiilor cuprinse în contracte atrage răspunderea contractuală a părții în culpă prin plata de daune interese și încetarea contractului.

Contractele de concesiune au fost modificate ulterior printr-o . acte adiționale ce priveau, în principal, modul și perioada în care investițiile trebuiau realizate.

A reținut judecătorul fondului că la data de 29.01.2010 a fost adoptată Ordonanța Guvernului nr.14/2010, privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, publicată în Monitorul Oficial nr.71/31.01.2010.

P. art.20 alin.1 al acestei Ordonanțe de Guvern au fost abrogate o . acte normative, între care și art.13 din Ordonanța Guvernului nr. 47/2005 privind reglementări de neutralizare a deșeurilor de origine animală, precum și Hotărârea Guvernului nr.1211/2005 privind sprijinul direct al statului pentru activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animală. În urma adoptării Ordonanței Guvernului nr.14/2010, reclamanta P. s-a adresat autorităților publice centrale respectiv Guvern, Camera Deputaților, Președinție, M. A. învederând consecințele pe care suprimarea sprijinului le va produce asupra activității sale.

La data de 01.03.2010 P. a înregistrat la M. A. Și Dezvoltării Rurale și A. D. Statului o plângere prealabila prin care a solicitat, in temeiul art. 7 alin. 1 si 6 din Legea nr. 554/2004 si al art. 720 ind.1 C. pr. Civ., încetarea contactelor de concesiune, ca urmare a intrării in vigoare a OG 14/2010, plata către P., in calitate de reprezentant al Asocierii P.-ATEV a sumei de 23.918.058 euro în echivalent lei cu titlu de daune interese/despăgubiri pentru pagubele efective (damnum emergens) produse asocierii P./ATEV, ca urmare a suprimării sprijinului statului si încălcării obligațiilor concedentului din contractele de concesiune (constând in totalitatea investițiilor deja efectuate), plata către P. a sumei de 9.365.853 euro in echivalent lei la data plații, cu titlu de beneficii nerealizate (lucrum cessans) de către Asocierea P./ATEV ca urmare a suprimării sprijinului Statului si încălcării obligațiilor concedentului din contractele de concesiune, pentru perioada cuprinsa intre data suprimării acestui sprijin (03.02.2010) si data expirării duratei concesiunii (03.05.2016).

Reclamanta a convocat cele doua autorități in vederea discutării aspectelor prevăzute in plângerea prealabila si încercarea de soluționare amiabila a litigiului, însă părțile nu au ajuns la un acord.

Față de această situație reclamanta a promovat acțiunea ce face obiectul dosarului de față, solicitând rezilierea contractelor de concesiune și obligarea in solidar a pârâților la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de Asocierea P. Atev ca urmare a suprimării sprijinului statului și încălcării obligațiilor concedentului din contractele de concesiune, reprezentând beneficii nerealizate (lucrum cessans) pentru perioada cuprinsa intre data suprimării sprijinului statului (05.02.2010) și data expirării duratei concesiunii (03.05.2016), pretențiile fiind majorate pe parcursul soluționării dosarului la suma de 51.897.958,77 euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plății.

Reclamanta a apreciat că suprimarea sprijinului direct al statului pentru activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animala reprezintă o încalcare a obligațiilor asumate de concedent prin contractele de concesiune (atât obligații expres prevăzute în contracte cat si obligații prevăzute de Legea nr. 219/1998) si, totodată, are ca efect dispariția cauzei juridice a contractelor de concesiune.

La rândul său A. D. Statului s-a adresat instanței, prin cererea ce a formulat obiectul dosarului nr._/3/2010 (la care cererea ce a format obiectul prezentului dosar a fost inițial conexată, iar apoi, prin sentința civilă nr._/15.11.2011 fost disjunsă), solicitând constatarea nulității absolute a adresei nr.962/19.04.2010 emise de . obligarea acesteia la îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate prin cele opt contracte de concesiune, respectiv continuarea activității de neutralizare a deșeurilor animale ce face obiectul contractelor de concesiune și reînnoirea scrisorilor de garanție potrivit contractelor de concesiune.

A constatat instanța că prin sentința civilă nr._/15.11.2011 capătul 1 din cererea principala formulată de A. D. Statului a fost respins ca inadmisibil, iar capătul 2 din cererea principala a fost respins ca devenit fără interes, tribunalul ajungând la această concluzie în urma constatării faptului că A. D. Statului, pe parcursul litigiului, a înțeles să facă aplicarea pactelor comisorii de grad IV stipulate prin contractele încheiate între părți (art. 12.2. și art. 6.2) și să declare rezilierea contractelor prin înscrisul intitulat ” notă de informare și decizie” nr._ din data de 08.07.2011, iar prin adresa nr._/11.07.2011 A.D.S. a comunicat P. rezilierea declarată. P. aceeași sentință s-a disjuns soluționarea cererii ce formează obiectul prezentului dosar și care fusese anterior conexată acțiunii ce a format obiectul dosarului nr._/3/2010.

În ceea ce privește cererea ce formează obiectul prezentului dosar, tribunalul apreciază că analiza acesteia nu se poate face fără a se ține cont, pe de o parte, de natura juridică a ajutorului de stat de care reclamanta a beneficiat în baza actelor normative în vigoare la data încheierii contractelor de concesiune și a regimului juridic aplicabil ajutorului de stat, iar pe de altă parte, de faptul că la data de 01.01.2007 a intrat în vigoare Tratatul de aderare al României și Bulgariei la Uniunea Europeană, iar astfel au devenit direct aplicabile în Romania prevederile Tratatelor Uniunii Europene.

Cât privește natura juridică și regimul juridic al ajutorului de stat de care a beneficiat reclamanta, tribunalul constată că acordarea acestuia era în întregime la latitudinea și libera apreciere a statului (în sens larg), în funcție de politicile sale economice, de interesele publice (ce pot varia în timp), precum și în funcție de angajamentele asumate de stat prin tratatele internaționale la care este parte.

În opinia judecătorului fondului, ajutorul de stat reprezintă o formă de intervenție a statului în anumite zone ale economiei, considerate la un anumit moment importante, de interes național (sau regional, după caz) și care se materializează prin acordarea unor avantaje unor anumiți agenți economici (fiind discriminatorie, selectivă) și care distorsionează astfel concurența (art.2 alin.1 din Legea nr.143/1999, în vigoare la momentul încheierii contractelor de concesiune).

Reprezentând un beneficiu acordat de stat în funcție de politicile sale economice, sociale etc., acesta (statul) rămâne suveran în a decide dacă acordă respectivul avantaj, cui îl acordă, pentru ce perioadă îl acordă, modalitatea în care se materializează ajutorul de stat (subvențiile reprezintă doar o modalitate a ajutorului de stat ce mai include reduceri sau scutiri de taxe etc), nivelul ajutorului.

Ajutorul de stat poate fi pretins prin urmare doar atunci când este recunoscut de stat, în sensul existenței unei baze legislative prin care acesta este instituit, atâta timp cât acesta este recunoscut (pentru că, în mod evident, politicile economice ale statului pot varia în timp în funcție de ceea ce este apreciat ca fiind de interes național la un anumit moment) și doar de către persoanele ce îndeplinesc condițiile pentru acordarea ajutorului.

Cu alte cuvinte, sprijinul de stat poate fi considerat un drept doar atunci când există un act normativ prin care acesta este acordat, respectiv în perioada în care actul normativ prin care ajutorul de stat este stabilit este în vigoare, statul putând oricând să aprecieze că acordarea sprijinului nu mai este de interes național/regional, după caz și să sisteze acordarea acestuia, fără a fi ținut să se justifice față de cei care anterior au beneficiat de acel sprijin.

Tribunalul apreciază că nu pot fi reținute susținerile reclamantei potrivit cărora prin încheierea contractelor de concesiune statul s-a obligat la plata subvențiilor pe întreaga perioadă contractuală, de 10 ani, iar prin abrogarea actului normativ prin care aceste subvenții au fost acordate statul și-ar fi încălcat obligațiile contractuale, determinând un prejudiciu în patrimoniul reclamantei egal cu valoarea subvențiilor ce ar fi trebuit (în opinia reclamantei) plătite până la finalizarea perioadei contractuale.

Împrejurarea că prin art.8.1.2 din contractele de concesiune concesionarului i se recunoșteau în mod generic „drepturile ce decurg din aplicarea HG nr.1211/2005” nu poate schimba natura juridică și regimul juridic al subvenției, aceasta rămânând un beneficiu acordat de stat în funcție de ceea ce acesta consideră a fi, din punct de vedere economic, de interes național, public și în întregime la libera apreciere a statului (prin organele sale legiuitoare și, după caz, executive) din toate punctele de vedere (nivel, perioada, beneficiari), astfel încât abrogarea H.G. nr.1211/2005 nu poate constitui o încălcare a obligațiilor concedentului ce rezultă din contractele de concesiune.

Tribunalul apreciază că nu există o „obligație a statului de a acorda subvenții”, ci că acesta are dreptul de a stabili dacă va interveni în anumite domenii ale economiei, sprijinind anumiți agenți economici, care astfel vor deveni beneficiari ai ajutorului de stat. De altfel, acesta este și sensul care se degajă din HG nr.1211/2005, terminologia utilizată în aceasta neincluzând termenul „drept” prin referire la subvenție, și nici pe cel de „obligație” în legătură cu plata ajutorului de stat, ci termenii „beneficiază”, „acordare de sprijin”, „beneficiari”, „solicitanți ai sprijinului”, „stimulente”, care confirmă natura juridică distinctă a ajutorului de stat, ce nu poate fi confundată cu o obligație, fie ea contractuală sau legală.

Având în vedere caracteristicile arătate ale ajutorului de stat, nu pot fi reținute susținerile reclamantei potrivit cărora statul s-ar fi obligat să-i plătească ajutor de stat pe întreaga perioadă a contractelor de concesiune, și nici afirmațiile P. în sensul că ar fi avut o speranță legitimă să obțină un anumit nivel al profitului din activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animală pe un orizont de timp de 10 ani.

Cererea reclamantei are la bază premisa greșită potrivit căreia ar exista un drept de a primi sprijin financiar de la stat în considerarea desfășurării activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală, or, așa cum am mai arătat, statul nu are obligația de a acorda subvenții, ci facultatea de a acorda subvenții, în anumite circumstanțe, astfel încât abrogarea HG nr.1211/2005 nu constituie o încălcare a obligațiilor contractuale sau legale ale concedentului care ar putea să atragă rezilierea contractelor de concesiune, motiv pentru care cererea reclamantei este neîntemeiată.

Consideră instanța de fond că abrogarea HG nr.1211/2005 nu constituie nici o dispariție a cauzei juridice a contractului deoarece noțiunea de cauză juridică, înțeleasă ca motiv determinant la încheierea contractului, are în vedere prefigurarea contraprestației cocontractantului, respectiv a obligațiilor asumate de cocontractant.

În opinia judecătorului de fond, având în vedere că acordarea subvenției nu constituie o obligație contractuală sau legală a pârâților, și nici a statului, aceasta nu poate constitui cauza juridică a contractelor de concesiune, iar abrogarea actelor normative ce reglementaseră anterior acordarea subvențiilor de care a beneficiat reclamanta nu constituie o dispariție a cauzei juridice a contractelor de concesiune, neputând determina rezilierea acelorași contracte.

Pe de altă parte, trebuie menționat și faptul că în mod evident acordarea sprijinului de stat nu reprezintă motivul determinant avut în vedere la încheierea contractelor de concesiune.

Astfel, așa cum arată chiar reclamanta în cererea de chemare în judecată, activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animală constituia, anterior încheierii contractelor de concesiune, principalul său obiect de activitate, reclamanta având și „capacitatea tehnica, logistica si funcționala de a efectua aceasta activitate la nivel național, în toate cele opt regiuni de dezvoltare”.

P. încheierea contractelor prin care a devenit unic concesionar al activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală la nivel național reclamanta a dobândit perspectiva desfășurării activității într-un domeniu care nu era deschis concurenței, fiind astfel în mod evident avantajată.

Cu alte cuvinte, concurența pe piața națională a prestarilor de servicii de neutralizare de deșeuri de origine animală a fost distorsionată prin încheierea contractelor de concesiune, în favoarea reclamantei, care, astfel cum a susținut în cererea de chemare în judecată, avea, anterior încheierii contractelor de concesiune, ca obiect de activitate neutralizarea deșeurilor de origine animală și prin urmare desfășura anterior încheierii contractelor aceeași activitate în condiții de concurență.

P. încheierea contractelor statul nu s-a obligat să-i asigure reclamantei un anumit nivel al profitului, ci ca reclamanta sa fie unicul concesionar al activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală la nivel național.

Activitatea de neutralizare nu presupune cu necesitate o simplă distrugere a deșeurilor de origine animală, ci, astfel cum rezultă din listele anexe ale contractelor referitoare la investiții, aceste deșeuri ar fi putut fi valorificate de reclamantă ca materie primă pentru producerea de biogaz, etanol, biodiesel (materie primă pe care reclamanta nu o plătea), iar produsele rezultate ar fi putut avea o valoare economică.

De asemenea, deși P. reclamă faptul că era ținut de contractele încheiate cu beneficiarii serviciilor de neutralizare și că ar fi fost imposibil să obțină modificarea acestora în pofida schimbărilor legislative referitoare la subvenții, totuși, în cele opt volume ale prezentului dosar nu a depus nici un singur astfel de contract prin care această afirmație să fie susținută.

Față de aceste considerente, tribunalul constată că nu poate fi primită teza reclamantei potrivit căreia abrogarea HG nr.1211/2005 ar constitui o dispariție a cauzei juridice a contractelor de concesiune.

Tribunalul apreciază că analiza prezentei cauze nu fi disociată de faptul că prin semnarea Tratatului de aderare al României la Uniunea Europeană, a Protocoalelor și actelor anexe, statul român și-a asumat obligațiile stabilite prin Tratatele Uniunii Europene și prin actele ce emană de la instituțiile Uniunii, iar legislația comunitară în domeniul ajutorului de stat a devenit direct aplicabilă în România, competențele de autorizare a ajutoarelor de stat fiind transferate de la Consiliul Concurenței la Comisia Europeană.

Pentru cauza de față relevante sunt dispozițiile art.107 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art.87 TCE) ce stabilesc regula potrivit căreia ajutoarele de stat sunt interzise, art.108 din același Tratat (fostul art.88 TCE), Regulamentul CE nr.659/1999 al Consiliului ce instituie procedura prin care anumite ajutoare pot fi declarate compatibile cu piața comună de către Comisia Europeană, în urma parcurgerii procedurii de notificare, de către state, a ajutoarelor pe care acestea intenționează să le instituie, precum și prevederile Protocolului privind condițiile și aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria și a României în Uniunea Europeană, Anexa V ( partea referitoare la politica în domeniul concurenței, menționată la punctul 2 al anexei V).

P. abrogarea HG nr.1211/2005 statul român s-a conformat obligațiilor asumate prin Tratatul de aderare și prin Protocolul privind condițiile și aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria și a României în Uniunea Europeană, Anexa V, respectiv interdicției de a prevăzute de art.107 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, astfel încât nu se poate aprecia că aceasta ar constitui, astfel cum a susținut reclamanta, un ilicit contractual realizat prin actul de legiferare.

Mai mult, tribunalul constată că potrivit principiului supremației dreptului comunitar, consacrat prin art.10 TCE și dezvoltat prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauzele C-6/64 C. c. Enel, C-11/70 Internationale Handelsgesellschaft, C-35/76 Simmenthal I, C-106/77 Simmenthal II, C-213/89 Factortame I etc.) judecătorul național trebuie să aplice, prioritar, dreptul Uniunii chiar și în situația în care ar exista norme naționale contrare acestuia, indiferent dacă acestea sunt anterioare sau ulterioare normei comunitare.

Pe cale de consecință, chiar și în situația în care HG nr.1211/2005 nu ar fi fost abrogată, acțiunea de față, prin care se solicită obligarea pârâților la plata ajutorului de stat aferent anilor 2010-2016 nu ar fi putut fi admisă, art.107 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene interzicând acordarea ajutoarelor de stat.

Deși concluziile la care tribunalul a ajuns mai sus, potrivit cărora nu ne aflăm în fața unei dispariții a cauzei juridice a contractului și nici în fața unei fapte ilicite a pârâților sunt suficiente pentru a determina respingerea cererii de chemare în judecată, iar analiza celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale este superfluă, totuși este evident că susținerea reclamantei potrivit căreia ar fi suferit un prejudiciu egal cu valoarea subvențiilor aferente lunilor rămase până la expirarea termenelor contractuale nu corespunde realității.

Astfel, așa cum chiar reclamanta arată în cererea de chemare în judecată, la data de 26.02.2010, aceasta a notificat pârâtele aducându-le la cunoștință că înțelege să invoce excepția de neexecutare a contractului.

Cum principalele obligații contractuale asumate de reclamantă constau în plata redevenței și efectuarea neutralizării deșeurilor de origine animală, se înțelege că ulterior acestui moment reclamanta nu a mai realizat activități de neutralizare a deșeurilor de origine animală și nu a mai plătit redevența. Or, dacă subvențiile erau acordate în considerarea desfășurării activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală, în lipsa efectuării acestei activități nu se poate afirma că reclamanta a înregistrat vreun prejudiciu prin neplata subvențiilor. P. acțiune reclamanta susține chiar că subvențiile reprezintă contravaloarea prestațiilor sale; urmând logica sa rezultă că acest preț al serviciilor sale nu i se cuvine pentru perioada în care nu a prestat, respectiv nu va presta respectivele servicii, adică februarie 2010 - aprilie 2016.

Arată judecătorul fondului că reclamanta încearcă, în realizarea calcului său, doar în aparență logic, al prejudiciului pretins (valoarea medie lunară a subvențiilor X numărul de luni rămase până la executarea contractului) să inducă ideea că prejudiciul, respectiv beneficiul nerealizat, ar fi egal cu valoarea subvențiilor care ar fi trebuit în opinia sa să i se plătească până la finalul contractelor.

Or, se observă că în perioada anterioară adoptării OG nr.14/2010 reclamantei i se plăteau respectivele subvenții prin mecanismul de decontare prevăzut de HG nr.1211/2005 după ce desfășura activitatea de neutralizare a deșeurilor care presupunea anumite costuri, astfel încât profitul net și deci beneficiul pe care reclamanta l-a realizat anterior abrogării HG nr.1211/2005 nu a fost niciodată egal cu valoarea subvențiilor, ci din valoarea încasărilor realizate în urma desfășurării activității de neutralizare (din care doar o parte era reprezentată de subvenții) se scădeau chetuielile efectuate de reclamantă pentru a-și desfășura activitatea.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recursS.C. P. S.A., invocând art. 304 pct. 9 si art. 304¹ din Codul de procedura civila coroborate cu art. 24, 25 si 27 din Codul de procedura nou si art. 287¹⁶ din OUG 34/2006 - in forma in vigoare la data inceperii procesului, prin care a solicitat ca, in temeiul art. 312 din Codul de procedura vechi, să fie modificată in tot hotărârea atacata si, rejudecând pe fond, să fie admisă acțiunea astfel cum a fost formulata si precizata sub aspectul câtimii obiectului cererii.

În motivarea cererii sale recurenta reclamantă a expus sinteza considerentelor de respingere a acțiunii și a subliniat, cu caracter de aspecte de fapt si de drept relevante cauzei, faptul că activitatea de neutralizare a deșeurilor origine animala - care constituie principalul obiect de activitate al . fost, si este si după abrogarea subvenției in Februarie 2010, activitate publica de interes național, după cum este calificata ca atare prin art. l din Ordonanța Guvernului 47/2005 privind reglementari de neutralizare a deșeurilor de origine animala, aprobata prin Legea nr. 73/2006.

Se evidențiază de recurentă OG 47/2005 a instituit, intre altele, un principiu esențial al derulării acestei activități publice, principiu aflat in directa legătura cu declararea activității de neutralizare a deșeurilor de origine animala ca fiind publica si de interes național, si anume acela ca activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animala este sprijinita (subvenționată) de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului A., Pădurilor si Dezvoltării Rurale (art. 13 din OG 47/205). Deci, intre caracterul "de interes național al acestei activități si caracterul ei esentialmente subventionabil exista o strânsa legătura, declarata ca atare in mod expres de legiuitorul din anul 2005, cu ocazia adoptării OG 47/2005. În opinia recurentei, legătura este una logica, cată vreme ridicarea acestei activități la rangul de a fi de interes național presupune ca Statul adopta, corelativ, si o . masuri de sprijinire a ei, fără de care nu se poate susține caracterul astfel declarat, ea devenind o simpla activitate comerciala. Se arată că OG 14/2010 insa, atunci când a abrogat subvenția, nu a eliminat caracterul acestei activități ca fiind de interes național, dar a eliminat sprijinul statului, rupând astfel cele doua componente indisolubile ale activității de neutralizare a deșeurilor de origine animala.

Recurenta expune contextul legal al încheierii contractelor de concesiune și subliniază că in calitate de Asociant al Asocierii P.-ATEV a devenit, pentru o perioada de 10 ani, unicul concesionar la nivel național al activității de neutralizare a deșeurilor de origine animala, activitate publica de interes național.

Cu privire la sprijinul de stat (subvenția) acordat concesionarilor serviciului de neutralizare a deșeurilor de origine animala și mecanismul si impactul subvenției asupra activităților concesionate, recurenta arată că dobândirea calității de concesionar al acestei activități publice de interes național se reflecta, in mod evident, nu numai . obligații specifice, ci si . beneficii pe care concesionarul urma sa le dobândească pe toata durata concesiunii, principalul beneficiu fiind obținerea sprijinului financiar al statului pentru activitatea de neutralizare.

În opinia recurentei, calitatea de concesionar al activității de neutralizare a deșeurilor de origine animala presupune, cu necesitate, dreptul concesionarului de a primi de la stat, in procentul si modalitățile prevăzute de HG 1211/2005, un sprijin constând in suportarea de către stat a unei părți (50% sau 100%, după caz) din costul neutralizării.

Se precizează ca beneficiarul final al sprijinului statului era întotdeauna producătorul/generatorul deșeului (abatoare, persoane fizice - agricultori, primarii - consilii locale) care achitau doar 50% din costul facturii emise de concesionar pentru serviciile de neutralizare (sau chiar nu achitau nimic pentru acele categorii de deșeuri subvenționate 100% de către stat), in timp ce restul se deconta de către stat printr-un mecanism de plata reglementat in HG 1211/2005 privind sprijinul direct al statului pentru activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animală. Se concluzionează că din tariful de neutralizare perceput de concesionar o parte (care poate fi chiar 100%) era suportata de statul roman, in conformitate cu procedura de acordare a sprijinului reglementata in HG 1211/2005.

Evidențiază recurenta că elementul determinant care a dus la intenția sa si mai apoi la decizia de a deveni unic concesionar la nivel național al acestei activități l-a constituit existenta in sistemul legislativ a dreptului de a primi sprijin financiar de la stat pentru prestarea acestei activități de interes național.

În legătură cu suprimarea subvenției acordate pentru activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animala și menținerea in vigoare a obligațiilor concesionarului, se arată că în data de 02.02.2010, in Monitorul Oficial nr. 71 s-a publicat Ordonanța Guvernului nr. 14/2010 privind masuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010 (aprobata prin Legea nr. 74/2010). P. acest act normativ s-au abrogat, printre altele, at.13 din OG 47/2005, precum si întreaga HG 1211/2005, adică exact acele prevederi legale care reglementau sprijinul statului pentru activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animala.

Concluzionează recurenta că începând cu data de 05 Februarie 2010, sprijinul statului in activitatea de neutralizare a fost suprimat prin abrogarea prevederilor care instituiseră acest sprijin legal, fiind abrogate exclusiv prevederile referitoare la obligația statului de a acorda acest sprijin si la dreptul concesionarului de a-l primi. Aceasta măsura extrema si lipsita de orice reciprocitate in raporturile contractuale a condus la ruperea, in mod violent si ireparabil, a echilibrului financiar al concesiunii, in detrimentul vădit al concesionarului acestei activități, Asocierea P.-ATEV.

Recurenta expune în detaliu demersurile pre-litigioase pe care le-a inițiat.

În ceea ce privește nelegalitatea si netemeinicia considerentelor primei instanțe, P. formulează critici considerentele instanței privitoare la ajutorul de stat (subvenția) si obligațiile statului roman in contextul aderării la Uniunea Europeana.

Raportat la constatările primei instanțe privind calificările juridice referitor la subvenția acordată in baza OG 47/2005 si a HG 1211/2005, respectiv la dreptul suveran al statului de a legifera, in condițiile politicii sale economice, ajutoare de stat si limitele acestora, se arată de către recurentă că nu sunt relevante in raport de problema de drept dedusa judecații de către P. in prezenta cauza, anume neexecutarea contractelor de concesiune si despăgubirea sa ca efect al abrogării subvenției.

Recurenta critică atitudinea intimatelor parate pentru oferirea unui orizont de timp de 10 ani, pe durata cărora contractele de concesiune urmau sa isi producă efectele, precum si comportamentul contractual al intimatelor in contextul abrogării subvenției. Se arată că la data la care contractele de concesiune s-au încheiat - 03.05.2006, exista prevederea din art. 13 a OG 47/2005, care instituia cadrul legal al acordării subvenției pentru sprijinirea activității de neutralizare a deșeurilor de origine animala, precum și HG 1210/2005 privind concesionarea activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală, care la art. 3 alin.3 instituia un termen de 10 ani pentru concesionarea acestei activități, în contextul în care România negociase si semnase, in 25.04.2005, Tratatul de Aderare la Uniunea Europeana. În opinia recurentei, statul roman a dorit concesionarea activității de neutralizare pe o durata de 10 ani direct, astfel incat a organizat licitația pentru aceasta concesionare având in vedere acest orizont de timp, oferit potențialilor ofertanți.

Consideră recurenta că prima instanța a omis a avea in vedere ca ajutorul de stat instituit prin OG 47/2005 nu era limitat in timp, prevederea fiind una de principiu, astfel ca reclamanta nu putea si nu avea cum sa considere ca ajutorul de stat urma a fi abrogat la un moment dat in timp, si ca acest interval de timp urma a fi mai scurt decât durata - stabilita chiar de statul roman prin instituțiile sale care au organizat licitația in cauza, ca fiind de 10 ani.

Arată P. că, in condițiile in care aceasta activitate a fost scoasa la licitație de statul roman exista in legislație principiul sprijinirii activității prin ajutor de stat, iar tot statul roman a propus, el insusi prin organizatorul licitației, un interval de timp de 10 ani in care contractele de concesiune, rezulta ca orice agent economic potențial interesat de concesionarea acestei activități ar fi participat la licitație având convingerea ferma ca statul va sprijini activitatea de neutralizare atât timp cat contractele de concesiune isi vor produce efectele - adică timp de 10 ani.

În opinia recurentei, statul roman a oferit o speranța legitima concesionarului, in ceea ce privește obținerea unor beneficii din desfășurarea activităților concesionate, iar nu doar in ceea ce privește instituirea unor obligații investiționale si de redevență, suplimentare oricărui alt operator din același domeniu, care nu devenea concesionar. Se subliniază faptul că statul roman, deși știa ca se obligase la a concesiona (. legislativ si care era singurul determinant) activitatea de neutralizare timp de 10 ani, nu a limitat in timp durata concesiunilor, cel puțin pana la data la care România urma sa adere la Uniunea Europeana. Arată P. că se poate susține ca statul a indus in eroare pe reclamantă prin adoptarea HG 1210/2005 - in vigoare si acum, unde s-a precizat la art. 3 alin. 3 ca durata concesiunilor era pe 10 ani.

De aceea, contrar a ceea ce a reținut prima instanța in mod greșit, reclamantei s-a născut o speranța legitima la câștigurile aferente calității de concesionar unic la nivel național, având in vedere durata lunga de timp a asigurării acestei calități.

Recurenta nu contesta raționamentele primei instanțe cu privire la împrejurarea ca prin aderarea la Uniunea Europeana statul roman nu mai putea menține acest ajutor de stat, el fiind incompatibil cu politica Uniunii privind ajutoarele de stat, dar arată că, daca statul roman știa ca nu mai poate menține acest tip de ajutoare decât pentru o durata de maxim 3 ani după aderare, de ce a instituit o durata a concesiunilor de 10 ani. Statul roman prin concedentul MADR si mandatarul ADS a acționat cu rea-credinta fata de concesionar la momentul incheierii contractelor de concesiune, cat timp știa ca nu poate menține ajutorul de stat timp de 10 ani.

Concedentul nu a limitat durata concesiunilor la durata de timp maxim permisa statului roman pentru a mai menține aceste ajutoare, ci a oferit potențialilor ofertanți un orizont de timp de 10 ani, astfel incat aceștia au participat si câștigat licitația, asumându-și toate obligațiile fata de concedentul MADR, având in vedere ACEST orizont de timp.

Se afirmă că în lipsa acestui element reclamanta nu ar fi participat la licitație, deoarece nu si-ar fi asumat niciodată planurile investiționale impuse de concedent, care nici nu ar fi fost realizabile, in lipsa subvenției.

Concluzionează recurenta afirmațiile primei instanțe potrivit cărora reclamanta ar fi fost avantajata din punct de vedere concurențial fata de alți operatori economici din același domeniu de activitate nu au fundament legal, fiind simple speculații care oricum nu au legătura cu speța. Acordarea concesiunii de către statul roman nu putea fi făcuta in lipsa sprijinirii acestei activități de la bugetul de stat, deoarece numai in acest fel activitatea putea fi concesionata, fiind declarata tot de către statul roman ca fiind de interes național - cum este si acum, doar ca acum statul nu o mai concesionează. Opinează recurenta că statul roman prin concedentul sau MADR si instituția subordonata acestuia ADS a fost de rea-credință la momentul organizării licitației in vederea concesionarii acestei activități, nedezvăluind concesionarului realitatea conform căreia statul nu putea asigura concesionarea activității pe timp de 10 ani, deoarece statul nu putea asigura menținerea sprijinului pe același interval de timp.

Se arată că al doilea moment in care statul roman prin concedentul sau MADR si ADS a dat dovada de rea-credinta contractuala a fost după data abrogării subvenției, in condițiile in care contractele de concesiune fuseseră executate parțial, in ceea ce privește investițiile pe care s-a obligat sa le efectueze. P. a rămas cu o . investiții făcute in considerarea beneficiilor ce urma sa le obțină pe parcursul celor 10 ani de concesiune, investiții care nu si-au mai găsit justificarea in condițiile in care concesionarul a fost privat, intempestiv, de orice beneficii aduse de acceptarea concesiunii.

În opinia recurentei, P. a fost privata de un alt drept, calificat drept bun in sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Astfel, instanța europeana a arătat ca ori de cate ori reclamanții pot in mod legitim sa considere ca actele juridice pe baza cărora ei si-au asumat anumite obligații financiare nu ar putea fi invalidate in mod retroactiv in detrimentul lor, astfel ca, in asemenea, tipuri de situație, "speranța legitima" rezulta din aceea ca persoanele interesate se intemeiau in mod rezonabil si justificat pe un act juridic având o baza juridica solida si o incidența incontestabila asupra dreptului de proprietate".

Aceeași este si situația P. din cauza de fata, in care dreptul P. la incasarea sprijinului garantat legislativ si contractual de către concedent constituie un veritabil bun, de care P. a fost privata - in acest sens solicita despăgubiri pentru imposibilitatea dobândirii acestui bun așa cum el a fost garantat, respectiv prin plata beneficiilor nerealizate.

Se susține că, în egala măsura, contractele de concesiune au devenit goale de cauza, concesionarul nemaiavând niciun fel de beneficii de pe urma activității de neutralizare concesionate acestuia ci, dimpotrivă, suferind atât pagube efective (investițiile) cat si privarea de beneficii, fiind astfel in mod direct si flagrant încălcate prevederile art. 31. art. 32. art. 35 litera b) din Legea concesiunilor nr. 219/1998 în vigoare pe durata executării contractelor de concesiune, precum si prevederile art.69 alin.1 si 3 si art. 70 din HG 216/199 privind Normele metodologice-cadru de aplicare a Legii 219/1998, pe care instanța nu le-a analizat.

Se arată că instanța nu a argumentat cu nimic de ce concedentul - statul roman, nu ar fi încălcat prevederile art. 9.2.1 din contractele de concesiune, potrivit căruia concedentul este obligat sa nu il tulbure nejustificat pe concesionar in exercițiul drepturilor rezultate din contract.

Se subliniază împrejurarea potrivit cu care consecințele negative asupra reclamantei au pornit de la împrejurarea ca statul roman prin concedentul sau nu a înțeles sa ajusteze durata concesiunii oferite, la durata de timp in care statul roman mai putea menține aceste ajutoare de stat in vigoare, nefăcând cunoscut acest detaliu ce ținea de condițiile negocierii aderării Romanieiei la Uniunea Europeana.

Reclamantei i s-a prezentat oportunitatea concesionarii direct pe 10 ani, in contextul sprijinirii activității in cauza de statul roman si de aceea subscrisa a dobândit in acel moment o speranța legitima.

De altfel, statul roman a si legiferat termenul de 10 ani in HG 1210/2005 privind concesionarea activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală (care este un act administrativ cu caracter normativ), care la art. 3 alin 3 prevede:

Prima instanța neaga calificarea speranței P. ca fiind una legitima in aceste condiții, fără insa a argumenta in vreun fel de ce P. nu ar fi avut in realitate o speranța care sa fi fost legitima, suprimata de statul roman in realitate inca de la începutul concesiunilor (statul știind sau trebuind sa știe ca nu poate menține sprijnul timp de 10 ani).

Referitor la considerentele instanței privitoare la pretinsa lipsa de cauza a contractelor de concesiune, precum si cu privire la lipsa prejudiciului si pretinsa calculare incorecta a acestuia se arată că, daca situația de fapt si de drept din cauza de fata ar fi in sensul reținut de instanța, nu ar fi existat interesul P. de preluare a acestei activități.

Faptul ca statul are dreptul sa abroge oricând ajutoarele de stat - in virtutea suveranității sale, nu trebuie asimilat exonerării de răspundere a statului, atunci când, cu buna știința, instituțiile sale adopta anumite prevederi legale care însa nu pot fi respectate de către același stat, deoarece statul a decis sa le invalideze el insusi.

Cu alte cuvinte, chiar daca s-ar accepta ca statul putea abroga oricând subvenția, nu se poate accepta că statul nu trebuie sa răspundă pentru consecințele patrimoniale negative ale actului de abrogare, cat timp același stat prin Guvern (HG 1210/2005) a statuat ca concesiunile acestei activități vor fi pe 10 ani si nu pe mai puțin.

Statul nu a inteles sa se desocoteasca amiabil cu concesionarul, așa cum ii obliga Legea nr. 219/1998, cu ocazia abrogării subvenției - iar subvenția si concesiunea sunt, repetam, doua elemente indisolubil legate, neputand obiectiv exista una fără cealaltă. Deci abrogarea subvenției este actul statului, care la rândul sau este concedent in contractele de concesiune, astfel incat se poate spune ca este actul concedentului, același concedent care se obligase ca timp de 10 ani sa asigure concesionarea acestei activități.

In condițiile in care P. si-a asumat fata de statul roman obligații investiționale in cuantum total de_ Euro prin cele opt contracte de concesiune (despre care instanța nu pomenește nimic in motivare), investiții pe care, daca ar fi desfășurat aceasta activitate fără constrângerile concesiunii, nu le-ar fi efectuat niciodată, este netemeinica susținerea instanței, mai ales in condițiile in care instanța nu identifica un alt motiv determinant care ar fi „impins-o" pe reclamantă la angajarea in aceasta activitate in condiții de concesionar.

În opinia recurentei, instanța retine, in mod incomplet si trunchiat, obligațiile P. in calitate de concesionar, pentru a-si susține teza - greșita - a avantajării concesionarului din punct de vedere concurential, afirmând ca obligațiile concesionarului ar fi fost doar de plata a redeventei si de efectuare a activităților de neutralizare, fără insa a se pomeni despre cea mai oneroasa componenta a obligațiilor sale, si anume realizarea investițiilor conform graficelor de investiții din contracte.

Se arată că instanța omite - atunci când retine pretinsa avantajare a P. sub aspect concurential prin acordarea concesiunilor, ca potrivit art.1 si 3 din HG 1211/2005 privind privind sprijinul direct al statului pentru activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animală, emisa in baza art. 13 din OG 47/2005, nu doar concesionarul activității de neutralizare a deșeurilor de origine animala este indrituit la a primi sprijinul statului, ci si oricare alte persoane fizice sau juridice care "desfășoară activități de neutralizare a deșeurilor de origine animala în unitățile proprii prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. a) si alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 47/2005" — art. 1.

Ideea este ca statul subvenționa activitatea, iar nu persoana - aspect insuficient inteles de prima instanța.

In ce privește afirmațiile referitoare la greșita calculare a despăgubirilor pretinse, respectiv ca acestea nu ar putea fi in niciun caz egale cu contravaloarea subvențiilor neincasate, se învederează că ideea juridica de reparație integrala a prejudiciilor suferite are in vedere, după cum cunoaște si prima instanța, atât paguba efectiva, cat si beneficiile nerealizate, acolo unde acestea sunt previzibile si cuantificabile - adică exact in cazul de fata, astfel cum a reieșit din raportul de expertiza contabila.

Ca efect al suprimării subvenției inainte de termenul concesiunii, P. a fost si este lipsita de un venit consistent si care reprezenta singura rațiune pentru care P. a acceptat preluarea in concesiune a acestei activități.

Or, in raționamentul sau, prima instanța face o confuzie intre profitul net al P., ca urmare a desfășurării tuturor activităților sale - inclusiv cele in calitate de concesionar, si veniturile P., care erau reprezentate, intre altele, de subvenție.

Cu alte cuvinte, beneficiile de care P. a fost lipsita nu se pot raporta la profitul net - care in anumiți ani poate nici sa nu existe ca diferența pozitiva intre cheltuieli si venituri, ci in contravaloarea sprijinului de stat de care P. este lipsita.

Mai exact, de echivalentul „Bunului" (in sensul Protocolului nr. l la CEDO), a speranței legitime de realizarea căreia P. a fost lipsita, ca urmare a abrogării subvenției.

In drept au fost invocate art. 8.1.2, 9.2.1, 9.2.3, 13.1, 14.1, 16.6 din Contractele de concesiune, art. 7 alin. l si 6 din Legea nr. 554/2004, art. 7201 C. Pr. Civ., art. 12 alin. 2 din OG 47/2005, art. 2 din HG 1210/2005, art. 31, 32, 35 litera d) din Legea nr. 219/1998, art. 65, 66, 69 si 70 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 219/1998, art. 298 din OUG 34/2006, 1073, 1082-1086 C. Civ.

La data de 7.05.2014 a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de M. A. și Dezvoltării Rurale, prin care a solicitat menținerea hotărârii judecătorești ca fiind legală și temeinică, respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul expune pe scurt raporturile contractuale dintre părți și obiectul cererii de chemare în judecată formulate de P. și evidențiază, raportat la motivele de recurs, că cererea recurentei reclamante are la bază premisa greșită potrivit căreia ar exista un drept de a primi sprijin financiar de la stat în considerarea desfășurării activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală.

Se subliniază că Statul nu are obligația de a acorda subvenții, ci facultatea de a acorda subvenții în anumite circumstanțe, acordarea acestor subvenții nu poate fi puse la baza încheierii unor contracte de concesiune ca și condiție de încheiere a acestor contracte .

Abrogarea HG nr. 1211/2005 nu dădea dreptul recurentei -reclamante de a nu-și îndeplini obligațiile contractuale stabilite prin contractul de concesiune, doar pe motiv că nu a mai primit subvențiile la care avea dreptul la încheierea acestor contracte.

Susține intimatul că reclamanta se află într-o gravă eroare de fapt întrucât acordarea subvenției nu constituie o obligație contractuală sau legală a părților și nici a Statului, aceasta neputând reprezenta principala cauza juridică de încheierii a contractelor de concesiune. Mai mult, chiar înainte ca recurenta - reclamantă să câștige licitațiile și să încheie contractele de concesiune, principala activitate a acesteia era de neutralizare a deșeurilor de origine animală, iar prin încheierea acestor contracte a devenit unic concesionar al activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală la nivel național, fiind în mod evident avantajată într-un domeniu care nu mai este deschis concurenței. Statul nu s-a obligat, prin încheierea contractelor de concesiune, să-i asigure recurentei-reclamante un anumit nivel de profit, ci acesta din urmă a devenit unicul concesionar al activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală la nivel național. Tocmai de aceea, aceasta - . obligația de a respecta prevederile contractelor de concesiune și să-și plătească redevențele la termenele stabilite prin aceste contracte, nu să întrerupă activitate pe motiv că datorită unor noi reglementări normative statul nu îi mai acordă subvenții pentru activitate prestată.

Intimatul expune cazurile de reziliere și arată că motivul invocat de către S.C. P. S.A. privind rezilierea contractelor ca urmare a neacordării subvențiilor de către stat nu este susținut de realitatea clauzelor contractuale, apreciind ca subvențiile, izvorăsc din lege si nicidecum din contractele de concesiune. Conform clauzelor contractuale, APS nu s-a angajat, ca în schimbul îndeplinirii obligațiilor de către concesionar, să asigure acestuia subvențiile acordate de stat.

Consideră intimatul ca nefondată solicitarea recurentei -reclamante cu privire la cererea privind obligarea la plata de despăgubiri evaluate provizoriu la suma de 4.000.000 lei, despăgubiri născute în baza principiului răspunderii contractuale și în baza principiului răspunderii obiective (principiu instituit de Legea 219/1998).

Se arată că potrivit prevederilor celor opt contracte de concesiune, reclamanta S.C. P. S.A. avea obligația de a realiza până la finele anului 2006 un volum investițional, investițiile asumate de reclamantă prin contractele de concesiune nefiind realizate la termenele scadente, motiv pentru care APS a procedat, în mod corect, la calcularea de penalități, reprezentând 1.775.948 Euro, așa cum este stipulat în contractele de concesiune.

Totodată, S.C. P. S.A. avea obligația de a proceda la plata unei redevențe într-un cuantum prevăzut de art. 5.1. din contract, plata redevenței urmând să se facă în tranșe lunare, termenul scadent fiind data de 1 a fiecărei luni pentru luna următoare (art. 6.1.1. din contract).

Refuzul recurentei - reclamante de a achita redevența începând cu luna mai 2010 a dus la acumularea penalităților aferente acesteia și la penalități calculate pentru redevența achitată cu întârziere. În capitolele referitoare la obligațiile concesionarului nu există nici o clauză contractuală care să prevadă că executarea acestor obligații depinde de acordarea subvențiilor de la stat.

Se arată că la momentul încheierii contractelor, în anul 2006, România încă nu semnase Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, astfel încât nu exista la acel moment posibilitatea sistării ajutorului de stat în anul 2009.

Faptul că la momentul încheierii contractelor de concesiune exista un alt cadru legislativ, în baza căruia concesionarul beneficia de subvenții de la stat, iar în prezent a fost abrogat, nu atrage culpa concedentului, întrucât începând cu anul 2010, actele normative care reglementau acordarea subvențiilor pentru neutralizarea deșeurilor de origine animală sunt lipsite de efecte juridice, deoarece prin Regulamentul nr. 1857/2006 de aplicare a art. 87 și art. 88 din Tratat și de modificare a R(CE) 70/2001 și a Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier, se impune obligativitatea reconsiderării ajutoarelor de stat în concordanță cu normele comunitare arătate.

La data de 31 decembrie 2009 a expirat perioada de tranziție, în care potrivit Tratatului de aderare România putea continua să acorde subvenții care nu erau conforme cu regulile concurenței si a ajutoarelor de stat UE. Se arată că, începând cu anul 2010, orice ajutor de stat ce nu corespunde reglementărilor comunitare trebuie modificat sau eventual oprit de a mai produce efecte.

Astfel, Regulamentul nr. 1857/2006 de aplicare a art. 87 și art. 88 din Tratat și de modificare a R(CE) 70/2001 care potrivit art. 23 este obligatorie în toate elementele sale și cu aplicare directă și a Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier, a dispus abrogarea implicită a acordării subvențiilor de stat.

Totodată prin OG nr.14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010 fost abrogate, explicit, acordarea subvențiilor de stat. P. urmare, abrogarea implicită ce a intervenit începând cu data de 01.01.2010 a fost confirmată explicit de legiuitor prin norma de abrogare, respectiv prin OG nr. 14/2010.

Se arată că, în speță, temeiul de drept prin care se acordau subvențiile a fost abrogat implicit de Regulamentul nr. 1857/2006 de aplicare a art. 87 și art. 88 din Tratat și de modificare a R(CE) 70/2001 și a Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier și explicit prin OG nr.14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010. Astfel, potrivit principiului primordialității normei comunitare, obligație de rezultat, chiar dacă normele legale interne nu au fost abrogate în mod expres de la data de 01.01.2010, incumbă obligația înlăturării acestora, deoarece norma națională este incompatibilă cu norma comunitară care are prioritate, astfel cum prevăd și dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României

Consideră intimatul că instanța de fond a reținut în mod temeinic și legal faptul că motivația reclamantei cu privire la faptul că abrogarea HG nr. 1211/2005 ar constitui dispariția cauzei juridice a contractelor de concesiune nu poate fi primită. Astfel, statul român si-a asumat obligațiile stabilite prin Tratatele Uniunii Europene și prin actele ce emană de la instituțiile Uniunii, iar legislația comunitară în domeniul ajutorului de stat a devenit direct aplicabilă în România. P. abrogarea HG nr. 1211/2005 statul român s-a conformat obligațiilor asumate prin Tratatul de aderare și prin Protocolul privind condițiile și aranjamentele referitoare la admiterea României în Uniunea Europeană. Se cere instanței să aibă în vedere faptul că potrivit principiului supremației dreptului comunitar, consacrat prin art.10 TCE, judecătorul național trebuie să aplice, prioritar, dreptul Uniunii chiar și în situația în care ar exista norme naționale contrare acestora, indiferent dacă acestea sunt anterioare sau ulterioare normei comunitare. Potrivit art.107 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene se interzice acordarea ajutoarelor de stat, aferent cererii de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat plata ajutorului pentru anii 2010-2016.

Se evidențiază că în prezenta cauză nu se identifică dispariția cauzei o juridice a contractului și nici existența unei fapte ilicite a pârâților. Or, atât timp cât obligațiile contractuale asumate de către recurenta-reclamantă constau în plata redevenței și efectuarea neutralizării deșeurilor de origine animală, obligații pe care aceasta nu și le-a mai îndeplinit din momentul în care au intervenit modificările legislative, iar subvențiile de stat erau acordate în considerarea desfășurării activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală, în lipsa efectuării acestei activități nu se poate afirma că recurenta - reclamantă a suferit un prejudiciu prin neplata subvențiilor. Mai mult, subvențiile i se plăteau recurentei-reclamante prin mecanismul de decontare prevăzut în HG nr.1211/2005 după desfășurarea activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală care presupunea anumite costuri, astfel profitul net nu a fost niciodată egal cu valoarea subvențiilor, ci acesta era rezultatul desfășurării activității din care se scădeau cheltuielile efectuate de recurenta-reclamantă pentru a-și desfășura activitatea.

Se solicită să se constate că MADR nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, motivat de faptul că MADR nu este parte în contractele de concesiune a căror reziliere se cere. Tot în susținerea lipsei calității procesuale pasive se învederează instanței faptul că au avut loc modificări legislative privind raporturile ierarhice ale ADS, în sensul schimbării ordonatorului principal de credite, trecând în subordinea Guvernului României, potrivit Legii nr. 17 din 7 martie 2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției D. Statului.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 115 Cod de Procedură Civilă.

La data de 7.05.2014 a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de AGENȚIA D. STATULUI prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În motivarea acesteia a fost expus petitul cererii introductive, soluția adoptată de către judecătorul fondului și raporturile contractuale, evidențiindu-se că A.D.S. a concesionat activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animală, încheind pentru fiecare zonă de dezvoltare, câte un contract de concesiune cu Asocierea P. - Atev, câștigătoarea celor opt licitații organizate. Fiecare dintre aceste contracte a fost ulterior modificat, prin intermediul unui număr de șase acte adiționale.

În opinia intimatei, afirmațiile recurentei privind elementul determinant care a dus la intenția de a deveni unic concesionar sunt nefondate, iar Tribunalul București a apreciat in mod corect si legal atunci când a pronunțat hotărârea recurata.

Se arată că, potrivit art. 8.1.2 din contracte, reclamanta putea într-adevar sa beneficieze de prevederile HG 1211/2005, insa doar pe perioada existentei actului normativ, nefiind un drept izvorât din contract, deoarece, conform clauzelor contractuale, ADS nu s-a angajat ca în schimbul îndeplinirii obligațiilor să asigure concesionarului subvențiile acordate de stat. P. încheierea contractelor, intimata nu s-a obligat sa-i asigure concesionarului un anumit nivel al profitului, ci ca aceasta sa fie unicul concesionar al activității de neutralizare a deșeurilor de origine animala la nivel național, iar in capitolele referitoare la obligațiile concedentului nu există nicio clauză contractuală care să prevadă că executarea contractului de către concesionar este condiționată de acordarea subvențiilor, cum de altfel nu există nicio clauză nici în capitolele referitoare la obligațiile concesionarului care să prevadă că acesta va executa obligațiile din contract doar în baza ajutorului financiar al statului. Se arată că la momentul încheierii contractelor de concesiune exista un cadru legislativ, în baza căruia recurenta beneficia de subvenții de la stat, însă, începând cu anul 2010, actele normative care reglementau acordarea subvențiilor pentru neutralizarea deșeurilor de origine animală au fost lipsite de efecte juridice, deoarece, prin Regulamentul nr. 1857/2006 de aplicare a art. 87 si 88 din Tratat si de modificare a R(CE) 70/2001 si a Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat in sectorul agricol si forestier, s-a impus obligativitatea reconsiderării ajutoarelor de stat in concordanta cu normele comunitare arătate.

Referitor la afirmațiile recurentei privind dispariția cauzei juridice si prejudiciului se arată că abrogarea HG nr.1211/2005 nu constituie dispariția cauzei juridice a contractelor, pe de-o parte deoarece ajutorul financiar nu constituie o obligație contractuala sau legala a statului, iar pe de alta parte deoarece obiectul contractului, respectiv neutralizarea deșeurilor de origine animala, reprezintă principalul obiect de activitate al recurentei.

Cu referire la beneficiul nerealizat, se arată că acesta este reprezentat de diferența dintre veniturile realizate si cheltuielile ocazionate de aceste, chiar daca ne raportam numai la ajutorul financiar acordat de stat, este evident ca solicitarea acordării acestora cu titlu de ,justa despăgubire" nu poate fi reținuta de instanța de recurs decât ca neîntemeiata.

Particularitățile deduse judecații in prezenta cauza nu pot duce decât la o singura concluzie, si anume ca solicitarea recurentei nu are niciun temei legal.

In drept au fost invocate dispozițiile art. 308 C.pr.civ., OG. nr. 14/2010 precum si celelalte dispoziții legale invocate in cuprinsul prezentei.

Raportat la conținutul dispozițiilor art.137 din Codul de procedură civilă, Curtea urmează a analiza cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului A. și Dezvoltării Rurale, invocată pe calea întâmpinării.

Cu caracter premergător, Curtea evidențiază împrejurarea potrivit cu care apărarea formulată pe cale de excepție și supusă prezentei sale analize a fost invocată și în fața instanței de fond, Tribunalul București Secția a VI a Civilă, în cadrul dosarului nr._/3/2010, cauză în care instanța a fost sesizată până la momentul disjungerii și cu cererea conexă formulată de P. SA. P. încheierea din 13.09.2011 instanța Tribunalului București a respins ca neîntemeiată această excepție, cu motivarea că, deși M. A. și Dezvoltării Rurale nu este parte contractantă în convențiile de concesiune a căror reziliere se solicită, actele normative speciale vizând activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animală instituie un rol specific al acestui minister.

Intimatul pârât nu a formulat cale de atac împotriva acestei hotărâri, astfel încât soluția adoptată de către instanța fondului se impune cu putere de lucru judecat. Pe de altă parte, Curtea constată că M. A. și Dezvoltării Rurale înțelege să se prevaleze în susținerea acestei excepții, în recurs, de modificări legislative intervenite ulterior momentului analizei instanței de fond, și chiar ulterior sesizării instanței de recurs. Astfel, intimatul pârât invocă modificări legislative privind raporturile ierarhice ale ADS, în sensul schimbării ordonatorului principal de credite, această instituție trecând în subordinea Guvernului României, ca efect al modificării Legii nr.268/2001 prin Legea nr.17/2014. Astfel, art.4 din legea privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției D. Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 7 iunie 2001, are în prezent ca și conținut: Agenția D. Statului, instituție publică cu personalitate juridică, finanțată integral de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, în subordinea Guvernului și în coordonarea tehnică a ministrului agriculturii și dezvoltării rurale, are următoarele atribuții:..

Din punctul de vedere al Curții, această modificare a legislației relevante în ceea ce privește pe intimata pârâtă Agenția D. Statului nu este de natură a înlătura calitatea procesuală pasivă a intimatului M. A. și Dezvoltării Rurale. Astfel, cu referire la calitatea procesuală pasivă în recurs, aceasta este dată, pe de o parte, de calitatea de parte în dosarul de fond, cenzurată cu putere de lucru judecat de către instanța fondului. Pe de altă parte, modificarea ordonatorului de credite al ADS nu înlătură atribuțiile specifice ale MADR în procedura de concesionare a activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală, reglementată de dispozițiile art.12 din OG nr.47/2005. D. urmare, transmiterea calității de ordonator de credite către Guvernul României nu golește de conținut obligațiile M. A. și Dezvoltării Rurale, care este, și în prezent, concedent în numele statului al activității de neutralizare.

Pentru toate aceste motive, Curtea reține calitatea procesuală pasivă a intimatului pârât, urmând să respingă excepția invocată prin întâmpinare, ca nefondată.

Referitor la cererea de recurs, Curtea constată următoarele:

Instanța de fond a stabilit în mod corect împrejurări de fapt relevante cauzei, constând în aceea că Agenția D. Statului, în calitate de concedent și . ATEV FEHERJEFELDOLGOZO ZRT, constituiți în ASOCIEREA P.-ATEV, în calitate de concesionar, au încheiat în urma derulării unei proceduri de licitație publică contractele de concesiune nr.252/03.05.2006, 253/03.05.2006, 254/09.05.2006, 255/09.05.2006, 256/10.05.2006, 257/11.05.2006, 258/11.05.2006, 259/11.05.2006 având ca obiect activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animală din cadrul zonelor I Nord Est, II Sud Est, III Sud, IV Sud Vest, V Vest, VI Nord Vest, VII Centru, VIII București. Contractele au intrat în vigoare la data semnării fiecăruia dintre ele, iar concesionarea activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală a fost stabilită pe o perioadă de 10 ani. Potrivit preambulului contractelor, acestea au fost încheiate în temeiul Legii nr.268/2001, H.G. nr.626/_, Legii nr.219/1998, H.G. nr.216/1999, O.G. nr. 47/2005, H.G. nr.1210/2005, H.G. nr.1211/2005, Hotarârii Consiliului de Administratie al A.D.S. nr.1/2006, Hotarârii Consiliului de Administratie al A.D.S. nr.10/2006, Hotarârii Consiliului de Administratie al A.D.S. nr.11/2006.

Ca efect nemijlocit al dispozițiilor HG nr.1211/2005, în executarea celor opt contracte de concesiune, concesionarul a beneficiat pentru activitățile de neutralizare a deșeurilor de origine animală de sprijinul direct al statului, acesta din urmă suportând între 50% și 100% din tariful de neutralizare.

Urmare a adoptării Regulamentului CE nr.1857/2006, statul român a înțeles să își adapteze în mod corespunzător legislația și să procedeze la abrogarea HG nr.1211/2005 și a art.13 din OG nr.47/2005, prin adoptarea OG nr.14/2010, astfel încât, după acest moment, concesionarul nu a mai beneficiat de sprijinul de la bugetul de stat.

În cenzurarea criticilor de temeinicie și legalitate formulate de către reclamanta recurentă P. SA, Curtea reține că legislația relevantă cauzei este reprezentată de Tratatul privind Uniunea Europeana și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Legea nr.219/1998, Legea nr.157/2005, OG nr.47/2005, HG nr.1210/2005, HG nr.1211/2005, Regulamentul CE nr.1857/2006, OG nr.14/2010, instanța urmând să facă trimiteri punctuale la aceste dispoziții legale în considerentele ce vor urma.

Cu referire la partea introductivă a cererii de recurs, în cadrul căreia P. SA subliniază caracterul de interes național al activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală, instituit de dispozițiile art.1 din OG nr.47/2005, Curtea apreciază că, deși premisa de la care pornește în argumentarea sa partea reclamantă este corectă, concluzia acesteia nu este întemeiată; astfel, declararea unei activități publice ca fiind de interes național (în cauză art.1 din OG nr.47/2005), nu impune, cu caracter de principiu obligatoriu, implementarea unei forme de susținere a acelei activități din partea statului în sensul arătat de concesionar. Formele de sprijin al statului în legătură cu activitățile publice de interes național nu pot fi limitate la susținerea directă, financiară, a concesionarului, prin suportarea de către stat a prețului integral sau parțial al serviciului presat de întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general ( a se vedea art.106 TCE, fost art.86); în plus, statul poate alege în susținerea activității de interes național pe beneficiarul sprijinului, cu respectarea normelor comunitare.

Procedând la verificarea motivelor de recurs, Curtea constată că P. SA nu contestă calificările juridice făcute de instanță subvenției acordate în baza HG nr.1211/2005 și nici dreptul suveran al statului de a legifera ajutoarele de stat și limitele acestora, dar critică atitudinea concedentului MADR care a inițiat procedura de concesionare a activității pentru un termen de 10 ani, dar nu a asigurat pentru toată această durată și acordarea ajutorului de stat. Se subliniază de către recurentă că orice agent economic potențial interesat de concesionarea acestei activități ar fi participat la licitație având convingerea fermă că statul va sprijini activitatea timp de 10 ani.

Cu acest raționament prealabil, recurenta consideră că a fost indusă în eroare de către stat, prin adoptarea HG nr.1210/2005, care prevede prin art.3 alin.3 o durată a concesiunii pe 10 ani; apreciază recurenta că statul român, prin concedentul MADR și mandatarul ADS, a acționat cu rea-credință în ceea ce o privește, cât timp știa că nu poate menține ajutorul de stat timp de 10 ani.

În opinia Curții, argumentele recurentei reclamante privind reaua credință a statului român la încheierea contractelor nu pot fi primite. Astfel, din verificarea cadrului legislativ în vigoare la momentul încheierii convențiilor, coroborat cu clauzele contractuale, nu se poate concluziona că intimatele s-au obligat să asigure concesionarului încasarea sprijinului de stat pe o durată de 10 ani, împrejurare reținută temeinic și de către judecătorul fondului.

În interpretarea Curții, stabilirea unui termen legal de 10 ani pentru durata contractelor de concesiune în domeniul neutralizării deșeurilor animale (art.3 alin.3 din HG nr.1210/2005) reprezintă o modalitate prin care statul a înțeles să permită concesionarului exploatarea acestei activități pe o durată semnificativă, durată care să îi permită valorificarea eficientă a resurselor și recuperarea investițiilor. Niciuna dintre dispozițiile legale incidente, după cum niciuna dintre dispozițiile contractuale, nu stipulează acordarea ajutorului de stat pe toată durata convențiilor.

În plus, contextul semnării Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, în data de 25.04.2005, ratificat prin Legea nr.157 din 01.06.2005, reprezenta un motiv rezonabil și cert pentru a determina concluzia că statul român era obligat să se conformeze dreptului comunitar în materia ajutorului de stat, inclusiv în legătură cu contractele de concesiune a activității de neutralizare a deșeurilor (a se vedea art.107 alin.1 TCE fost art.87 Cu excepția derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre). Chiar dacă la momentul mai 2006, data semnării contractelor, statului român îi era permis să acorde ajutorul de stat în forma prevăzută de art.13 din OG nr.47/2005 și în temeiul HG nr.1211/2005, modificarea acestei situații era previzibilă pentru concesionar în raport de dispozițiile art.107 și art.108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art.87 și art.88 TCE).

Fără a relua considerente anterioare, dar observând repetarea argumentelor recurentei P., Curtea subliniază că durata legală a contractului de concesiune nu poate fi indisolubil legată de perioada în care statul ar fi putut menține ajutorul de stat.

Faptul că existența în cadrul legislativ al neutralizării deșeurilor a sprijinului statului a fost pentru P. elementul determinant pentru încheierea contractului nu poate determina concluzia că statul român, prin concedentul său MADR și instituția subordonată acestuia ADS, a fost de rea credință la momentul organizării licitației în vederea concesionării acestei activități. Dacă reclamanta recurentă a avut o reprezentare eronată asupra obligațiilor asumate de stat în cadrul contractelor de concesiune, această împrejurare nu poate fi imputată cocontractantului întrucât dispozițiile contractuale nu garantau acordarea beneficiului pe toată durata concesiunii, iar iminenta aderare a României la Uniunea Europeană, cunoscută de P. ca efect al publicării Legii nr.157/2005 la data de 01.06.2005, anterior demarării procedurii de licitație, avea drept urmare previzibilă adaptarea viitoare a legislației în materia ajutorului de stat.

Observă Curtea că, în fapt, statul român a menținut beneficiul încă trei ani după momentul aderării. Ulterior, politica sa legislativă a fost influențată nemijlocit de adoptarea Regulamentului CE nr.1857/15 decembrie 2006 privind aplicarea articolelor 87 și 88 din Tratat ajutoarelor de stat pentru întreprinderile mici și mijlocii care își desfășoară activitatea în domeniul producției agricole și de modificare a Regulamentului CE nr.70/2001. Actul normativ comunitar în discuție a inclus în Capitolul 2. Categorii de ajutoare și art.16 Sprijin pentru sectorul creșterii animalelor, reglementândforma și cuantumul ajutorului de stat permis pentru activitățile de eliminare a animalelor moarte și distrugere a carcaselor și stipulând explicit condițiile în care acest sprijin este compatibil cu Piața comună în sensul articolului 87 alineatul 3 litera c din Tratat și este exceptat de la obligația de notificare prevăzută de art.88 alineatul 3 din Tratat.

Or, dată fiind strânsa legătură dintre aceste prevederi și situația juridică reglementată de art.13 din OG nr.47/2005 și HG nr.1211/2005, în considerarea dispozițiilor art.10 TCE, statul român avea obligația imediată de a pune în aplicare dispozițiile comunitare în sensul înlăturării ajutorului de stat și de a-și adapta legislația cu referire la această formă de ajutor. Procedând astfel, statul român nu a modificat contractul de concesiune, ci a pus în aplicare obligațiile asumate prin Tratatul de aderare, tratat al cărui conținut era cunoscut de reclamantă la momentul încheierii concesiunii.

Pentru aceste considerente, Curtea nu poate primi apărarea P. potrivit cu care Asocierea P. ATEV era îndreptățită să considere, în mod legitim, că i s-a garantat dobândirea sprijinului financiar al statului pe toată durata contractelor.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art.31, art.32 și art.35 litera b din Legea concesiunilor nr.219/1998, Curtea apreciază că raporturile contractuale dintre părți nu se regăsesc în situațiile reglementate de prevederile legale invocate. În cauză nu s-a procedat la modificarea unilaterală a contractelor de concesiune de către concedent, în considerarea unor motive excepționale legate de interesul național; convențiile dintre părți nu au suferit vreo modificare, iar abrogarea unor dispoziții legale care susțineau financiar pe concesionar a fost un eveniment previzibil pentru ambele părți din concesiune, iar nu o împrejurare cu caracter excepțional sau o acțiune a statului român pe care P. SA nu avea cum să o anticipeze la momentul încheierii contractului.

În acest context, este întemeiată apărarea formulată de intimata pârâtă Agenția D. Statului în sensul că dreptul concesionarului de a beneficia de sprijin financiar de la stat nu izvora din contract, iar executarea obligațiilor de către concesionar nu era condiționată de acordarea subvențiilor.

Cu referire la lipsa de cauză a contractelor de concesiune ca efect al abrogării HG nr.1211/2005, Curtea subliniază că plata ajutorului de stat nu a reprezentat o contraprestație a concedentului, astfel încât instanța de fond a reținut în mod temeinic că abrogarea sa nu determină nemijlocit și lipsa cauzei juridice a convenției.

Obligația principală a MADR, asumată în baza contractului de concesiune, a fost aceea de a acorda către concesionar dreptul de a exploata activitatea de neutralizare a deșeurilor animale; pentru această activitate operatorul economic era îndreptățit a fi plătit de către beneficiarul direct al serviciului de colectare, transport, depozitare, manipulare, sortare, procesare, incinerare. Or ajutorul de stat a urmărit acoperirea în tot sau în parte a costului acestui serviciu, astfel încât, în lipsa sprijinului de la stat, prestatorul serviciului este îndreptățit să încaseze prețul de la beneficiar.

În ceea ce privește contextul legislativ al încheierii convențiilor, instanța are în vedere, coroborat cu conținutul contractelor, că partea ar fi trebuit, în mod rezonabil, să aibă o reprezentare diferită decât cea evocată în litigiu asupra duratei acordării ajutorului de stat și să nu o considere element determinant în formarea voinței contractuale.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că abrogarea dispozițiilor legale privind acordarea ajutorului nu înlătura cauza juridică a convenției dintre părți.

Cu referire la modul în care instanța de fond a înțeles să facă aprecieri asupra calculării despăgubirilor pretinse de P., Curtea consideră că raționamentul expus în recurs de către reclamantă nu are în vedere cauza invocată de aceasta pentru plata despăgubirilor.

Astfel, deși se solicită rezilierea celor opt convenții pentru încălcarea de către concedent a obligațiilor contractuale și legale (situație premisă pe care instanța de control judiciar nu o consideră îndeplinită), recurenta cere obligarea pârâților la plata unor despăgubiri care nu reprezintă prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului; în evaluarea judiciară a prejudiciului instanța este ținută a stabili beneficiul nemijlocit pe care partea ce își execută întocmai obligațiile l-ar fi obținut în cazul în care și cealaltă parte și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale.

Acesta este și motivul pentru care instanța de fond, în mod temeinic și legal, s-a raportat la profitul net, iar nu la valoarea subvențiilor, întrucât executarea corespunzătoare a contractului ar fi presupus, nemijlocit, și cheltuieli din partea reclamantei.

D. urmare, Curtea consideră că nici această critică nu poate fi reținută.

Pentru toate aceste argumente, reținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre ce răspunde exigenței motivării și care are la bază o analiză corectă a probatoriului administrat în cauză, Curtea va respinge recursul, ca nefondat, în temeiul art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului A. și Dezvoltării Rurale, ca nefondată.

Respinge recursul formulat de recurenta . administrator special B. F. și prin administrator judiciar RVA Insolvency Specialists SPRL, împotriva sentinței civile nr. 5320 din 05.07.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații M. A. și Dezvoltării Rurale și Agenția D. Statului, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 10.07.2014.

Președinte, Judecător,Judecător,

A. M. G. A. A. I. P.

Grefier,

L. E. A.

Red.Jud.AMG

Nr.ex.: 2

Fond:Tribunalul București Secția a VI a Civilă

Președinte: R. E. T.

← Pretenţii. Decizia nr. 972/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Radiere. Decizia nr. 428/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Suspendare provizorie a executării. Decizia nr. 378/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Radiere. Decizia nr. 330/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Retragere asociat. Decizia nr. 328/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 972/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Radiere. Decizia nr. 428/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Radiere. Decizia nr. 567/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1130/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 380/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI