Nulitate act juridic. Decizia nr. 495/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 495/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-06-2014 în dosarul nr. 1955/2/2014
Dosar nr._ (Număr intern 721/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 495/2014
Ședința publică de la 17 Iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE P. P.
Judecător E.-S. R.
Grefier E.-R. L.
**************
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelurilor formulate de pârâta R. NAȚIONALĂ A PĂDURILOR –ROMSILVA și de reclamantul O. D. N., împotriva Sentinței civile nr. 6777/26.11.2013, pronunțată de Secția a VI-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect pretenții respectiv nulitate act juridic.
Dezbaterile au avut loc în cadrul ședinței publice din data de10.06.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera în baza art.260 Cod procedură civilă și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii sau note scrie, a amânat pronunțarea în cauză pentru data de astăzi, 17.06.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelurilor de față constată următoarele:
La data de 23.01.2009 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, Secția Comercială de C. Administrativ și Fiscal, sub nr._ plângerea formulată de reclamantul O. D. N. împotriva Ordinului nr. 2/6.01.2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, precum și împotriva Hotărârii nr. 1/8.01.2009 a Consiliului de Administrație al Regiei Naționale a Pădurilor ROMSILVA, solicitând anularea Ordinului atacat și anularea parțială a Hotărârii menționate, în ceea ce privește revocarea contractului de mandat nr._/27.08.2008.
Prin sentința civilă nr. 445/7.10.2009 a fost admisă acțiunea în contencios administrativ, dispunându-se anularea Ordinului nr. 2/6.01.2009 emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.
Prin practicaua sentinței, a fost disjuns capătul de cerere privind anularea parțială a Hotărârii Consiliului de Administrație al ROMSILVA nr. 1/8.01.2009 și înaintat spre soluționare Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată la data de 27.04.2010 pe rolul Tribunalului București Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal sub nr._/3/2010.
Pârâta a formulat întâmpinare invocând excepția necompetenței funcționale a Secției de C. Administrativ și Fiscal, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
La data de 07.12.2010 reclamantul a depus cerere completatoare solicitând obligarea pârâtei la reintegrarea sa în funcția deținută anterior adoptării Hotărârii Consiliului de Administrație al ROMSILVA nr.1/8.01.2009 și obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile aferente, precum și celelalte drepturi cuvenite conform contractului de mandat, de la data revocării acestuia până la data reintegrării efective în funcție.
Prin încheierea de ședință de la 7.12.2010 a fost admisă excepția necompetenței funcționale dispunându-se scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia spre soluționare, Tribunalului București Secția a VI-a Civilă, pe rolul căruia litigiul a fost înregistrat la data de 10.01.2011 sub nr._ .
La data de 15.03.2011, la solicitarea instanței, reclamantul a precizat obiectul cererii, respectiv anularea parțială a Hotărârii nr.1/8.01.2009 a Consiliului de Administrație al ROMSILVA, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în valoare de 1.262.390 lei reprezentând contravaloarea remunerației prevăzute la art.4 din contractul de mandat, cu cheltuieli de judecată (fila 12)
În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri, constând în valoarea totală a veniturilor lunare plătite de pârâtă managerilor generali ce au succedat reclamantului la conducerea RNP ROMSILVA, pe numărul de luni aferente întregului contract, de la momentul revocării și până la ajungerea la termen.
Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii reclamantului în principal ca tardivă, inadmisibilă, prescrisă și lipsită de interes și în subsidiar ca nefondată.(f.27)
Prin sentința nr. 5451/26.04.2012 a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, a fost admisă în parte acțiunea, fiind obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 20.947 lei reprezentând despăgubiri și 1372,20 lei reprezentând cheltuieli de judecată, celelalte pretenții fiind respinse ca neîntemeiate.
Prin decizia civilă nr. 2342/11.12.2012 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a VI-a Civilă a fost admis recursul formulat de recurentul-reclamant, dispunându-se casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
În rejudecare litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București Secția a VI-a Civilă la data de 11.01.2013.
În acord cu indicațiile instanței de control judiciar, în cauză a fost administrată proba cu expertiză contabilă, la dosar aflându-se raportul de expertiză contabilă întocmit de expert contabilă G. M. (filele 46-58) și completarea la raport întocmită de același expert (filele 92-99).
În rejudecare, Tribunalul București Secția a VI-a a hotărât, prin sentința civilă nr. 6777/26.11.2013, admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamantul O. D. N., obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 341.675 lei despăgubiri, respingerea capătului de cerere având ca obiect anularea parțială a Hotărârii nr.1/8.01.2009, ca neîntemeiat și obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 14.291,63 lei cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că:
„Se va avea în vedere faptul că, prin decizia de recurs s-au fixat limitele rejudecării, în sensul că, în fond după casare, instanța este chemată să se pronunțe asupra capătului de cerere având ca obiect anularea Hotărârii nr.1 a Consiliului de Administrație Romsilva, precum și asupra cuantumului despăgubirilor.
Rezultă așadar că, în rejudecare, nu mai pot fi aduse în discuție cerințele răspunderii contractuale referitoare la fapta ilicită a mandantului, existența prejudiciului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Un alt argument care susține această soluție este dedus din aplicarea principiului neagravării situației în propria cale de atac, reglementat de art.316 raportat la art.296 Codul de procedură civilă, principiu care trebuie respectat nu numai cu prilejul judecării căii de atac, ci și cu ocazia rejudecării după admiterea căii de atac, ipoteză care se regăsește în speță.
Prin urmare, atâta timp cât rejudecarea constituie rezultatul inițiativei pe care reclamantul a avut-o prin exercitarea recursului, instanța nu poate crea părții o situație mai grea decât cea stabilită prin sentința pronunțată în primul ciclu procesual.
În aceste condiții, apărările pârâtei referitoare la inexistența faptei ilicite (pe motiv că nu au fost îndepliniți indicatorii de performanță) sau a prejudiciului (pe motiv că reclamantul ar fi beneficiat de venituri, în calitate de director al Direcției Silvice S.), nu pot fi avute în vedere, întrucât s-ar încălca limitele rejudecării și principiul non reformatio in pejus.
Pe fond, cu privire la cererea de anulare a Hotărârii nr.1/08.01.2009 a Consiliului de Administrație Romsilva, prin care s-a decis revocarea contractului de mandat nr._/27.08.2008 încheiat cu reclamantul, instanța reține că partea își întemeiază solicitarea exclusiv pe caracterul accesoriu al hotărârii menționate, în raport cu Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr.2/06.01.2009, anulat irevocabil de instanțele judecătorești.
Instanța apreciază ca fiind neîntemeiată cererea reclamantului, față de dispozițiile art.1431 alin.4 din Legea nr.31/1990 coroborat cu art.2 alin.1 din OUG nr.79/2008 (forma în vigoare la data încheierii contractului), potrivit cărora directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație; În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese.
În consecință, instanța va respinge ca neîntemeiat primul capăt al cererii de chemare în judecată, urmând să analizeze în continuare valoarea daunelor interese pentru revocarea intempestivă a mandatului, caracterul intempestiv al revocării fiind stabilit deja cu putere de lucru judecat.
Pe capătul de cerere privitor la despăgubiri, instanța reține că, potrivit art.4 lit. a din contractul de mandat încheiat între părți, mandatarul era îndreptățit să primească o remunerație lunară în cuantum brut de 30.790 lei, care se va negocia anual ori de câte ori este nevoie sau periodic în temeiul legii.
Reclamantul a solicitat calcularea despăgubirilor datorate de pârâtă pentru revocarea mandatului fără justă cauză (solicitate în principal), la nivelul remunerației acordate prin contractul de mandat, pentru perioada cuprinsă între data revocării și cea expirării duratei contractului sau la nivelul remunerației stabilite prin contract, în condițiile aplicării actelor normative care au avut ca obiect diminuarea temporară a acesteia, astfel cum rezultă din obiectivele propuse pentru expertiza contabilă.
Astfel, se va avea în vedere faptul că, prin art.31 lit.a din Legea nr.203/2009, s-a stabilit că directorul general/directorul beneficiază de o remunerație lunară acordată prin contractul de mandat,la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale și societăților comerciale aflate în coordonarea, subordonarea sau sub autoritatea ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice centrale și a autorităților publice centrale la care statul este acționar unic sau majoritar, cât și al filialelor acestora, remunerația nu poate depăși nivelul indemnizației lunare acordate prin lege pentru funcția de secretar de stat;
Prin OUG nr.114/2009, OUG nr.27/2010 și OUG nr.3/2011, plafonarea cuantumului remunerației a fost prelungită succesiv până la data de 31.12.2011, contractele de mandat fiind modificate corespunzător.
Rezultă așadar că, în temeiul legii, modificarea contractelor de mandat, pe aspectul valorii maxime a remunerației directorului general, a operat exclusiv până la data menționată, ulterior datei respective revenindu-se la prevederile inițiale din contract.
Față de conținutul expres al dispozițiilor art.II din Legea nr.203/2009, astfel cum au fost modificate prin actele ulterioare, nu există niciun temei care să îndreptățească instanța să considere că modificarea contractelor s-ar aplica și ulterior datei de 31.12.2011.
Împrejurarea invocată de pârâtă (oricum nedovedită), în sensul că, și la acest moment, remunerația directorului actual este stabilită tot la nivelul indemnizației secretarului de stat, întrucât nu s-a finalizat procedura de numire a noului consiliu de administrație, este lipsită de relevanță, întrucât, la stabilirea valorii daunelor interese cuvenite reclamantului se ține seama de câștigul pe care acesta l-ar fi obținut dacă mandatul său nu ar fi fost revocat, și nu de remunerația mandatarului care i-a succedat.
Or, așa cum am arătat, dacă mandatul reclamantului nu ar fi fost revocat, plafonarea remunerației ar fi operat până la data de 31.11.2009, potrivit legii, menținerea plafonării ulterior datei respective, fiind lipsită de temei legal.
Prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, s-a stabilit că valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru revocarea intempestivă a contractului de mandat, luând în considerare plafonarea legală a remunerației directorului general, caracterul temporar al acestei plafonări, precum și valoarea netă a remunerației, este de 341.675 lei.
Instanța apreciază ca fiind corect modul de calcul utilizat de expert în completarea la raport, unul dintre principiile în raport de care se face evaluarea despăgubirilor de către instanță, fiind acela că prejudiciul cuprinde atât pierderea suferită de creditor, cât și beneficiul nerealizat.
Or, prin raportare la valoarea netă a remunerației, și nu la cea brută, se dă eficiență principiului menționat.
Pe de altă parte, așa cum s-a arătat, instanța consideră că, ulterior datei de 01.01.2012, dată la care a încetat plafonarea legală a remunerației directorului general, singurul criteriu care ar putea fi avut în vedere la stabilirea despăgubirilor îl constituie valoarea netă a remunerației din contractul de mandat în forma inițială.
Se va avea în vedere faptul că actele normative care au plafonat remunerația au modificat contractele de mandat pe perioade de timp limitate, astfel încât, ulterior expirării perioadelor respective, nu există nicio justificare pentru a nu se reveni la dispozițiile contractuale în forma anterioară modificării.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, instanța va admite în parte acțiunea și va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 341.675 lei despăgubiri, respingând capătul de cerere având ca obiect anularea parțială a Hotărârii nr.1/08.01.2009, ca neîntemeiat.
În baza art.274 Codul de procedură civilă, fiind în culpă procesuală, în limita pretențiilor admise, va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 14.291,63 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar din fond și recurs (7527,75 lei + 3763,88 lei + 5 lei + 5 lei) și onorariul expert (3000 lei).
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta solicitând modificarea în parte a acesteia, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor și a cheltuielilor de judecată și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică, nefondată și nedovedită, cu cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că în rejudecare, instanța a stabilit cuantumul prejudiciului fără a intra în judecata fondului, pornind de la premisa greșită că prin decizia de casare s-a stabilit ca instanța să se pronunțe strict pe cuantumul despăgubirilor.
Având în vedere că, prin Decizia nr. 2342/11.12.2013, Curtea de Apel București a casat în totalitate Sentința civilă nr. 5451/26.04.2012, fără a se pronunța asupra dreptului reclamantului de a primi despăgubiri, și ținând cont de art. 311, alin. 1, C.proc.civ., care prevede că „Hotărârea casată nu are nici o putere", în rejudecare instanța era obligată să cerceteze și să soluționeze din nou toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, părțile putând să invoce în fața instanței de rejudecare toate mijloacele de apărare de care s-au servit cu prilejul primei judecăți.
Astfel, greșit susține instanța de fond că „în rejudecare nu mai pot fi aduse în discuție cerințele răspunderii contractuale referitoare la fapta ilicită a mandantului, existența prejudiciului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu " (fila 2, penultimul paragraf din sentință), pe motiv că instanța de casare a stabilit limitele rejudecării în sensul că instanța trebuie să se pronunțe numai asupra anulării Hotărârii nr. 1 a Consiliului de Administrație și asupra cuantumului despăgubirilor.
Pentru a acorda daune interese reclamantului instanța care a rejudecat procesul în fond era obligată să verifice pe de o parte dacă noi am revocat contractul de mandat fără just temei, iar pe de cealaltă parte, dacă reclamantul a îndeplinit obiectivele și criteriile de performanță stabilite prin contractul de mandat. Or, instanța a stabilit cuantumul prejudiciului fără a cerceta aceste aspecte, fără de care nu ar fi putut să pronunțe o soluție temeinică și legală.
Se mai arată că în considerentele deciziei de casare instanța reține că „în privința despăgubirilor, trebuie avut în vedere faptul că acestea se cuvin recurentului în temeiul unui contract de mandat încheiat de recurent cu intimata, fiind necesar a se proba elementele răspunderii civile contractuale" (fila 9, alin. 5, din decizia de casare), ceea ce instanța de fond nu a făcut. Mai mult, instanța de casare a stabilit limitele rejudecării astfel „cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de fond se va pronunța pe capătul de cerere privind anularea Hotărârii nr. 1 a Consiliului de Administrație al Romsilva și pe cuantumul despăgubirilor având în vedere răspunderea civilă contractuală izvorâtă din contractul de mandat prin administrarea probelor necesare adevărului, inclusiv expertiza de specialitate" (fila 9, Decizia nr. 2342/11.12.2013).
Se poate așadar observa că pe lângă faptul că în rejudecare instanța de fond a tratat cu o foarte mare superficialitate această cauză și nu a intrat în judecata fondului, a încălcat și decizia instanței de casare, neluând în considerare nici o probă, cu excepția expertizei.
Cu privire la acordarea despăgubirilor în cuantum de 341.675 lei, apelanta-pârâtă apreciază că instanța a acordat nejustificat reclamantului o asemenea sumă, greșit calculată și, că despăgubirea nu poate depăși suma de 19.871 lei, întrucât:
In primul rând, instanța a calculat greșit suma care i-a acordat-o reclamatului - intimat, întrucât, dacă până la data de 31.12.2011 despăgubirea i-a fost calculată la nivelul indemnizației unui secretar de stat, după această dată, de la 01.01.2012 și până la 21.08.2012, despăgubirea i-a fost calculată luând în considerare cuantumul prevăzut la art. 4, alin. l, din Contractul de mandat, respectiv suma de 30.790 lei, motivând, total greșit, că după această dată indemnizația directorului general nu a mai fost plafonată prin nici un act normativ și că „nu există nici un temei care să îndreptățească instanța să considere că modificarea contractelor s-a aplicat și ulterior date de 31.12 2011". De asemenea, instanța mai reține că „împrejurarea invocată de pârâtă(oricum nedovedită) că și la acest moment remunerația directorului general este stabilită la nivelul indemnizației unui secretar de stat este lipsită de relevanță ". Instanța, calculând despăgubirea la nivelul sumei de 30.790 lei și considerând că nu are temei să o calculeze la nivelul indemnizației unui secretar de stat, „uită" că însuși reclamantul a solicitat, prin cererea precizatoare să i se acorde„despăgubiri, conform art. 4 din contract, într-un cuantum echivalent cu salariile încasate de directorul general al Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, începând cu 1 ianuarie 2009 și până la 21.08.2012, când i-ar fi încetat contractul de mandat", încălcând astfel principiul disponibilității părților.
În ceea ce privește susținerea instanței că nu ar fi dovedit că directorul general, la momentul 21.08.2012 avea o remunerație stabilită la nivelul unui secretar destat, aceasta este total greșită, deoarece au depus la dosarul cauzei statele de plată ale directorului general, iar expertul a calculat despăgubirea după aceste state de plată, fiind obligat, ulterior, de către instanță să o calculeze la nivelul sumei de 30.970 lei.
Mai mult, instanța se substituie, în mod nepremis mandantului, hotărând că remunerația după momentul 1 ianuarie 2012 este de 30.970 lei, întrucât nu există nici o justificare pentru a nu se reveni la dispozițiile contractuale în forma anterioară modificării. Astfel instanța încălcând toate principiile de drept stabilește și obligă la plata unei despăgubiri uriașe pentru perioada 01.01._12.
Se mai arată că petentul cere o despăgubire într-un cuantum echivalent veniturilor directorului general de la data de 01.01.2009 și până la data de 21.08.2012, când a expirat mandatul, susținând că este îndreptățit să primească acești bani, deoarece ne aflăm în fața unei răspunderi contractuale, fiind îndeplinite elementele generale ale răspunderii, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția, în sensul că el a executat întocmai contractul, în timp ce noi ne facem vinovați de nerespectarea clauzelor contractuale, respectiv revocarea abuzivă a mandatului.
În ceea ce privește condiția existenței unei fapte ilicite, care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, aducându-se prin aceasta o atingeri unui drept subiectiv patrimonial al reclamantului, în speța de față nu există o faptă ilicită a regiei, pentru a fi întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, astfel ca petentul să aibă dreptul la despăgubiri. Mai mult, în culpă contractuală s-a aflat reclamantul O. D. N. și nicidecum R. Națională a Pădurilor - Romsilva.
Având în vedere că mandatul este un contract sinalagmatic, iar pârâta a executat întocmai obligația pe care și-a asumat-o prin contractul de mandat, cea de a remunera mandatarul lunar cu suma de 30.790 lei, iar din situația economico-financiară rezultă clar că mandatarul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, respectiv nu și-a îndeplinit obligația realizării obiectivelor și criteriilor de performanță, prevăzute în anexa nr. 1 și în anexa nr. 2 la contractul de mandat, în culpă s-a aflat mandatarul și nu mandantul.
Se mai arată că Consiliul de Administrație, în baza Raportului preliminat, prezentat de Direcția Economică (și care se află la dosarul cauzei), în prima sa ședință din 2009, a analizat activitatea reclamantului și a constatat că nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de mandat, respectiv a constatat că gradul de îndeplinire a obiectivelor si criteriilor de performantă a fost de 0,97, iar sancțiunea pentru neîndeplinirea clauzelor contractuale este cea prevăzută la art. 13, lit. b, și anume revocarea mandatului, pe care pârâta o considerăm temeinică și legală. Deci, mandatul nu a fost revocat fără cauză justă, ci pe motiv de neîndeplinire a indicatorilor de performantă, așa cum rezultă din înscrisurile depuse în primul ciclu procesual, atât la dosarul de fond, cât și la dosarul de recurs, dar și în rejudecare.
Se mai arată că, nici în apărările formulate, în primul ciclu procesual, la instanța de fond, nici în apărările formulate în fața instanței de recurs și nici în rejudecare după casare reclamantul nu a susținut că ar fi îndeplinit criteriile și obiectivele de performantă.
Față de cele expuse, argumentate și probate, rezultă că prima condiție - existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al reclamantului - pentru tragerea la răspundere contractuală nu este îndeplinită.
Neîndeplinindu-se prima condiție - existența unei fapte ilicite, care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al reclamantului, nu se poate vorbi nici de existenta unui prejudiciu.
Se mai arată că reclamantul nu a demonstrat existența unei fapte ilicite, respectiv neexecutarea clauzelor contractuale din partea regiei, reclamantul nu a demonstrat existența unui prejudiciu și, pe cale de consecință, nu se poate demonstra nici legătura de cauzalitate.
Se mai arată că cererea reclamantului de a i se acorda „despăgubiri în sumă egală cu veniturilor încasate de directorul general al regiei în perioada ianuarie 2009 - august 2012, reprezentând contravaloarea remunerației prevăzute la art. 4 din contractul de mandat", este inadmisibilă, deoarece nu suntem într-o cauză întemeiată pe dreptul muncii, ci, suntem în cazul unui contract de mandat, iar normele care guvernau contractul de mandat prevedeau posibilitatea revocării și despăgubiri doar pentru revocarea fără justă cauză.
În plus, chiar reclamantul și-a întemeiat cererea de despăgubire pe art. 1082 Cod civil, în vigoare la data revocării mandatului, articol care prevede condițiile ce trebuie îndeplinite pentru acordarea despăgubirilor. A acorda reclamantului despăgubiri reprezentând contravaloarea remunerației prevăzute la art. 4 din mandat, respectiv contravaloarea remunerației pentru 4 ani, ar însemna ca instanța să aplice legea care guvernează contractele individuale de muncă și nu legea care guvernează contractul de mandat, ceea ce ar echivala cu aplicarea greșită a legii.
Mai mult, instanța nu ar putea să acorde reclamantului contravaloarea remunerației pentru 4 ani, timp în care acesta nu a îndeplinit funcția de director general, deoarece ne-ar obliga la o plată fără just temei ce ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului. Chiar dacă Onorata Instanță ar ajunge la concluzia că revocarea mandatului nu este imputabilă mandatarului, aceasta nu poate conduce la antrenarea răspunderii mandantului, în sensul plății tuturor drepturilor prevăzute prin contract, pentru perioada rămasă până la expirarea duratei acestuia, deoarece chiar în ipoteza în care revocarea intervine fără justă cauză, cel avizat este îndreptățit numai la o acțiune în daune. In oricare situație, daunele interese nu pot cuprinde indemnizația cuvenită până la expirarea termenului contractului, această indemnizație fiind legată de îndeplinirea corelativă a obligațiilor mandatarului, mandatul comercial fiind un contract oneros și sinalagmatic, în care părțile trebuie să execute prestații reciproce. A ne obliga la plata remunerației pe o durată de aproape 4 ani, ar însemna ca instanța să ne oblige la o prestație care nu își are izvorul într-o contraprestație.
Apelanta mai arată că dacă Onorata Instanță apreciază că reclamantului i se cuvin despăgubiri, acestea trebuie să reprezinte doar diferența dintre veniturile încasate de directorul general al regiei, în perioada 01.01._12, și veniturile încasate de reclamant, în aceeași perioadă, ca angajat al regiei, în funcția de director al Direcției Silvice S., adică suma de 19.871 lei (potrivit raportului de expertiză contabilă).
Așadar, dacă instanța consideră că petentul are dreptul la despăgubiri, acestea nu pot fi mai mari de 19.871 lei, adică diferența dintre veniturile încasate de directorul general al RNP - Romsilva și cele încasate de reclamant în calitate de director al Direcției Silvice S., unitate aflată în structura regiei.
Se mai arată că înainte ca reclamantul O. D. N. să fie numit în funcția de director general al Romsilva îndeplinea funcția de director al Direcției Silvice Z. (actualmente S.), unitate fără personalitate juridică, făcând parte din structura Romsilva. În momentul în care a fost numit director general al regiei, reclamantului i-a fost suspendat contractul individual de muncă de la Direcția Silvică Z.. În momentul în care Consiliul de Administrație i-a revocat mandatul, a revenit pe postul inițial, conform Deciziei nr. 9/2009 care prevede: „începând cu 08.01.2009, dl O. D. N. revine în funcția avută anterior suspendării contractului individual de muncă, de director al Direcției Silvice Z.". Astfel, se poate lesne observa că, în caz de revocare a mandatului, reclamantul avea asigurat un loc de muncă la același angajator, respectiv RNP - Romsilva, astfel că nu se poate vorbi despre un prejudiciu creat intimatului - reclamant. Reclamantul nu poate beneficia de remunerație brută integrală a postului de director general în condițiile în care acesta a beneficiat de indemnizație aferentă postului de director al DS S., ambele posturi la același angajator, veniturile, impozitul pe venit și contribuțiile aferente fiind declarate la autorități pe codul fiscal_ - R. Naționala a Pădurilor - Romsilva.
Dacă Onorata Instanță ar admite cererea reclamantului și ar dispune obligația de a-i achita indemnizația pentru perioada 01.01._12, nu numai că ar încălca legislația referitoare la revocarea contractului de mandat (care prevede că dacă mandantul revocă mandatul fără justă cauză este obligat la daune-interese), dar, practic, reclamantul ar fi remunerat de doua ori in cadrul aceleiași entități, respectiv R. Națională a Pădurilor- Romsilva, Cod unic de înregistrare_, cu consecința rectificării Declarațiilor privind contribuțiile la bugetul consolidat al statului, întrucât ar avea două contracte care se suprapun, cu timp lucrat de 16 ore/zi, la același angajator (contrar prevederilor din dreptul muncii), în condițiile unui regim normal de lucru al entității de 8 ore/zi, caz ce nu s-a mai întâlnit până în prezent.
Se mai arată că dacă însă instanța apreciază că i se cuvin despăgubiri constând în prejudiciul creat, în opinia pârâtei cuantumul prejudiciului este de 19.871 lei, adică diferența dintre veniturile nete încasate de directorul general al RNP - Romsilva și cele încasate de reclamant în calitate de director al Direcției Silvice S..
In cazul în care instanța consideră că reclamantului i se cuvin despăgubiri pentru toți anii de mandat, acestea nu pot depăși 207.817 lei, echivalentul remunerației încasate de directorul general la RNP - Romsilva în perioada 01.01._12, cum de altfel a și solicitat prin cererea precizatoare.
În drept apelanta-pârâtă a invocat art. 282 și urm. C.proc.civ, art. 311, alin.l, C.proc.civ, art. 391 Cod comercial, art. 1082 Cod civil.
Prin actul procedural depus la 21.03.2014 reclamantul a indicat faptul că formulează calea de atac a recursului împotriva sentinței civile nr 6777 pronunțată in data de 26.11.2013, pe care o consideră parțial netemeinica si solicitând admiterea recursului, modificarea in parte a sentinței recurate, cu cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că înțelege să critice soluția instanței de fond numai sub aspectul respingerii capătului de cerere referitor la anularea parțiala a Hotararii nr 1/08.09.2009.
Astfel, in considerentele sentinței civile 6777 instanța apreciază ca cererea reclamantului este neîntemeiata fata de " dispozițiile art. 143 ind. l alin.4 din Legea 31/1990 coroborat cu art.2 alin.l din OUG nr.79/2008 (in vigoare la data incheirii contractului), potrivit carora directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație; in cazul in care revocarea survine fara justa cauza, directorul in cauza este îndreptățit la plata unor daune-interese."
Cu alte cuvinte instanta de fond a apreciat ca in raport cu Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor si Dezvoltării Rurale nr.2/06.01.2009, anulat irevocabil de instanțele judecătorești, împrejurarea ca acest ordin a stat la baza Hotărârii Consiliului de Administrație nr.1/08.01.2009 nu are nici o relevanta.
Se învederează onoratei instante de recurs ca, . din Legea 31/1990 si OUG nr.79/2008 directorii pot fi revocați oricând de consiliul de administrație in mod justificat sau nejustificat urmând ca in situatia in care revocarea este facuta abuziv cel indreptatit poate primi daune interese numai ca temeiul juridic al actului a cărui anulare parțiala a solicitat-o 1-a reprezentat exact ordinul nr.2/2009, anulat irevocabil de instanță.
Astfel, in ce privește solicitarea de anulare parțiala a hotărârii nr. 1/08.01.2009 membrii consiliului de administrație au decis la pct. 3 - lit. (c) al ordinii de zi, revocarea contractului de mandat încheiat cu reclamantul cu consecința aprobării unui nou contract de mandat acordat unei alte persoane.
Având in vedere ca in ce privește acest aspect consiliul de administrație a decis revocarea contractului de mandat al reclamantului exclusiv in baza ordinului ministrului nr. 2 din 06.01.2009, act administrativ ce a fost anulat in mod irevocabil de către instanțele de judecata, reclamantul apreciază ca sub acest aspect se impune anularea si a actelor subsecvente ce au la baza ordinul nul, conform principiului accesorium sequitur principale.
Mai mult, întrucât Ordinul nr.2/2009 este anterior hotărârii Consiliului de administrație si constituie temeiul legal pentru aceasta fiind declarat nul in mod definitiv si irevocabil prin Sentinta civila nr. 445/2009 a Curții de Apel Cluj este imperios necesar sa se anuleze parțial si hotararea Consiliului de Administrație conform principiului quod nullum este nullum producit effectum.
În drept recurentul a invocat art.299, art.304 pct.9 si respectiv art.304 ind.l C.proc.civ.
La data de 07.05.2014 reclamantul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului pârâtei ca nefondat.
În motivare a arătat că rejudecarea cauzei s-a făcut în baza Deciziei civile nr.2342/11.12.2012 pronunțata de Curtea de Apel București care a admis recursul formulat împotriva Sentintei civile nr.5451/26.04.2012 pronunțata de Tribunalul București. Din considerentele Deciziei civile nr.2342/11.12.2012 rezulta in mod indubitabil ca recursul a fost fondat intrucat instanta de fond nu s-a pronuntat in legătură cu anularea parțiala a Hotararii nr.1/08.01.2009 a C.A. al R.N.P - ROMSILVA precum si pe cuantumul despăgubirilor avand in vedere raspunderea civila contractuala izvorata din contractul de mandat care trebuia sa fie stabilit printr-o expertiza de specialitate. D. urmare, Tribunalul București - Secția a-VI-a Civila a analizat cererea „in acord cu indicațiile si limitele fixate de instanța de control judiciar" pronunțând o hotărâre pe care o apreciază ca temeinica si legala referitor la cuantumul despăgubirilor si al cheltuielilor de judecata acordate.
Se mai arată că, în motivarea apelului, R.N.P - ROMSILVA a prezentat in mod trunchiat atât pasaje din hotărârile judecătorești cât și din legislația in vigoare circumscrisa acestui litigiu si din însăși înscrisurile depuse la dosar referitor la realizarea indicatorilor de performanta reieșind alte concluzii.
Pe fondul apararilor formulate de parata, asa cum rezulta din actele si lucrările dosarului, Consiliul de Administrație al paratei in ședința din data de 08.01.2009 nu a analizat sub nicio forma realizarea sau nu a criteriilor de performanta ale intimatului-reclamant astfel ca aceasta aparare a paratei evident nu poate fi primita.
Se mai solicită sa nu dea eficienta juridica asa zisei „Note privind situatia preliminata a realizarii indicatorilor din programul de activitate al RNP Romsilva pe anul 2008..." (filele 22-23 din vol.l], respectiv sa dea un fine de neprimire unei astfel de apărări având in vedere faptul ca înscrisul a fost intocmit ulterior emiterii hotararii Consiliului de Administrație a cărei anulare se solicita, fiind intocmit pro causa (de altfel nu întâmplător acesta nu are data emiterii sale așa cum nu au data nici anexele 1 si 2 emise de parata si aflate la filele 24-25 din vol.l). Mai mult, documentele menționate vizează întregul an 2008, depășind astfel obiectul contractului de mandat: in luna august 2008, urmare rezultatelor nemultumitoare ale conducerilor anterioare s-a decis încheierea contractului de mandat cu intimatul-reclamant așadar in mod logic nu-i poate fi imputat acestuia rezultatul întregului an 2008. De altfel o scurta privire aruncata asupra inscrisului depus la dosar demonstrează diferentele semnificative intre rezultatele obtinute de R.N.P - ROMSILVA in perioada septembrie - decembrie 2008 fata de cele realizate in perioada ianuarie - august 2008 ; se poate observa cu ușurința ca realizările in cele patru luni de zile sunt net superioare celor anterioare si ca, coeficientul de nerealizare pentru întreg anul 2008 se datorează rezultatelor total nesatisfăcătoare din primele opt luni ale anului.
In fapt, raportul de activitate al apelantei-paratei pe anul 2008 a fost analizat si aprobat doar . a consiliului de administrație, respectiv prin hotararea nr. 2/29.01.2009 înregistrata sub nr._/30.01.2009, așadar la data de 06.01.2009 cand a fost emis Ordinul nr.2 (anulat irevocabil de către instantele de judecata) ce a stat exclusiv la baza hotararii consiliului de administrație din 08.01.2009 a cărei anulare parțiala o solicitam nu exista niciun motiv pentru revocarea mandatului intimatului-reclamant. Totodată, nici prevederile art. 13 alin. ultim din contractul de mandat referitoare la preavizul obligatoriu de 30 de zile nu au fost respectate, aspect recunoscut de către parata însăși prin intampinarea depusa cu ocazia primului ciclu procesual.
De fapt apelanta-parata încearcă sa prezinte o cu totul alta motivație pentru revocarea mandatului de director general in condițiile în care aceasta decizie a fost luata de consiliul de administrație in baza altor temeiuri legale. Astfel Consiliul de Administrație a decis revocarea contractului de mandat exclusiv in baza Ordinului ministrului nr.2 din_, act administrativ ce a fost anulat in mod irevocabil de către instanțele de judecata. Mai mult întrucât Ordinul nr. 2/2009 este anterior hotărârii Consiliului de Administrație si constituie temeiul legal pentru aceasta fiind declarat nul in mod definitiv si irevocabil prin Sentinta civila nr.445/2009 a Curții de Apel Cluj era imperios necesar sa se anuleze si hotararea Consilului de Administrație conform principiului quod nullum este nullum producit effectum.
Ca si consecința a modului de abordare a acestui litigiu in sensul ca singurul vinovat pentru revocarea contractului de mandat este intimatul- reclamant, R.N.P - ROMSILVA considera ca sentința civila apelata este netemeinica si nelegala tocmai prin faptul ca nu a intrat in dezbaterea fondului oprindu-se numai la o parte din dispozițiile stabilite de instanta de recurs care ar fi precizat ca in privința despăgubirilor ar fi necesar a se proba elementele răspunderii civile contractuale, fara insa a intelege de fapt conceptul pe care 1-a avut in vedere instanta de recurs.
Astfel, se învederează faptul ca in Decizia civila nr.2342 instanta de recurs a precizat faptul ca „in privința despăgubirilor trebuie avut in vedere faptul ca acestea se cuvin recurentului in temeiul contractului de mandat incheiat de recurent cu intimata, fiind necesar a se proba elementele răspunderii civile contractuale" dar si ca „instanța de fond a reținut fapta ilicita a mandantului producătoare de prejudicii pentru recurent cat si legătură de cauzalitate dintre fapta ilicita si paguba dar, nu a administrat probe in consens cu elementele răspunderii civile contractuale in privința despăgubirii printr-o expertiza de specialitate".
Cu alte cuvinte, instanta de fond cat si instanta de recurs, in primul ciclu procesual au statuat cu putere de lucru judecat faptul ca revocarea contractului de mandat a fost determinata de fapta ilicita a mandantului si drept urmare se impune acordarea de despăgubiri ca urmare a prejudiciului produs. Iar acest prejudiciu trebuia sa fie stabilit printr-o expertiza de specialitate.
In aceste condiții este evident ca rejudecând instanța de fond era obligata sa tina cont de prevederile art. 315 alin.l C.proc.civ care statuează ca „in caz de casare hotararile instantei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesitatii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Pe cale de consecința, cu ocazia rejudecării Tribunalul București trebuia sa se pronunțe asupra capătului de cerere privind anularea parțiala a hotărârii nr.1/08.01.2009 precum si asupra cuantumului despăgubirilor prin administrarea unei expertize de specialitate.
Expertiza contabila s-a desfășurat conform normelor legale si a avut in vedere obiectivele stabilite de instanta de judecata precum si actele normative incidente in speța.
Referitor la suma acordata ca si despăgubiri in considerentele Sentintei civile apelate instanta precizează pe de o parte actele normative aplicabile in speța cu precizarea ca plafonarea remunerației opereaza pana la data de 31.12.2011 (conform OUG 109/2011) cat si faptul ca pentru a da eficienta principiului ca prejudiciul cuprinde atat pierderea suferita de creditor cat si beneficiul nerealizat s-a impus ca despăgubirile sa fie raportate la valoarea neta a remunerației.
Aceeași instanta arata in mod just, temeinic si legal, ca in rejudecare nu mai pot fi aduse in discuție cerințele răspunderii contractuale referitoare la fapta ilicita a mandantului, faptul ca in speța se aplica principiul neagravarii situatiei in propria cale de atac si mai ales faptul ca revocarea mandatului a fost stabilita cu putere de lucru judecat.
În drept reclamantul a invocat art. 115 C..
La data de 13.05.2014, Curtea, față de precizările părților și calea de atac legal aplicabilă, a calificat calea de atac exercitată de O. D. N. drept apel.
La data de 02.06.2014 pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului reclamantului ca nefondat.
În motivare a arătat că, în cauza dedusă judecății, raporturile dintre părți sunt circumscrise sferei contractului de mandat astfel cum este reglementat de art. 391 C. .. 1431 din Legea nr. 31/1990.
Astfel că, nu se putea dispune anularea hotărârii consiliului de administrație, pentru că o atare soluție ar fi venit în contradicție cu dreptul societății de a revoca oricând mandatarul. Dacă instanța ar fi dispus anularea hotărârii consiliului de administrație prin care s-a revocat apelantului - reclamantul mandatul, care este un mandat comercial, cu titlu oneros, consensual, cu caracter intuituu personae, ar fi încălcat dispozițiile privitoare la încetarea contractului de mandat, în vigoare la data revocării mandatului.
În drept pârâta a invocat art. 289, C.proc.civ, art. 1552 și art. 1553 Cod civil, respectiv art. 391 C../1, alin. (4), Legea 31/1990.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele, asupra apelurilor de față:
Cât privește apelul formulat de reclamantul O. D. N.:
Apelul reclamantului privește anularea parțiala a Hotărârii nr 1/08.09.2009 a Consiliului de administrație, sub aspectul revocării sale din funcție. Pe acest aspect apelantul afirmă că o astfel de anulare ar fi, practic, consecința firească și obligatorie a anulării în mod irevocabil a Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor si Dezvoltării Rurale nr.2/06.01.2009, în baza căruia s-ar fi dat această hotărâre. Or, așa cum corect a constatat instanța de fond, nu se poate reține o astfel de consecință, în speță fiind aplicabile dispozițiile art.1431 alin.4 din Legea nr.31/1990 coroborat cu art.2 alin.1 din OUG nr.79/2008 (forma în vigoare la data încheierii contractului), potrivit cărora directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație; În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese.
Faptul că printr-un act administrativ, considerat nelegal pentru vicii grave de formă de către instanțe, s-ar fi dat dispoziție în vederea revocării din funcție a petentului poate servi la constatarea faptului că o astfel de revocare este abuzivă, deci poate da dreptul la daune interese, însă nu poate infirma pe calea nulității revocarea propriu-zisă, făcută sub auspiciile dreptului societar, întrucât, în contextul principiilor contractului de mandat, mandantul este mereu liber să-și aleagă mandatarul, deci, implicit, și să-l revoce pe cel existent la un moment dat. Este adevărat că dacă acest drept de revocare este manifestat abuziv, acest caracter abuziv este sancționat de lege (implicit și de instanțe), însă sancțiunea specifică este expres indicată de art. precitate, respectiv plata de daune interese, iar nu repunerea în ființă propriu-zisă a contractului de mandat.
Pentru aceste motive Curtea va respinge apelul reclamantului O. D. N. drept nefondat.
Cât privește apelul formulat de pârâta R. NAȚIONALĂ A PĂDURILOR –ROMSILVA:
Existența răspunderii civile în sarcina pârâtei, ca subiect al răspunderii, a fost irevocabil stabilită în primul ciclu procesual, iar, la acel moment, pârâta nici nu a exercitat căile de atac împotriva acestei constatări de fapt și de drept. Astfel, sentința nr. 5451/26.04.2012, pronunțată de Tribunalul București în ciclul procesual anterior, consfințea expres existența răspunderii civile a pârâtei, pe care o obliga și la plata unei sume de bani cu acest titlu.
Pârâta nu a declarat cale de atac împotriva acestei hotărâri, astfel încât, în aplicarea principiului disponibilității acțiunii civile, precum și a principiului non reformatio in peius, în cadrul căii de atac declarată de partea adversă, Curtea de Apel București nici nu avea cum să constate că, de fapt, nu existau îndeplinite condițiile răspunderii. Deci, încă de la momentul neexercitării căii de atac de către pârâtă, existența cumulativă a condițiilor răspunderii era constatată irevocabil; de aceea interpretările pârâtei cu privire la decizia nr. 2342/11.12.2012 a Curții de apel București Secția a VI-a, nu pot fi decât forțate și scoase din context, prin casare aceasta neputând dispune o reformare în mai rău pentru cel ce declanșase calea de atac (reclamantul).
De altfel, alineatul antepenultim din considerente arată clar critica ce a stat la baza casării, dar și constatarea necontestată și apreciată de Curte ca atare. Astfel se arată că: „instanța de fond a reținut fapta ilicită a mandantului producătoare de prejudicii pentru recurent cât și legătura de cauzalitate dintre faptă și pagubă dar (s.n) nu a administrat probe în consens cu elementele răspunderii civile contractuale în privința despăgubirii printr-o expertiză de specialitate”.
Este deci evident că în prima teză a frazei Curtea constată ceea ce instanța de fond a făcut corect (sau în orice caz, ceea ce a rămas necontestat), respectiv reținerea elementelor răspunderii, pentru ca în a doua teză a frazei (după conjuncția „dar”, ce implică o poziție contrară) să indice ceea ce nu s-a făcut corect, respectiv ceea ce urmează a fi făcut în baza art. 315 C.: respectiv să administreze o expertiză de specialitate și coroborând aspectele probatorii să stabilească un cuantum corect al despăgubirii. Față de aceste aspecte este evident că instanța de fond, în rejudecare, prin sentința civilă nr. 6777/26.11.2013, a ținut cont în mod corect de efectele deciziei de casare, conform art. 315 C..
Și în ceea ce privește stabilirea în concret a despăgubirilor, criticile apelantei-pârâte apar drept nefondate.
Astfel, argumentul că „reclamantul ar fi remunerat de doua ori in cadrul aceleiași entități, respectiv R. Națională a Pădurilor - Romsilva, întrucât ar avea două contracte care se suprapun, cu timp lucrat de 16 ore/zi, la același angajator (contrar prevederilor din dreptul muncii), în condițiile unui regim normal de lucru al entității de 8 ore/zi, caz ce nu s-a mai întâlnit până în prezent” apare drept vădit nepertinent, din moment ce nu se pune problema unei duble remunerații, ci doar problema suportării consecințelor unui fapt ilicit civil (nerespectarea unui contract), aspect ce poate curge în paralel cu remunerarea legală a persoanei vătămate pentru o altă funcție. Apelanta, ca oricare alt subiect de drept, este responsabilă pentru faptele sale și trebuie să acopere prejudiciul ce ar rezulta din acestea. Faptul că în același timp îi plătește celui prejudiciat și un salariu pentru munca pe care acesta o prestează efectiv nu schimbă cu nimic datele principiului răspunderii, enunțat anterior.
De asemenea, plata unor despăgubiri pentru o faptă ilicită nu poate reprezenta niciodată o îmbogățire fără justă cauză pentru victimă, așa cum afirmă reclamanta. Este adevărat că plata despăgubirilor se face fără a exista o contraprestație efectivă din partea celui vătămat, dar justa cauză nu înseamnă neapărat contraprestație, ci poate însemna și cauzalitatea ce rezultă din răspunderea civilă. De altfel, un astfel de argument este și absurd, pentru cel puțin două argumente: 1) de obicei plata despăgubirilor izvorâte din faptul ilicit nu are contraprestație, astfel că dacă am rezuma justa cauză la contraprestația contractuală am desființa în totalitate instituția răspunderii delictuale și în cea mai mare parte cea a răspunderii contractuale; 2) în speță contraprestația nu a putut exista tocmai pentru că exercitarea mandatului în continuare a fost împiedicată printr-un fapt constatat deci ilicit. Or, imposibilitatea existenței contraprestației a provenit deci din propria culpă a celui ce invocă lipsa contraprestației drept motiv de exonerare întrucât astfel ar dispărea justa cauză.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acesta a fost corect calculat de instanța de fond, prin raportare la probele administrate și argumentând alegerea modului de calcul. Â
Pe de o parte, indiferent de faptul că reclamantul primea bani de la pârâta pentru o contraprestație efectivă aceasta nu poate afecta cuantumul despăgubirilor de răspundere civilă, cauza juridică pentru aceste sume fiind diferită.
Pe de altă parte, modul de calcul al sumelor apare drept corect: sumele sunt plafonate cât timp există plafonarea legală (până la 31.12.2011, conform art. II din Legea 203/2009), pentru perioada ianuarie-august 2012 fiind acordate conform contractului dintre părți. Argumentul că și după data încetării plafonării legale, directorul în funcție a avut venitul plafonat, indiferent de lipsa unei plafonări legale exprese, este vădit nepertinent, din moment ce contractul între regie și directorul ce a urmat reclamantului este un res inter allios acta pentru acesta (un act inopozabil). Astfel, este total nerelevant că ulterior regia a decis să remunereze mai puțin prestațiile următorului mandatar, acest aspect neputând fi opus în contra unui acord de voință valabil semnat (și ulterior încălcat de pârâtă) cu mandatarul anterior. Prejudiciul invocat de reclamant nu poate fi raportat decât la dispozițiile contractuale și legale ce îi sunt aplicabile, iar nu la alegeri de management ulterioare ale apelantei-pârâte și la acte încheiate de aceasta cu alți (ulteriori) mandatari.
În consecință, reținând că instanța de fond a făcut o corectă aplicare atât a principiilor procedurale (în special art. 315 C.), cât ș ia regulilor de drept material și o corectă interpretare a probelor, în temeiul art. 296-297 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge și apelul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile formulate de pârâta R. NAȚIONALĂ A PĂDURILOR –ROMSILVA, CU SEDIUL ÎN București, . A, Sector 2 și de reclamantul O. D. N., domiciliat în Șimleul Silvaniei, . B, județul S. și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul Cabinetului de Avocat „A. S. M.”: București. . nr. 4-6, .-49, sector 1, împotriva Sentinței civile nr. 6777/26.11.2013, pronunțată de Secția a VI-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect pretenții respectiv nulitate act juridic, ca nefondate.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 Iunie 2014.
Președinte, P. P. | Judecător, E.-S. R. | |
Grefier, E.-R. L. |
Red. Jud. PP
Tehnoredactat: PP
4 ex../12.09.2014
..09.2014..
Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă
Jud. fond: S. M. Z.
| ← Plângere împotriva rezoluţiei directorului ORC. Decizia nr.... | Fuziune/Divizare. Decizia nr. 1543/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
