Obligaţie de a face. Decizia nr. 1542/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1542/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-09-2014 în dosarul nr. 44189/299/2012
Dosar nr._ (Număr intern 1532/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1542/2014
Ședința publică de la 16 Septembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE P. P.
Judecător E.-S. R.
Judecător M. P.
Grefier E.-R. L.
*************
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de pârâta BANCA ROMÂNĂ PENTRU DEZVOLTARE - G. SOCIÉTÉ GÉNÉRALE SA împotriva Deciziei civile nr.179/15.04.2014, pronunțată de Secția a VI-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect apel acțiune în constatare – clauze abuzive, în contradictoriu cu intimatul reclamant F. B. și intimata pârâtă S.C. P. M. MANAGEMENT S.R.L.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta prin avocat M. B., cu împuternicire avocațială colectivă depusă la dosar în fotocopie, lipsind intimații.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul cauzei, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și împrejurarea că la dosar a fost transmisă prin fax, înainte de începerea ședinței publice, întâmpinarea formulată de B. F. într-un exemplar complet și într-un exemplar incomplet. La dosar a mai fost depusă și împuternicirea avocațială a apărătorului ales al recurentei-pârâte.
Având cuvântul pe aspectul luării la cunoștință a întâmpinării, avocatul recurentei - pârâte precizează că nu a luat cunoștință de conținutul întâmpinării.
Curtea dă la bară dosarul la studiu și dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, după lecturare.
La a doua strigare, se prezintă apelanta pârâtă prin avocat M. B., cu împuternicire avocațială colectivă depusă la dosar în fotocopie, lipsind intimații.
La interpelarea instanței, d-nul avocat M. B. precizează că nu solicită termen pentru luare la cunoștință, fiindu-i suficient studiul efectuat în sală și că nu are alte aspecte probatorii față de înscrisurile depuse în cadrul recursului.
Curtea, în baza art.305 Cod procedură civilă admite proba cu înscrisuri, îl constată administrat și acordă cuvântul părții în recurs.
Recurenta pârâtă, prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate în sensul obligării intimaților la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial. Precizează că suma solicitată cu acest titlu este certă, lichidă și exigibilă și la dosarul cauzei sunt înscrisuri în acest sens, respectiv factura și dovada efectivă a plății.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra cauzei de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/9.05.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ s-a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâta B. G. Societe Generale S.A., ca neîntemeiată și s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul F. B. în contradictoriu cu pârâții S.C. B.R.D. – G. Societe Generale S.A. și S.C. P. M. Management S.R.L.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtă prin întâmpinare, că reclamantul este cel puțin formal, una dintre părțile contractante, încheierea contractului putând produce, în anumite condiții, efecte în patrimoniul său. Pe cale de consecință, constatând că numitul F. B. este parte contractantă, calitate ce îi conferă și dreptul de a sta în judecată în calitate de reclamant, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată.
Asupra fondului cauzei, prima instanță, analizând situația de fapt incidentă în cauză și dispozițiile Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, a reținut că aceste dispoziții nu sunt aplicabile niciunuia dintre raporturile juridice născute din contractul în discuție în cauză, nici contractului de credit intervenit între pârâta S.C. P. M. Management S.R.L. (împrumutat) și pârâta S.C. B.R.D. – G. Societe Generale S.A. (împrumutător) și nici contractului de fidejusiune încheiat cu reclamantul (garant persoană fizică). Astfel, împrumutatul, fiind comerciant și încheind contractul de credit în această calitate nu are calitate de consumator în înțelesul art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Prin urmare, în calitatea sa de debitor principal, împrumutatul nu poate invoca nulitatea prevăzută de Legea nr. 193/2000. Garantul fidejusor poate invoca față de banca creditoare doar excepții personale, care rezultă din contractul de fidejusiune sau excepții care puteau fi invocate de către împrumutatul – debitor principal. Așadar, din moment ce acesta din urmă nu poate invoca nulitatea în baza Legii nr. 193/2000, nefiindu-i aplicabile dispozițiile acestei legi, nici fidejusorul nu poate invoca nulitatea respectivă asupra contractului de credit. Aceasta în condițiile în care contractul de fidejusiune este un contract accesoriu (celui principal – contractul de credit), unilateral și cu titlu gratuit, deoarece nu dă naștere decât obligației fidejusorului față de creditor privind garantarea obligației debitorului, iar fidejusorul nu urmărește să obțină o contraprestație. În funcție de caracterul unilateral și cu titlu gratuit, contractul de fidejusiune nu poate să genereze un dezechilibru între contraprestațiile părților și prin urmare nu poate fi încadrat în categoria contractelor cărora le este aplicabilă Legea nr. 193/2000, nefiind îndeplinită cerința prevăzută de art. 4 alin. 1 din această lege. În același sens este și argumentul că fidejusiunea nu are ca obiect vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii. Fidejusorilor nu li se poate reține nici calitatea de consumatori în definiția prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. 1 din lege, având în vedere că este necesară și îndeplinirea condiției ca, pe lângă cerința privind calitatea de persoană fizică și acționarea în scopuri externe activității comerciale, acțiunea trebuie să intervină „în temeiul unui contract care intră sub incidența acestei legi”. În plus, fidejusorul nici nu este destinatarul sumei împrumutate ce face obiectul contractului de credit, cel puțin nu în mod direct.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul F. B., prin care a solicitat anularea hotărârii si ca instanța de apel, reținând cauza spre rejudecare, sa dispună schimbarea in tot a sentinței atacate in sensul admiterii cererii de chemare in judecata; cu cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 179/15.04.2014 Tribunalul București, Secția a VI-a Civilă a respins apelul ca nefondat; de asemenea a respins cererea intimatei B. G. Societe Generale S.A. având ca obiect cheltuielile de judecată ca neîntemeiată.
În motivare a arătat că:
În cauză s-a dedus judecății o acțiune vizând constatarea unei clauze abuzive din contractul de credit nr.188/16.04.2017, încheiat între intimata S.C. P. M. Management S.R.L., în calitate de împrumutat, pe de o parte și intimata B. – G. Societe Generale S.A., în calitate de bancă împrumutătoare, pe de cealaltă parte, suma împrumutată fiind de 160.000 Euro, în scopul achiziției unui imobil în vederea relocării sediului administrativ al societății împrumutate.
Contractului de credit menționat nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.193/2000, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, având în vedere prevederile art.1 alin.1 și art.2 alin.1 din acest act normativ (în forma în vigoare la data încheierii contractului). În concepția acestei legi au calitatea de consumatori doar persoanele fizice sau grupurile de persoane fizice constituite în asociații, fiind stipulată în plus condiția ca acestea să încheie un contract în afara activității lor autorizate, profesionale sau comerciale.
Prin urmare, deoarece intimata P. M. Management S.R.L. este o societate comercială, care a încheiat contractul de credit în legătură cu activitatea sa comercială, nu se poate invoca lipsa de validitate a clauzelor contractuale prin raportare la prevederile Legii nr.193/2000 și nici prin raportare la dispozițiile Directivei 93/13/CEE, actul comunitar având același obiect de reglementare. Astfel, conform art.1 alin.1 din Directivă, aceasta se aplică contractelor încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator, iar conform art.3 lit.b, „consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale.
Faptul că obligația asumată prin acest contract de credit a fost garantată prin încheierea unui contract de fidejusiune cu o persoană fizică, respectiv cu apelantul F. B., nu are relevanță din perspectiva aplicării Legii nr.193/2000 în privința raportului juridic principal, izvorât din contractul de credit, din moment ce acest act juridic nu este supus reglementării actului normativ menționat.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, acesta este nefondat. Astfel, tribunalul constată, în primul rând, că apelantul nu a formulat în fața primei instanțe vreo cerere de amânare a judecății pentru termenul de judecată din data de 02.05.2013. În al doilea rând, față de dispozițiile art.3 alin.1 din H.G. nr.79/2013 pentru stabilirea zilelor de 2 și 3 mai 2013 ca zile libere, în mod corect a pășit prima instanță la judecată, stabilirea zilelor de 2 și 3 mai 2013 ca fiind zile libere nefiind aplicabilă magistraților și celorlalte categorii de personal din cadrul instanțelor judecătorești implicate în soluționarea proceselor cu termen în data de 2, respectiv 3 mai 2013 și nici participanților în aceste procese.
În privința cheltuielilor de judecată solicitate de intimata B. G. Societe Generale S.A., deși față de soluția pronunțată în apel, în temeiul art.274 alin.1 C.pr.civ., aceasta este îndreptățită să-și recupereze aceste cheltuieli de la partea adversă, tribunalul constată că partea nu a făcut dovada plății onorariului avocațial, depunând la dosar doar factura . nr.344/10.04.2014 nu și chitanța sau ordinul de plată care să ateste achitarea sumei menționate în cuprinsul facturii. Prin urmare, tribunalul va respinge cererea intimatei B. G. Societe Generale S.A. având ca obiect cheltuielile de judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei în sensul admiterii cererii sale de cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că potrivit art. 274 C. partea care cade în pretenții trebuie obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Legiuitorul nu a condiționat plata cheltuielilor de judecată de furnizarea dovezii plății efective a acestora de către clientul avocatului; așadar instituirea acestei formalități de către instanța de apel reprezintă o aplicare greșită a legii în sensul art. 304 pct. 9 C..
Recurenta mai arată că, cu toate acestea, pentru a suplini pretinsa neregularitate, va anexa dovada plății.
În drept a invocat art. 274 C..
În dovedirea cererii de recurs a depus copie ordin plată din 18.04.2014.
Intimatul F. B. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
În motivare a arătat că instanța de apel a decis în mod corect respingerea cererii de cheltuieli de judecată întrucât pârâta a depus la dosar doar o factură care nu atestă încasarea sumei de bani menționată; simpla emitere a unei facturi nu oferă sumei caracterul cert, lichid și exigibil.
De asemenea se arată că ultimul termen de judecată a fost la 15.04.2014, iar conform dovezii de plată achitarea facturii este din data de 18.04.2014. Chiar dacă la momentul prezentei suma este achitată, trebuie să se țină cont că acest onorariu a fost achitat pentru reprezentare în faza apelului ulterior pronunțării deciziei de către Tribunalul București.
Se mai arată că onorariul solicitat de peste 11.000 lei este extrem de mare fiind vorba de reprezentarea la două termene de judecată, rezultând că pentru fiecare termen reprezentanții băncii ar fi îndreptățiți la 5.500 lei, sumă considerată exagerată.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate și în limita devoluțiunii legale impuse de acestea, Curtea reține că:
În prezenta speță este devoluată doar soluționarea de către instanța de apel al capătului de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată.
Pentru o corectă analiză a acestui capăt de cerere trebuie precizată în mod corect natura juridică a cheltuielilor de judecată: ele reprezintă o despăgubire pentru răspunderea civilă delictuală rezultată din faptul ilicit al declanșării unui litigiu cu culpă procesuală. Or, în aceste condiții, în lipsa oricărei prevederi exprese a legii cu privire la dovada achitării efective a cheltuielilor cu onorariu de avocat, trebuie văzut cărui tip de prejudiciu se subsumează acestea. Astfel, în răspunderea civilă delictuală prejudiciul trebuie să fie cert, actual sau viitor (dar în cazul celui viitor sigur că se va produce).
Or, în speță, deși în fața instanței de apel se depusese doar o factură pentru suma solicitată, iar nu și dovada achitării, aceasta nu punea în nici un fel în dubiu caracterul cert al sumei, din moment ce, prin contract, banca se angajase să o achite.
De altfel, această achitare s-a și produs conform ordinului de plată din 18.04.2014; nu poate avea nicio relevanță faptul că acesta este ulterior ultimului termen de fond, din moment ce: 1) ar fi absurd ca orice onorariu neachitat până la ultimul termen de fond să nu poată fi solicitat de la partea culpabilă doar pentru că nu fusese achitat înainte, cu atât mai mult cu cât partea care câștigă litigiul nu poate stabili cu certitudine dinainte când va fi acest ultim termen, interpretarea contrară permițând exonerarea de răspundere civilă delictuală fără a exista text de lege în acest sens; 2) legea nu limitează tipul de cereri (capete de cerere) pe care se poate solicita proba cu înscrisuri noi în recurs, astfel încât ea este admisibilă și pe aspectul cheltuielilor de judecată și trebuie să i se dea valoare ca atare.
În ceea ce privește faptul că cheltuielile judiciare solicitate ar fi exagerate, Curtea arată că acestea se raportează (eventuala lor limitare), conform art. 274 alin. 3 C., nu doar la numărul de termene aferent litigiului (de altfel doar un subcriteriu al complexității muncii), ci la complexitatea muncii depuse în general (care, dacă litigiul e complex poate fi mare chiar și doar în faza scrisă, chiar fără reprezentare în faza orală a judecății), complexitate suficient de mare în cazul de față, precum și la valoarea litigiului, care în speță este importantă și putea face necesară efectuarea unor cheltuieli corespunzătoare de către pârâtă.
Pentru acestea considerente, Curtea în temeiul dispozițiilor articolului 312 C.proc.civ. raportate la 304 pct. 9 urmează să admită recursul, să modifice în parte decizia atacată în sensul că va admite cererea de cheltuieli de judecată a intimatei B.R.D. și va obliga apelantul la plata sumei de 11.147,76 lei, cu acest titlu; va menține restul dispozițiilor deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de pârâta BANCA ROMÂNĂ PENTRU DEZVOLTARE - G. SOCIÉTÉ GÉNÉRALE SA împotriva Deciziei civile nr. 179/15.04.2014, pronunțată de Secția a VI-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect apel acțiune în constatare – clauze abuzive, în contradictoriu cu intimatul apelant reclamant F. B. și intimata S.C. P. M. MANAGEMENT S.R.L.
Modifică în parte decizia atacată în sensul că:
Admite cererea de cheltuieli de judecată a intimatei B.R.D. și obligă apelantul la plata sumei de 11.147,76 lei, cu acest titlu.
Menține restul dispozițiilor deciziei atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16 Septembrie 2014.
Președinte, P. P. | Judecător, E.-S. R. | Judecător, M. P. |
Grefier, E.-R. L. |
Red. Jud. PP
Tehnoredactat: PP
2 ex./08.01.2014
Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă
Jud. apel: L. N. B.
C. Ș. V.
Judecătoria Sectorului 1 București
Jud. fond: I.-C. H.
| ← Fuziune/Divizare. Decizia nr. 1543/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Radiere. Decizia nr. 340/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
