Obligatia de a face. Decizia nr. 530/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 530/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-07-2014 în dosarul nr. 36862/3/2008
Dosar nr._ (Număr în format vechi 3488/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 530/2014
Ședința publică de la 4 Iulie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. G.
JUDECĂTOR V. D.
GREFIER M. I.
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererilor de apel formulate de apelanta pârâtă A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI și de apelanta reclamantă . ADMINISTRATOR SPECIAL M. RUSESCU și prin ADMINISTRATOR JUDICIAR GENERAL GROUP EXPERT SPRL, împotriva sentinței civile nr. 3838 din data de 14.05.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._ .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 18.06.2014, susținerile fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a se depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 25.06.2014, 02.07.2014, apoi la 04.07.2014 când a decis următoarele:
CURTEA
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București Secția a VI-a Civilă sub nr._ reclamanta . solicitat în contradictoriu cu pârâta A. P. VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI să se dispună obligarea acesteia la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a restituirii de către reclamantă a imobilului situat în București, ..164D, sector 2 către foștii proprietari, prin plata unei despăgubiri în cuantum de 62.616.000 Euro.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 324 din Titlul I al Legii 99/1999, ce modifică OUG 88/1997, raportate la dispozițiile art.998 și următoarele Cod civil.
Pârâta A. P. VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI a depus întâmpinare solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună în principal, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei; în subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată.
P. încheierea pronunțată în ședința publică din data de 27.01.2009 tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâta A., apreciind că, deși prin art. 56 din Legea nr. 137/2002 intrată în vigoare la 28.03.2002 a fost abrogat art. 32 ind. 4 din OUG nr. 88/1997 modificată, iar prin art. 29- 30 din Legea nr. 137/2002 a fost reglementată în mod diferit acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate cumpărătorilor de acțiuni în procesul de privatizare prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari ai bunurilor imobile preluate de stat, tot prin art. 30 alin. 3 din Legea nr. 137/2002 s-a precizat expres că prevederile art. 32 ind.4 din OUG nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de . prezentei legi.
În speță, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni s-a încheiat la data de 20.01.2000, ceea ce atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 32 ind.4 din OUG nr. 88/1997, societatea comercială având legitimare procesuală activă într-o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a restituirii în natură a imobilului situat în București, .. 164 D, sector 2, către foștii proprietari.
P. încheierea pronunțată în ședința publică din data de 23.03.2010 tribunalul a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod de procedură civilă, suspendarea cauzei până la data soluționării acțiunii în constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr. 1375 emis la data de 20.09.1994 pentru suprafața de 31.308 mp teren intravilan situat în .. 162-164, sector 2.
Cauza a fost repusă pe rol la termenul din 30.11.2010.
P. încheierea pronunțată în ședința publică din data de 15.01.2013 tribunalul a respins cererea reclamantei de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării, cu titlu preliminar, în ceea ce privește interpretarea art. 47- Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil; art. 52- Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor, din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în sensul de a cerceta compatibilitatea acestor principii cu dispozițiile art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod de procedură civilă care consacră caracterul obligatoriu pentru instanțele de judecată al soluției pronunțate în recursul în interesul legii.
Tribunalul a reținut în esență că, argumentele expuse de reclamantă în susținerea cererii de sesizare a CJUE vizează în mod concret și particular Decizia nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, iar nu problema interpretării cu titlu preliminar a unor norme de drept comunitar, în consecință Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu s-ar putea pronunța asupra compatibilității cu dreptul comunitar a unei decizii judiciare luate la nivel național.
P. sentința civilă nr. 3838 din 14.05.2013 instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta . administrator judiciar General Group Expert SPRL, în contradictoriu cu pârâta A. P. VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 505.370,26 lei cu titlu de despăgubiri, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la data plății efective. A mai fost obligată pârâta și la plata sumei de 2.361.562 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
P. a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta . fost privatizată prin vânzarea pachetului majoritar de acțiuni către . în baza contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. B004/ 20.01.2000 încheiat cu Fondul Proprietății de Stat, autorul pârâtei A. pentru Valorificarea Activelor Statului.
La momentul privatizării, în patrimoniul societății reclamante se afla imobilul situat în București, .. 164D, sector 2, compus din construcții și teren în suprafață de 31.308 mp.
P. sentința civilă nr. 327/ 23.03.2001, devenită irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 7588/04.10.2005, Tribunalul București a admis acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari și a dispus obligarea societății A. să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie.
Imobilul a fost predat efectiv foștilor proprietari la data de 21.11.2007 conform procesului verbal de punere în posesie întocmit de executorul judecătoresc C. B..
A reținut prima instanță că prin Decizia nr. 18/ 17.10.2011 pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 32 ind. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii. Instanța de fond și-a însușit considerentele deciziei în interesul legii, apreciind că acestea sunt valabile în speța dedusă judecății.
A mai reținut Tribunalul că prin argumentele expuse în cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și prin concluziile pe fondul cauzei, reclamanta a arătat că soluția pronunțată în recursul în interesul legii contravine principiilor fundamentale ale dreptului Uniunii Europene, astfel cum acestea sunt consacrate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și a solicitat instanței să nu dea curs în speță dezlegării date de instanța supremă.
Reclamanta a învederat că până la momentul pronunțării Deciziei nr. 18/ 17.10.2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat peste 25 de cauze în care a fost pusă în discuție aplicarea dispozițiilor art. 32 ind. 4 din OUG nr. 88/1997 modificat prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, fiind evident că scopul recursului în interesul legii, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești fusese deja atins, existând cu certitudine o direcție de interpretare și aplicare consacrată a acestui text de lege. O practică judiciară constantă a Înaltei Curți este de natură să confere încredere justițiabililor în soluțiile ce urmează a se pronunța în cazurile în care sunt părți și să le consolideze acestora încrederea în sistemul judiciar.
De asemenea, reclamanta a mai susținut că în cauza de față, având în vedere principiile Uniunii Europene, precum și faptul că dispozițiile art. 32 ind. 4 din Titlul I al Legii nr. 99/1999 erau, la momentul învestirii instanței de judecată interpretate în mod unitar și în suficient de multe cauze de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul acordării despăgubirii de către instituțiile publice implicate la valoarea de piață a imobilului restituit, societatea a dezvoltat așteptări legitime în legătură cu rezultatul previzibil în această cauză. Reclamanta s-a încrezut cu bună credință în normele juridice incidente în cauză, în interpretarea și aplicarea textelor de lege de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cauze ce vizau aceeași situație de fapt și problemă de drept, de aceea legea și interpretarea ei erau previzibile pentru destinatarii săi, ceea ce determină o încredere legitimă în rezultatul procesului.
Tribunalul a apreciat însă că ipoteza din speță intră exclusiv în domeniul de incidență al unor dispoziții de drept intern, respectiv cele cuprinse în art. 32 ind. 4 din OUG nr. 88/1997, soluționarea cauzei nereclamând aplicarea unor norme din dreptul comunitar în mod direct ori transpuse în dreptul intern.
De aceea, s-a apreciat că nu se poate susține că interpretarea impusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18/ 17.10.2011 ar fi contrară rezultatului urmărit a fi atins printr-o dispoziție de drept comunitar, transpusă în dreptul intern prin intermediul normelor legale ce au format obiectul recursului în interesul legii.
Cu privire la criteriul de stabilire a despăgubirilor și întinderea acestora, tribunalul a apreciat ca relevante în speță și considerentele arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza M. A. și alții împotriva României – Hotărârea din 12.10.2010- Cererile nr.30.767/05 și nr. 33.800/06:
„….Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. În mod special, obiective legitime de utilitate publică, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală…”
În considerarea caracterului obligatoriu al deciziei pronunțate în recursul în interesul legii (art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod Procedură Civilă) cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 32 ind. 4 din OUG nr. 88/1997 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, Tribunalul a admis în parte acțiunea reclamantei și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 505.370,26 lei reprezentând despăgubiri stabilite în raport de valoarea contabilă reactualizată a imobilului la data restituirii către foștii proprietari - 21.11.2007, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație de la data plății efective.
În temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, Tribunalul a dispus și obligarea pârâtei să îi plătească reclamantei în integralitate cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces, respectiv suma de 2.361.562 lei (taxă judiciară de timbru și onorarii expertize).
Sub acest aspect s-a reținut că natura juridică a cheltuielilor de judecată este ambivalentă, cheltuielile de judecată reprezentând prejudiciul cauzat de culpa procesuală și, totodată, despăgubirile pe care partea căzută în pretenții trebuie să le plătească adversarului.
Deși potrivit dispozițiilor art. 32 ind. 4 alin. 3 din OUG nr. 88/1997, A., în calitate de instituție publică implicată avea obligația de a stabili de comun acord cu societatea reclamantă cuantumul despăgubirilor, în speță pârâta nu a realizat nici un demers pentru soluționarea amiabilă a diferendului și nu s-a prezentat la concilierea directă prevăzută de dispozițiile art. 720 ind. 1 Cod Procedură Civilă, din răspunsul comunicat reclamantei la data de 09.08.2008 rezultând că pârâta a înțeles, contrar obligației instituite de alin. 3 al art. 32 ind. 4, ca problema despăgubirilor să fie dedusă judecății fără a face în prealabil obiectul unei negocieri între părți.
S-a apreciat, în consecință, că această conduită a pârâtei de pasivitate în îndeplinirea obligațiilor legale nu trebuie resimțită de societatea reclamantă, cheltuielile de judecată urmând a fi suportate în raport de culpa procesuală, iar nu proporțional cu pretențiile admise.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, au formulat apel atât pârâta A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI – AAAS (fosta A.), cât și reclamanta . ADMINISTRATOR SPECIAL M. RUSESCU și prin ADMINISTRATOR JUDICIAR GENERAL GROUP EXPERT SPRL.
P. apelul formulat de reclamanta A. SA se solicită admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței în sensul obligării Autorității pentru Administrarea Activelor Statului la plata unei despăgubiri în cuantum de 60.664.300 euro, care să asigure repararea integrală a prejudiciului cauzat societății, urmare a restituirii de către aceasta a imobilului către foștii proprietari.
În motivare se arată că în mod greșit instanța de fond a refuzat încuviințarea probei constând în adresarea, în temeiul dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, a unei întrebări preliminare Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării, cu titlu preliminar, în ceea ce privește interpretarea art. 47 -„Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil" și art. 52 - „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor" din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, răspuns care ar fi clarificat în mod neechivoc normele juridice aplicabile cauzei și modalitatea de interpretare a acestora.
Se mai critică și faptul că prima instanță a aplicat greșit legea situației de fapt deduse judecații, în sensul neaplicării cu prioritate a normelor dreptului Uniunii Europene față de normele juridice naționale, consecința acestei conduite fiind că, deși a constatat că se cuvine o despăgubire pentru acoperirea prejudiciului suferit, a limitat în mod nelegal valoarea acesteia prin aplicarea Deciziei nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Susține apelanta că soluția instanței de fond de a refuza încuviințarea unei probe esențiale pentru stabilirea cadrului juridic în care se încadrează situația de fapt dedusă judecații este greșita deoarece limitările de la dreptul de acces la un tribunal (la CJUE) trebuie să aibă un scop legitim, să fie proporționale cu scopul urmărit și mijloacele folosite să fie rezonabile în raport cu același scop, condiții care nu au fost respectate de instanța națională.
De asemenea, refuzul aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene, completează în mod neechivoc în logica instanței de fond aplicarea exclusiv a dreptului național situației de fapt deduse judecații, ceea ce este vădit nelegal.
În cauza de față, apelanta reclamantă arată că a solicitat instanței de fond să încuviințeze adresarea unei întrebări preliminare CJUE, în vederea pronunțării, cu titlu preliminar, în ceea ce privește interpretarea art. 47 și art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene în sensul de a cerceta compatibilitatea lor cu dispozițiile art. 3307 alin. 4 Cod Procedură Civilă, în măsura în care o instanță de judecată era deja legal investită, la momentul publicării soluției în Monitorul Oficial, cu soluționarea unei cauze în care este incidentă problema de drept a cărei dezlegare a făcut obiectul recursului în interesul legii, iar practica judiciară în materie era constantă, numeroasă și unitară într-un sens contrar soluției pronunțate în recursul în interesul legii.
Adresarea acestei întrebări preliminare avea și are drept scop asigurarea în mod efectiv a drepturilor conferite de dreptul Uniunii Europene, răspunsul, respectiv hotărârea preliminară a CJUE, ce urma a fi oferit de CJUE fiind nu numai relevant, ci și obligatoriu pentru judecătorul național investit cu soluționarea cauzei.
Soluția instanței naționale de a respinge cererea prin care s-a solicitat investirea CJUE cu o întrebare preliminară îngrădește în primul rând dreptul părții solicitante de acces la un tribunal, având în vedere faptul că accesul la CJUE este practic condiționat, acesta făcându-se doar prin mijlocirea instanței naționale.
În raport de aceste considerente, apelanta solicită sesizarea CJUE, în temeiul art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene în procedura trimiterii preliminare, asupra interpretării normelor de drept primar al Uniunii Europene, adresând Curții o solicitare de a interpreta principiile și normele dreptului Uniunii Europene în sensul de a stabili compatibilitatea lor cu dispozițiile art. 3307 alin. 4 Cod Procedură Civilă prin raportare la principiul securității juridice, în sensul de a da eficiență deplină principiului de drept comunitar prin lipsirea de efecte juridice a normei interne, în sensul stabilit de CJUE în cauza Ministero delle Finanze vs. Simmenthal, nr. 106/77, 1978 adresând următoarele întrebări:
(1) Normele de drept primar al Uniunii Europene, în special art. 4 alin. (3) Tratatul privind Uniunea Europeana (principiul cooperării loiale), dar și art. 47 și art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, pot fi interpretate ca fiind compatibile cu dispozițiile de drept intern ale art. 3307 alin. (4) Cod Procedură Civilă?
(2) Dacă răspunsul la întrebarea nr. 1 este afirmativ, cum se apreciază compatibilitatea principiilor certitudinii juridice și al securității raporturilor juridice, ce reies din normele dreptului primar al Uniunii Europene, cu dreptul intern în materie?
(3) Cum se interpretează principiile statuate în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene și în celelalte instrumente de drept primar ale Uniunii Europene, cât și principiile ce rezultă din jurisprudența CJUE (în special principiul încrederii legitime, consecință a principiului previzibilității legii) în raport cu schimbarea practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție, care era constantă, numeroasă și unitară într-un sens contrar soluției pronunțate în recursul în interesul legii ?
Sub aspectul criticii privind aplicarea greșită a legii situației de fapt dedusă judecații de către prima instanță, în sensul neaplicării cu prioritate a normelor dreptului Uniunii Europene față de normele juridice naționale, se arată că principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de art. 148 alin.2 din Constituția României și art. 4 alin.3 din Tratatul privind Uniunea Europeana.
În cauza de față instanța de fond era obligată să aplice situației deduse judecații textul de lege incident, respectiv art. 324 din OUG 88/1997 modificat prin Titlul I al Legii 99/1999, și să îl interpreteze astfel cum impune principiul securității juridice statuat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în conformitate cu interpretarea unanimă și consecventă a Înaltei Curți de Casație și Justiție anterioară pronunțării deciziei din recursul în interesul legii în sensul stabilirii valorii despăgubirii datorate de pârâtă la valoarea de piața a imobilului de la momentul restituirii.
Caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în recursul în interesul legii în speță nu este compatibil cu principiul securității juridice, principiu de drept care face parte din ordinea juridică a Uniunii Europene atâta timp cât procesul în care se impune o decizie de interpretare obligatorie a unui text de lege este pendinte și inițiat în baza unei practici constante și unitare anterioare adoptării deciziei de interpretare.
Statul care impune într-un proces în care este parte, fie și printr-una din instituțiile sale, respectiv AAAS, o interpretare a unui text de lege diferită de cea consacrată unanim în practica judiciară și legiferează modalități de aplicare a ei în cauzele pendinte, prejudiciind cealaltă parte, încalcă în mod evident principiul securității juridice.
Orice altă interpretare dată textului de lege încalcă principiul securității juridice în sensul că înlătură practic de la aplicare principiile dreptului Uniunii Europene, principii consacrate atât la nivel legislativ, cât și în practica constantă a instanțelor de judecată ale Uniunii Europene.
Se mai critică și faptul că instanța de fond a încălcat obligația de a nu da curs indicațiilor unei instanțe judecătorești superioare în situația în care aplicarea acestor indicații ar duce la încălcarea principiilor și normelor dreptului Uniunii Europene.
A. de lucru interpretat impusă printr-un recurs în interesul legii este echivalentul dezlegărilor asupra problemelor de drept pronunțate de către o instanța de recurs, dar cu efect erga omnes, nu doar interpartes, având efect ex nunc.
Din analiza deciziei dată în cauza 173/09 Georgi I. Elchinov c. Natsionalna zdravnoosiguritelna kasa reiese că, deși hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, aceste dezlegări nu vor produce efecte atunci când judecătorul fondului va considera, în rejudecare, că aceste dezlegări sunt contrare dreptului Uniunii Europene, putând să invoce acest aspect ex officio în orice moment al judecării.
Astfel, în principiu, deși neconformarea instanței de fond ar duce la casarea hotărârii ca fiind pronunțată cu încălcarea (în mod greșit) a legii, în situațiile care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene, nu va mai fi posibila „amendarea” instanței de fond prin casarea hotărârii date în contra dezlegărilor de drept anterioare ale instanței de recurs.
Mai susține apelanta și că, instanța de fond era datoare să analizeze dacă soluția pronunțată în recursul în interesul legii contravine principiilor fundamentale ale dreptului Uniunii Europene, astfel cum acestea sunt consacrate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și dacă contravine să o înlăture de la aplicare.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în numeroase cauze că principiul securității juridice consacrat de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene este esențial atât dreptului Uniunii Europene, cât și drepturilor omului, pentru a proteja pe cei cărora li se aplică dreptul de insecuritatea pe care aplicarea dreptului a creat-o sau riscă să o creeze.
O componentă esențială a principiului securității juridice o constituie previzibilitatea legii, adică modul în care cei cărora li se adresează textul de lege se raportează la textul de lege, îl înțeleg și înțeleg consecințele legale ale interpretării și aplicării textului de lege.
O practică judiciară constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție este de natură să confere încredere justițiabililor în soluțiile ce urmează a se pronunța în cazurile în care sunt părți și să le consolideze acestora încrederea în sistemul judiciar, consecvența și calitatea soluțiilor pronunțate.
Principiul general este acela că protecția încrederii legitime se extinde asupra oricărei persoane care se află într-o situație din care reiese clar că instituțiile Uniunii Europene sau naționale au determinat acea persoană să dezvolte speranțe justificate.
Or, în cazul de față, având în vedere principiile Uniunii Europene deja menționate, precum și faptul că dispozițiile art. 324 din Titlul I al Legii 99/1999 erau, la momentul investirii instanței de judecată, interpretate în mod unitar și în suficient de multe cauze de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul acordării despăgubirii de către instituțiile publice implicate la valoarea de piață a imobilului restituit, la momentul restituirii acestuia, apelanta a dezvoltat așteptări legitime în legătură cu rezultatul previzibil în această cauză.
Conceptul relevant pentru interpretarea art. 324 din OUG 88/1997 modificat prin Titlul I al Legii 99/1999 este acela de patrimoniu. Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor care aparțin unei persoane, între capitalul social al unei societăți comerciale și patrimoniu existând o relație de parte-întreg.
Bunul restituit fostului proprietar a ieșit din patrimoniul societății — deci nu neapărat din capitalul social; prin subrogația asigurată de acordarea despăgubirii (ce va fi plătită de instituția publică implicată în privatizare), valoarea patrimoniului societății va rămâne nemodificată numai în ipoteza în care despăgubirea acoperă valoarea de piață a bunului la momentul ieșirii din patrimoniu.
Capitalul social determină valoarea nominală a unei acțiuni, în timp ce patrimoniul determină valoarea ei reală, textul art. 324 din OUG 88/1997 modificat prin Titlul I al Legii 99/1999 fiind edictat tocmai pentru a menține valoarea reală și patrimonială a acțiunii societății comerciale privatizate sau în curs de privatizare.
În același sens, în plus, societatea comercială care a restituit un imobil foștilor proprietari a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât dispozițiile art. 44 alin.3 din Constituție, cât și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele Cod Procedură Civilă, art. 148 alin. 2 din Constituția României, art. 4 alin. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeana, precum și art. 47 și art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, și celelalte principii de drept și dispoziții legale invocate în cuprinsul motivelor de apel.
În probațiune s-a solicitat administrarea probelor deja invocate în prima instanță, precum și încuviințarea cererii de adresare a unei întrebări preliminare către CJUE, în sensul celor arătate deja în cuprinsul motivelor de apel.
P. apelul formulat de pârâta A. pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS (fostă A.) împotriva sentinței civile nr. 3838/14.05.2013 și a tuturor încheierilor de ședință, se solicită suspendarea executării sentinței apelate până la soluționarea prezentului apel, conform dispozițiilor art.280 alin.1 Cod Procedură Civilă, precum și admiterea apelului, în principal prin respingerea ca prescrisă a cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
În motivare apelanta arată că, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, înțelege să invoce, ca și excepție de ordine publică, excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.39 din Legea nr.137/2002 modificată, termenul de prescripție incident în cauză ar fi de o lună de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului. Cum data nașterii dreptului o reprezintă momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească invocată de intimata-reclamantă, acțiunea formulată de aceasta este prescrisă.
Mai invocă apelanta în susținerea excepție prescripției și dispozițiile O.U.G. nr.88/1997, astfel cum a fost modificată și completată prin Titlul I al Legii nr.99/199, art.3228, potrivit cărora termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut în prezenta ordonanță de urgență ori se valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului.
Coroborând aceste dispoziții cu cele ale art.324 alin.2 din aceeași ordonanță, care condiționează plata despăgubirii ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari de existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, rezultă că data la care a luat naștere dreptul pe care-l valorifică . data la care a rămas definitivă și irevocabilă hotărârea judecătorească în baza căreia a fost restituit în natură imobilul pentru care se solicită despăgubirile, astfel că și în raport cu acest text de lege dreptul la acțiune este precris.
Mai invocă apelanta și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, arătând că despăgubirile acordate în temeiul dispozițiilor art. 324 din OUG nr.88/1997 pot fi aplicate numai în situațiile în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăseau valoric și în capitalul social, ori pachetul de acțiuni vândut de AAAS (prin antecesorul sau) reprezenta o reflecție fidelă a valorii capitalului social existent la momentul privatizării.
De asemenea, nu poate fi reținut în sarcina instituției publice vreo obligație pentru despăgubiri cu atât mai mult cu cât prin dosarul de prezentare întocmit în vederea încheierii contractului de privatizare, era prezentată situația patrimonială a societății, atât cu privire la terenuri și clădire, care trebuiau incluse în capitalul social, cât și referitoare la litigiile în care era implicată societatea privatizată.
Despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizată a imobilului, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată perioadă exercitării de către intimata-reclamantă a tuturor atributelor dreptului de proprietate, atribute exercitate de la înființarea societății și până la data punerii în executare a sentinței de retrocedare.
Susține apelanta că prejudiciul suferit de . a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea „de circulație”, cum a solicitat reclamanta.
În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării.
Se mai arată că prin contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nr.B004/20.01.2000, AAAS - fostă A. (prin antecesorul sau) a vândut 51,1749% din valoarea capitalului social al . un preț total de 11._ ROL, respectiv 1.118.268,625 RON și nu este posibil ca pentru activul menționat în cererea de chemare în judecată (suprafața de 30.856,69 mp teren, situat în București, ..164D, sector 2), să fie obligată să plătească o valoare de 505.370,26 lei, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la data plații efective (ce a generat și 2.361.562 lei cheltuieli de judecată).
Consideră că, repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății comerciale reclamante.
Astfel, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 51.1749% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.B004/20.01.2000, invocat de intimata-reclamantă ca temei al despăgubirii, AAAS- fosta A. (prin antecesorul sau legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 51,1749% din capitalul social al .>
Rațiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituției publice la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal, și deci previzibil, este menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul fixității capitalului social, al corespondenței lui cu bunurile înscrise în bilanț la activ.
P. urmare, obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comercială, instituția implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, și societatea comercială reclamantă, obligația de plată nefiind nici fiscală și nici civilă.
Este adevărat ca obligația de despăgubire este una legala, dar legiuitorul a înțeles să confere acest drept de despăgubire societății în baza raportului comercial prin care instituția publică - comerciant - garantează dreptul de proprietate al societății - care este de asemenea comerciant - însă nu poate face acest lucru decât pentru aportul statului la capitalul social al acestei societăți.
Astfel, raționamentul legiuitorului de despăgubire îl reprezintă faptul că Statul R. a înțeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat (la momentul când societatea comercială - în speță . neprivatizată) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acțiunilor (ce aveau ca substanță aportul în natură al statului cu valoarea acelui imobil) reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.
În cauză, putem avea pe de o parte valoarea aportului statului la capitalul social al societății privatizate cu valoarea imobilului, iar pe de altă parte prețul contractual, față de care societatea privatizată ar putea solicita respectivele despăgubiri.
Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporția între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social (reprezentat prin acțiuni), la care se va aplica procentul de capital vândut iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat.
De asemenea, se arată că dispozițiile legale ale art.324 din OUG nr.88/1997 nu conțin nici o mențiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață al activului, astfel cum susține intimata-reclamantă.
Totodată, pentru sumele solicitate de . să se constate, în baza art.2.1.3, - Rolul Comisiei și instanțelor naționale, pct.21 din Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat către instanțele naționale, (2009/C 85/01- denumită Comunicare), că AAAS ar plăti un ajutor de stat fără respectare obligației de statu quo, prevăzută la art.88 alin.(3) din Tratatul de aderare, întrucât măsura nu a fost notificată.
Obligația de statu quo în temeiul art. 88 alin(3) din Tratatul CE este o normă direct aplicabilă de drept comunitar, care este obligatorie pentru autoritățile din toate statele membre și care neaplicată ar conduce la încălcarea prevederilor Tratatului, deschizând posibilitatea declanșării proceduri de infrigement împotriva României.
De asemenea, se mai susține că în mod nelegal nu au fost reținute ca fiind aplicabile dispozițiile art.30 din Legea nr.137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, completată de Legea nr.99/1999, dispoziții prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.
O altă critică a apelantei vizează faptul că și cuantumul prejudiciului real suferit de reclamantă a fost incorect stabilit. Probele administrate au fost incorect apreciate, astfel că dispozițiile legale incidente, pentru determinarea corectă a valorii contabile a imobilului restituit către foștii proprietari, nu au fost corect aplicate.
În speța este obligatorie, potrivit art. 3307 Cod procedură civilă, decizia nr. 18/17.10.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - în recurs în interesul legii. În consecință, obligația de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost retrocedat imobilul se limitează la valoarea de inventar (valoarea contabilă), actualizată în raport cu indicele de inflație, pentru că trebuie să existe o corespondență între modalitatea de evaluare a patrimoniului societății comerciale la momentul privatizării și modalitatea de evaluare a patrimoniului societății comerciale la momentul ieșirii unui imobil din patrimoniu.
P. aplicarea corectă a dispozițiilor art. 324 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, s-a impus efectuarea de expertize contabile care au determinat valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare actualizată cu indicele de inflație de la momentul plații despăgubirii.
Expertiza contabilă C. O. a procedat la determinarea valorii contabile reactualizate a imobilului la data de 21.11.2007; expertiza a stabilit valoarea contabilă reactualizată la suma de 377.084,78 lei, aplicând un indice de inflație de 311,62%, în raport de indicele prețului de consum.
Expertiza contabilă Ghercu M. a stabilit valoarea contabilă reactualizată la data restituirii imobilului către foștii proprietari (21.11.2007), în conformitate cu obiectivul de expertiză stabilit de instanță prin încheierea de ședință din 19.06.2012 (fila 146 vol.II dosar), aceasta fiind cerința expresă stabilită prin adresă către expert (fila 147 vol.II dosar).
În această variantă, tratată de expert ca fiind obiectivul 4 al expertizei (pag.6 raport), valoarea stabilită de expert este de 505.370,26 lei.
Expertiza contabilă efectuată de experta parte Iorgoaea E. a explicat și a documentat greșeala de calcul săvârșită de expert, care a avut în vedere valoarea contabilă în lei ROL a imobilului și nu valoarea în lei RON la data de referință.
Calculul corect al valorii contabile actualizate în aceasta variantă este cel efectuat de experta Iorgoaea E., care la obiectivul 4 (corespunzător numerotării din expertiza Ghercu M.) a stabilit că valoarea corectă este de 162.335,75 RON.
Se mai arată că sentința nu motivează înlăturarea apărării apelantei pârâtă și, în consecință, a fost pronunțată o hotărâre incorectă, deoarece concluziile expertizei Ghercu M. nu au temei legal.
Mai critică apelanta pârâtă sentința instanței de fond și sub aspectul greșitei obligări la plata către reclamantă a tuturor cheltuielilor de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru și onorarii de expertize.
Astfel, în mod greșit instanța a apreciat că obligarea pârâtei, la plata în totalitate a cheltuielilor de judecată, să fie făcută în raport de culpa procesuală și nu proporțional cu pretențiile admise așa cum, în mod corect, s-a stabilit doctrinar și jurisprudențial.
Obligația de acoperire a cheltuielilor de judecată este corespunzătoare dreptului la reparație integrala aparținând „victimei” conduitei altuia, care a determinat o activitate procesuală declanșată în legătură cu o conduită incorectă. La origine, culpa celui obligat la suportarea cheltuielilor de judecată, se afla în legătură cu o conduită nepermisă de lege: încălcarea ori neproteguirea unui drept recunoscut de lege.
Stabilirea cheltuielilor de judecată se face de instanță dacă partea îndrituită solicită obligarea celui în culpă procesuală la cheltuieli de judecată. Părții ale cărei pretenții sau apărări au fost admise, i se vor acorda în totalitate cheltuielile de judecată, dovedite ca efectuate.
Dacă pretențiile ori apărările sunt admise parțial, cheltuielile se acordă proporțional cu căderea în pretenții.
Daca prin natura dreptului de valorificat, exercițiul acțiunii civile nu poate fi evitat, iar până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, pârâtul a recunoscut pretențiile reclamantului, dar cuantumul pretențiilor a fost contestat și a indicat alte criterii pentru aprecierea lor judiciară, în condițiile în care apărarea pârâtului, în final, a fost validată judiciar prin hotărârea care a finalizat litigiul, pârâtul nu poate fi obligat să suporte toate cheltuielile judecății avansate de reclamant pentru pretențiile inițiale sau care depășesc limita configurată de apărările pârâtului, făcute prin întâmpinare.
Conform jurisprudenței CEDO, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil în ceea ce privește cuantumul lor.
Cum în prezenta cauză, apelanta pârâtă nu a fost de rea-credință și nici nu a avut o atitudine neglijentă, nu poate să fie obligată la achitarea în integralitate a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de către reclamant.
Dimpotrivă, atitudinea procesuala a reclamantei, în sensul de a-și supraevalua pretențiile la suma de 62.616.000 Euro și de a solicita repararea integrală a presupusului prejudiciu este de natură să evidențieze faptul că orice încercare a apelantei pârâte de a soluționa litigiul prin stabilirea unei despăgubiri de comun acord, era sortită eșecului.
Totodată, se mai arată că după judecata în fond, primind apărările pârâtei și aplicând legea, instanța de judecată a admis în parte acțiunea reclamantei și a acordat acesteia numai 0,002% din suma solicitată.
În aceste condiții, prin solicitarea unei despăgubiri excesive și vădit nereale, în mod evident atitudinea reclamantei a fost de rea-credință și a implicat culpa procesuală.
În drept au fost invocate dispozițiile art.282 - 298 Cod Procedură Civilă, art. 274 și următoarele Cod Procedură Civilă, OUG nr.88/1997 modificată și completată prin Titlul I al Legii nr.99/1999.
Ambele părți au formulat întâmpinări, solicitând respingerea apelului părții adverse ca nefondat.
În apel a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând apelurile prin prisma motivelor invocate de apelanți și față de probele administrate în cauză, Curtea constată următoarele:
Sub aspectul inadmisibilității apelului formulat de apelanta reclamantă .>, instanța reține că într-adevăr, reclamanta a formulat apel numai împotriva sentinței civile nr. 3838 din 14.05.2013, iar cererea sa de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost respinsă prin încheierea de ședință din 15.01.2013.
Cu toate acestea, apelul declarat împotriva sentinței nu este inadmisibil, deoarece pe de-o pare nu se critică exclusiv soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții, iar pe de altă parte, în cuprinsul sentinței apelate au fost analizate susținerile reclamantei referitoare la aplicabilitatea directă a normelor europene și la încălcarea acestora de către decizia nr.18/17.10.2011, sentința cuprinzând considerente prin care s-a apreciat asupra incidenței în cauză a normelor și principiilor invocate de reclamantă.
În consecință, în raport cu existența unor critici ce vizează considerentele instanței cuprinse în sentința civilă nr. 3838 din 14.05.2013 se apreciază că apelul formulat de reclamanta . este inadmisibil, urmând a fi respinsă excepția inadmisibilității acestuia invocată de intimata pârâtă AAAS.
Analizând pe fond apelul formulat de reclamanta .> prin prisma motivelor invocate de aceasta și față de probele administrate în cauză, Curtea constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Instanța constată că în cauză apelanta reclamantă invocă aplicarea directă a principiilor consacrate de art.47 și art.52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil” și „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor”, susținând că în aplicarea acestora instanța trebuie să înlăture caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin soluția pronunțată în recursul în interesul legii, cu consecința aplicării în speță a textului art. 324 din OUG nr. 88/1997 modificat prin Titlul I al Legii nr.99/1999 în interpretarea arătată de reclamantă, alta decât cea consacrată în urma soluționării recursului în interesul legii, și despre care susține că ar fi fost una unanimă și consecventă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, anterior pronunțării deciziei nr.18 din 17.10.2011.
În raport cu aceste susțineri, instanța de apel constată că pe fondul pretențiilor sale, apelanta reclamantă nu invocă aplicarea directă a unor norme de drept comunitar, ipoteza din speță intrând exclusiv în domeniul de incidență a unor dispoziții de drept intern, respectiv cele cuprinse în art. 324 din OUG nr. 88/1997, soluționarea cauzei nereclamând aplicarea unor norme din dreptul comunitar în mod direct sau transpuse în dreptul intern.
Potrivit Recomandărilor 2012/C 338/01 emise de Curtea de Justiție referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (publicate în Jurnalul Oficial din 6.11.2012), punctul 7, rolul Curții de Justiție este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunța cu privire la validitatea acestuia, iar nu de a aplica acest drept la situația de fapt care face obiectul procedurii principale. Acest rol revine instanței naționale și, prin urmare, Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la probleme de fapt ivite în cadrul litigiului principal. Ea nu este competentă nici să soluționeze eventuale divergențe de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept național, competența interpretării și aplicării dreptului național revenind, de asemenea, statului național.
În toate spețele indicate de apelantă cu titlu de jurisprudență a Curții Europene, se pune problema aplicării de către instanțele naționale a unor dispoziții de drept comunitar, iar pentru a asigura efectul deplin al acestor norme, dreptul Uniunii recunoaște într-adevăr că instanța națională nu este obligată să respecte dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța superioară, în cazul în care aceasta consideră că acea dezlegare nu este conformă cu dreptul Uniunii, prin raportare la interpretarea dată de Curte.
În speță însă, apelanta reclamantă nu a indicat care ar fi normele de drept comunitar care ar fi încălcate prin interpretarea dată art. 324 din OUG nr. 88/1997 de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei nr.18 din 17.10.2011, și care ar trebui aplicate în consecință, în mod direct.
De asemenea, vor fi înlăturate toate criticile apelantei fondate pe susținerea existenței unei practici constante și unitare anterioare pronunțării deciziei nr. 18/17.10.2011, având în vedere caracterul vădit neîntemeiat al acestora, dovedit prin însăși faptul admiterii recursului în interesul legii, care în absența unei practici neunitare nu ar fi fost admisibil.
Sub acest aspect, se reține că potrivit celor consemnate în considerentele deciziei, s-a reținut în mod expres că în urma verificărilor jurisprudenței la nivelul întregii țări, s-a constatat că în soluționarea cauzelor având ca obiect acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 324 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 30 alin.3 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările și completările ulterioare, practica judiciară este neunitară.
Instanța de apel mai apreciază că invocata interpretare „în mod unitar și în suficient de multe cauze de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul acordării despăgubirii de către instituțiile publice implicate la valoarea de piață a imobilului restituit” nu poate fi considerată în niciun caz „practică unitară”, iar pe de altă parte, invocarea existenței unor decizii de speță favorabile nu este obligatorie pentru instanța de judecată investită cu soluționarea procesului.
Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. P. a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii.
În Hotărârea pronunțată în Cauza P. împotriva României, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar care se sprijină pe un ansamblu de jurisdicții de fond care au autoritate asupra zonei lor teritoriale", a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii jurisdicțiilor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, care persistă în timp și cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă și să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că "rolul unei jurisdicții supreme era tocmai cel de a reglementa contradicțiile de jurisprudență" (Hotărârea pronunțată în Cauza Zielinski și Pradal & Gonzalez ș.a. împotriva Franței, 1999).
În consecință, existența unui mecanism precum cel prevăzut de dispozițiile referitoare la recursul în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție poate să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege de către celelalte instanțe judecătorești naționale, nu poate fi considerat ca fiind contrar principiilor și normelor dreptului Uniunii Europene.
În privința interpretării concrete date textului art. 324 din OUG nr. 88/1997 de Înalta Curte de Casație și Justiție, și despre care apelanta susține că ar fi contrară practicii instanței supreme de până la acel moment, instanța reține că în decizia nr.367/2014 a Curții Constituționale s-a constatat că „interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a textului criticat are ca efect coroborarea acestuia cu legislația în vigoare, observând, în același timp, că, potrivit dispozițiilor art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, persoanele juridice au obligația de a înscrie și de a actualiza periodic valoarea de inventar a fiecărei clădiri înregistrată în contabilitatea proprie. Astfel, valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, actualizat cu indicele de inflație de la momentul despăgubirii, reflectă în mod rezonabil valoarea bunului”.
Totodată, Curtea a reținut că, „astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie "în mod rezonabil" în raport cu valoarea bunului. În viziunea Curții de la Strasbourg, doar o lipsă totală de despăgubire nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, decât în cazuri excepționale (Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei, paragraful 186). În plus, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, iar o compensație parțială nu imprimă, în toate cazurile, caracter nelegitim privării de proprietate. Obiective legitime "de utilitate publică", cum sunt cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială, pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală [Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Scordino împotriva Italiei (nr. 1), paragraful 95 și următoarele]”.
Ca atare, Curtea a conchis că textul de lege criticat realizează un echilibru între interesele contrare ale părților implicate (foști proprietari, societăți comerciale privatizate, stat), iar nivelul indemnizării acordate societăților privatizate sau în curs de privatizare, astfel cum acesta este stabilit prin textul de lege, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, se află într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție.
Față de toate aceste considerente, în temeiul art.296 Cod Procedură Civilă, instanța va respinge acest apel ca nefondat.
Analizând apelul formulat de pârâta A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI prin prisma motivelor invocate de aceasta și față de probele administrate în cauză, Curtea constată următoarele:
Se apreciază ca fiind neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune. Astfel, invocă apelanta pârâtă în susținerea acestei excepții incidența în cauză a dispozițiilor art.39 din Legea nr.137/2002 precum și pe cele ale art.3228 din OUG nr.88/1997, respectiv faptul că în speță ar trebui reținute termenele speciale de prescripție de 1 lună și de 3 luni, reglementate de dispozițiile speciale. Cererea de despăgubiri formulată de reclamantă însă este consecința retrocedării în natură către foștii proprietari a activului supus anterior privatizării, astfel că în cauză este vorba de o acțiune postprivatizare supusă regimului de drept comun sub aspectul prescripției și nu o acțiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare și finalizare a privatizării.
În acest sens sunt și prevederile cuprinse în teza a II-a a art.39 din Legea nr.137/2002, conform cărora cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societății comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripție, iar acest termen este cel de 3 ani, care curge de la data nașterii dreptului la acțiune în sens material, astfel cum prevede art.3 din Decretul nr.167/1958.
Din această perspectivă, este evident că în cauză sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în art.3 din Decretul nr.167/1958, acțiunea fiind supusă termenului general de prescripție de 3 ani, care a început să curgă de la data nașterii dreptului, respectiv de la data rămânerii irevocabile a sentinței prin care a fost restituit imobilul, prin respingerea recursului la data de 04.10.2005, iar acțiunea a fost înregistrată la data de 03.10.2008, deci înlăuntrul termenului de prescripție.
Neîntemeiată este și excepția inadmisibilității invocată de apelanta pârâtă, având în vedere că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.324 alin.2 din OUG nr.88/1997 în sensul că există o sentință definitivă și irevocabilă prin care să fie restituit un imobil foștilor proprietari, iar instituțiile publice implicate în procesul de privatizare și societățile comerciale privatizate nu au ajuns la o înțelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, deci există o divergență asupra despăgubirii. Orice condiție suplimentară susținută de apelanta pârâtă și apreciată ca nefiind îndeplinită în cauză ar putea constitui o apărare pe fondul cauzei și nu o condiție de admisibilitate a cererii.
Legat de criticile privind valoarea prejudiciului, instanța de apel are în vedere prevederile art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002 și ale art.324 din OUG nr.88/1997 modificată și completată prin Legea nr.99/1999, dar și decizia nr.18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care se arată că în aplicarea dispozițiilor art.324 din OUG nr.88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr.44/1998, modificată și completată prin Legea nr.99/1998, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.
Totodată, potrivit considerentelor deciziei nr.18/2011, reținute și de prima instanță, se constată că stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde și dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de bun, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la pretinsa îmbogățire fără justă cauză raportată de către apelantă la interpretarea greșită art.324 din OUG nr.88/1997 se constată că această teorie nu-și găsește aplicabilitatea în speță deoarece temeiul despăgubirii este legitim, fiind stabilit prin lege, împrejurare față de care nu sunt îndeplinite condițiile materiale și juridice intentării unei actio de in rem verso, respectiv mărirea patrimoniului dobânditorului cu consecința micșorării patrimoniului celui care devine titularul acțiunii de restituire, precum și legătura între sporirea unui patrimoniu și respectiv diminuarea celuilalt.
Critica prin care apelanta pârâtă a precizat că din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri numai în proporție de 51,1749% întrucât prin contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni invocat de reclamantă au fost vândute acțiuni reprezentând numai 51,1749% din valoarea capitalului social al . nefondată, avându-se în vedere că, dispozițiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, astfel cum au fost modificate prin art. 1 din Titlul I al Legii nr. 99/1999, aplicabile în speță în conformitate cu dispozițiile Legii nr.137/2002, fac vorbire despre obligația instituțiilor publice implicate în privatizare de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societății comerciale privatizate sau în curs de privatizare, fără a distinge în funcție de cota din capitalul social deținută de acestea.
De asemenea, limitarea cuantumului despăgubirilor acordate societăților privatizate pentru repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a restituirii în natură a imobilelor către foștii proprietari la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, a fost introdusă prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 și privește numai contractele de vânzare cumpărare încheiate după data publicării acesteia în Monitorul Oficial nr. 215/28.03.2002.
Potrivit alin. 3 al art. 30, dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare acțiuni încheiate după . legii, 28.03.2002.
În cauză, contractul de vânzare cumpărare de acțiuni în vederea privatizării a fost încheiat la data de 20.01.2000, astfel că dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu îi sunt aplicabile, în ce privește limitarea cuantumului despăgubirilor.
Se apreciază însă ca fiind fondată critica referitoare la valoarea contabilă concretă avută în vedere de prima instanță.
Astfel, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, (explicațiile de la obiectivul nr.4, fila 177-178 vol.II dosar de fond, conform cărora au fost utilizați indicii de inflație aferenți perioadei noiembrie 2007-decembrie 1999) valoarea de_,26 lei, avută în vedere de instanța de fond, reprezintă valoarea contabilă a imobilului actualizată cu indicele de inflație până la data efectuării expertizei, în raport cu valoarea de la data ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, respectiv 21.11.2007.
Potrivit dispozițiilor deciziei nr. 18/17.10.2011 însă trebuia avută în vedere valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, această valoare urmând a fi actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii, respectiv abia la momentul plății efective.
Și aceasta pentru că, așa cum s-a reținut în considerentele deciziei pronunțată în recurs în interesul legii, societățile comerciale, ulterior procesului de privatizare prin vânzarea pachetului de acțiuni (indiferent dacă a avut loc o vânzare totală sau parțială a pachetului de acțiuni deținut de stat), au fost obligate la reevaluarea continuă a activelor lor patrimoniale, noile valori fiind reflectate la nivelul bilanțului la capitolul active. În acest sens, Hotărârea Guvernului nr. 500/1994, cu modificările și completările ulterioare, a stabilit obligativitatea reevaluării imobilizărilor corporale și înregistrarea diferențelor în capitalul social al regiilor autonome sau al societăților comerciale cu capital integral sau parțial de stat.
În raport de aceste dispoziții legale, ce au instituit obligativitatea reevaluării continue a activelor patrimoniale, s-a apreciat, pe o linie de consecvență în evaluarea patrimoniului societăților comerciale privatizate, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății, în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.
În consecință, în măsura în care societatea comercială prejudiciată nu a făcut reevaluări periodice, menite să reflecte valorile juste a imobilizărilor corporale, ținându-se seama de inflație, utilitatea bunului, starea acestuia și de prețul pieței, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă, instanța nu poate să aibă în vedere o altă valoare decât cea efectiv rezultată din bilanțul contabil al societății, la data ieșirii imobilului din patrimoniul acesteia.
În cauză, reclamanta . a putut face dovada că în bilanțurile sale contabile ulterioare momentului privatizării, valoarea imobilului restituit ar fi fost actualizată, respectiv că ar fi fost alta decât cea indicată în contabilitatea societății la momentul privatizării. La aceeași concluzie a ajuns de altfel și expertul contabil în prima expertiză efectuată în cauză, potrivit celor consemnate în raport, la fila 262 vol.I dosar de fond.
Față de această împrejurare, instanța de apel apreciază că valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, este de 125.123,90 lei (din care 121.007,9 lei valoare contabilă teren și 4.116 lei valoare contabilă clădiri, potrivit înscrisurilor readministrate de apelanta pârâtă AAAS în apel și necontestate de apelanta reclamantă, filele 44-45 dosar apel).
Față de aceste considerente, instanța urmează a admite apelul pârâtei AAAS cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate în sensul că suma reprezentând valoarea contabilă a imobilului la data ieșirii din patrimoniu, la plata căreia va fi obligată pârâta, este de 125.123,90 lei, această sumă urmând a fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.
Se apreciază de asemenea ca fiind fondată și critica privind obligarea pârâtei apelante la plata cheltuielilor de judecată în integralitate.
Astfel, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală ce aparține părții care a ocazionat declanșarea procedurii judiciare. Însă în cazul admiterii unei acțiuni numai în parte, pentru partea de acțiune respinsă în nici un caz nu poate fi reținută culpa procesuală a părții căzută numai parțial în pretenții. Aceasta este rațiunea pentru care partea căzută în pretenții este obligată, în temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, la plata cheltuielilor de judecată numai proporțional cu pretențiile admise.
Nici un eventual refuz al pârâtei de a realiza vreun demers pentru soluționarea pe cale amiabilă a diferendului nu este de natură a justifica obligarea acesteia la a suporta cheltuieli de judecată pentru niște pretenții apreciate de către instanță ca fiind neîntemeiate.
În consecință, instanța va schimba sentința apelată și sub acest aspect, urmând a fi obligată pârâta la plata sumei de 3.754,67 lei reprezentând exclusiv taxa de timbru corespunzătoare valorii pretențiilor admise, apreciindu-se că întrucât expertiza contabilă încuviințată în cauză la solicitarea reclamantei nu a fost utilă, pârâta nu poate fi obligată la suportarea costurilor reclamantei efectuate pentru administrarea acestei probe.
Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 296 Cod Procedură Civilă, instanța va admite apelul formulat de apelanta pârâtă AAAS și va schimba în parte sentința apelată în sensul că va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 125.123,90 lei, valoarea contabilă a imobilului la data ieșirii din patrimoniu, actualizată cu indicele de inflație de la data plății efective, precum și suma de 3.754,67 lei reprezentând cheltuieli de judecată în fond.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția inadmisibilității apelului formulat de apelanta . neîntemeiată.
Respinge apelul formulat de apelanta reclamantă . ADMINISTRATOR SPECIAL M. RUSESCU și prin ADMINISTRATOR JUDICIAR GENERAL GROUP EXPERT SPRL, împotriva sentinței civile nr. 3838 din data de 14.05.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI ca nefondat.
Admite apelul formulat de apelanta pârâtă A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI în contradictoriu cu intimata reclamantă . ADMINISTRATOR SPECIAL M. RUSESCU și prin ADMINISTRATOR JUDICIAR GENERAL GROUP EXPERT SPRL împotriva aceleiași sentințe civile.
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că:
Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 125.123,90 lei, valoarea contabilă a imobilului la data ieșirii din patrimoniu, actualizată cu indicele de inflație de la data plății efective.
Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 3.754,67 lei cheltuieli de judecată în fond către reclamantă.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 04.07.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
I. G. V. D. M. I.
Red.I.G./dact.I.G.
| ← Radiere. Decizia nr. 414/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Dizolvare societate. Decizia nr. 535/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
